● Lectura şi gustul sunt/au fost mereu libere şi subiective, capricioase, nedrepte, prăpăstioase şi remaniabile. Poet, prozator, critic literar, eşti conştiinţă a vremii tale fiindcă ţi-ai propus să-i fii martor, s-o scrii. Întrebarea – aceeaşi pentru toţi – e cât de corectă şi expresivă conştiinţă poţi fi. Cât de obiectivă îţi e subiectivitatea privirii scrutătoare.
Într-o cărticică din cele pe care le „scria” Laura înainte de a merge la şcoală (cu litere de tipar şi cu puncte mari şi negre între litere, să nu se încaiere cumva, alterându-şi timbrul), începutul suna așa: Prinţesa era foarte frumoasă, deşi Prinţul n-o iubea. Era o frumuseţe „degeaba”, ca literatura/arta, am interpretat eu mai târziu. Una care face tot ce poate ca să atragă atenţia şi iubirea Celuilalt, dar nu izbuteşte întotdeauna. Cumpărătorul e neinteresat. „Prinţul” n-o include în proiectele sale…
Lectura rămâne îndeletnicire cu urmări pentru confortul minții proprii și pentru calitatea vieții sociale, în cele din urmă. Fie că are loc pe hârtie, fie pe internet. Dacă apare/ se construiește șansa unui dialog al scriitorului cu cititorul, „cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine”.
● Scriitorul nu e, prin firea lucrurilor, „spectaculos” – cărțile nu doar se scriu, dar se și citesc în singurătatea ungherului fericit și umbratic (umbratilis vita). Ceea ce are de făcut scriitorul pentru a avea succes e, așadar, să scrie bine și tot mai bine, punând la lucru talentul și imaginația din dotare și gândind atent lumea în care trăiește pentru a putea deveni cel care o descrie retrospectiv și prospectiv totodată; adică înțelegând resorturile adânci ale umanității și fiind în stare să-i bănuiască dezvoltările ulterioare. Pe scurt, să poată dovedi valoarea de întrebuințare a operei sale. De aici imediat se deduce că scrisul e și el o marfă, iar producătorul ei trebuie să se preocupe de „vânzarea” sa. Când am spus asta în urmă cu mai mulți ani, unii dintre colegi au fost șocați, simțind-o ca pe o diminuare a valorii și nobleței scrisului. Dar nu e așa. Căci, pe de altă parte, cartea răzbate tot mai greu spre cititor din pricina avalanșei in-otice de zgomote fără sens, agresivității non-știrilor în căutare de rating și excesului de informație (neverificată) sinonim cu ignoranța, ne-știința, vulnerabilitatea. Trăim într-o lume a exprimării deșănțate de păreri pripite, dornice să iasă în lume rapid. Aparent paradoxal, pe măsură ce scade numărul cititorilor, numărul scriitorilor crește. Reclama la modă e că oricine poate scrie o carte, că scriitorul de talent nu este „vun lucru mare”. Un atelier de scriere te poate oricând propulsa la doi pași de Premiul Nobel.
O anume societate (fie ea oricât de mare ori de mică) răsplăteşte pe cel folositor ei. Meritul ţi-e cântărit, aşadar, prin ceea ce-i poţi oferi, prin profitul pe care îl poate ea spera acordându-ţi un loc privilegiat. Meritul nu are o singură unitate de măsură în toate epocile şi în toate circumstanţele, nu e o calitate pe care o văd cu toţii la fel. Există distincţia dintre cel vrednic sau demn de stimă şi recompensă şi cel care le impune. E diferenţa dintre a fi într-un anume fel şi a fi recunoscut în acel fel. Eşti într-adevăr ceea ce crezi că eşti doar atunci când şi ceilalţi (care dintre ei?!) te recunosc la rândul lor ca atare. Intră în joc aici contextul (cu iţele lui complicate şi obiective), conjunctura (cu iţele ei manipulate de tine şi de ceilalţi, într-un amestec de interese şi oportunisme) şi, câteodată, poziţia astrelor (metaforic vorbind!). Mai mult, deciziile privind meritul tău şi răsplata cuvenită le iau oameni, nu zei. Scara de valori e subiectivă cât încape, capacitatea de a fi obiectiv şi drept, cu orice preţ şi indiferent de infinitele condiţionări şi circumstanţe – limitată. Poziţia pe care te afli la un moment dat îşi spune şi ea cuvântul: când primeşti, te crezi îndreptăţit, rareori îţi pare răsplata excesivă; când nu primeşti, vina e întreagă a celorlalţi, nicio clipă nu te vizitează bănuiala că poate eşti mai puţin decât îţi arată oglinda-oglinjoara.
● Critica e, în prima ei etapă de manifestare, neapărat de întâmpinare, adică rapidă, îndrăzneaţă, alertă, mizând totul pe primele impresii. Eşti critic-al-zilei tocmai pentru promptitudinea luărilor tale de cuvânt. După o vreme, revii, dai un pas înapoi, identifici trenduri, decantezi controverse şi răsturnări şi scrii un… studiu critic. Când şi când, ajungi la o acumulare de verdicte la zi din care, ruminate şi formalizate, se poate ivi o (aproape) istorie literară. Cu un efort de conceptualizare în plus, cu luciditate şi cu o geometrie impecabilă a perspectivei, poţi deveni teoretician literar. Criticii care contează sunt în stare să condimenteze cronica de întâmpinare cu un strop din toate astea: aşază cartea pe un anume raft, identifică patternuri, desene din covor, inovaţii, prognozează.
Oricum, critica literară nu e dreaptă sau nedreaptă. Ea este pur şi simplu. Instrumentul critic, gustul, ţinuta (inclusiv cea morală) pot fi diferite pe o scară foarte largă de nuanţe. Dar, ca în orice mişcări şi lucrări omeneşti, timpul decide valoarea şi îndreaptă erorile. Cred că ar fi foarte plicticoasă viaţa literară dacă toată critica ar fi impecabil de dreaptă, adică lipsită de aproximările şi relativismul de toate zilele.
Criticul e cel care alege să urmărească scrisul celorlalţi şi să-l secondeze cu scrisul său. Scrie şi el dintr-o nevoie interioară. „Temele” sunt şi pentru critic la alegere. Şi scrisul său e liber şi personal(izat). „Nu vom tăgădui dreptul la subiectivism al criticului”, zic dimpreună cu Perpessicius. Un critic nu are neapărat şi anume datoria de a asigura „sănătatea” literaturii contemporane lui, nu trebuie să şi-o ia în sarcină prea strâns, nu e dator, în absolut, nimănui, e un scriitor ca toţi ceilalţi cu dreptul asigurat la subiectivitate, capricii, răsfăţuri. Cititul, recititul, interpretarea sunt „trăsăturile omeneşti” pe care le transpune în textul său.
Eugen Ionescu zicea în Nu: „Un critic literar este un domn care are prejudecăţi. Criticul îşi pune întâi prejudecăţile şi apoi subordonează cartea prejudecăţilor. Prejudecăţile se numesc criterii, metode, dogme, principii, sensibilitate estetică rafinată, gust literar educat, istorie literară şi alte umbriri ale operei de literatură.” Las deoparte excluderea doamnelor din portret şi mă alătur descrierii sale, pe care nu în tonalitate negativă o receptez. Căci umbririle sunt necesare, fără ele nu se pot distinge tuşele de culoare şi luminile.
● Refugiul în literatură (fie el ascunzătoare, fie tranşee) este, pentru scriitor şi cititor deopotrivă (amândoi homo sau animal fingens, funciarmente dependenţi de imaginar), unul activ, neliniştit, curios, dilematic, punând la lucru raţiunea şi emoţia, vrând mereu mai mult tocmai fiindcă aproximează lucid puţinul din dotare. Aşadar, deşi în luptă inegală cu alte mijloace, mult mai comode şi mai colorate, de distracţie/distragere, literatura poate încă multe pentru scriitor (chiar dacă nu mai e el chiar înţeleptul satului), dar şi mai multe pentru cititor (întors încet-încet, sub orizontul posomorât, la lectură).
Literatura bună e una dintre căile prin care Arta poate (re)deveni părtaşă vieţii umane întreţinând ceea ce am numit altădată sentimentul planetar al frumosului cotidian. A scrie/ citi literatură nu înseamnă a propune/ asuma o nouă ordine alături sau deasupra celei reale, ci a înfrunta ne-ordinea, inconsistenţa, aleatoriul cu o variantă a lor care ascultă de un model omenesc.
● Artistul/ intelectualul e unul care gândeşte exclusiv după mintea lui şi în funcţie de mărimea bibliotecii din spatele său. Intelectualul adevărat (de definit altădată!) nu respectă calendarul evenimentelor politice, nu se pliază automat, nu se supune, fiind prin definiţie rebel şi personalizat. Adesea, precede schimbările de sistem, le presimte, le chiar pregăteşte în subteran, dar nu e aproape niciodată pregătit să ia frâiele în mână. Cum spuneam altădată, el cochetează cu politica, dar n-o cere decât extrem de rar de nevastă… Oricum, iţele care lucrează la mersul într-un sens sau altul al Lumii sunt destinale prin complexitatea microscopică a întreţeserilor, prin cauze nenumărate care duc spre un scop (când rezultatul convine mai multor inşi dintre cei care au plănuit, niciodată tuturor) ori spre un efect (când rezultatul e mai mult ori mai puţin surprinzător pentru toată lumea).
● Am o problemă cu drama și catastrofele. De câte ori se lansează vreo sperietoare gen „Moare Cultura”, simt nevoia să relativizez, să introduc bemoli, să arăt că lucrurile nu stau chiar așa. Memoria istoriei literare garantează posteritatea valorilor exact așa cum băncile garantează depunerile. Dar o face după regulile Timpului, aplicând, firesc, funcția hordică – a hoardei –, cum o numea Marcel Moreau, cea care lasă nemilos în urmă exemplarele debile după reguli proprii şi misterioase. Deşi ţin la moştenirea culturală a omenirii, nu cred că trebuie păstrat şi conservat totul, cu orice preţ. Acest „cu orice preţ” îmi dă fiori. Am toată încrederea că, în durata lungă a istoriei, rezistă ce merită să reziste. Un scriitor durează grație talentului și cuprinderii umane a scrisului său, contând și știința de a-și pune în valoare opera. Valoarea sa se cântărește în timp, dar forțarea unei glorii are viață scurtă.
Ideea pierdutei centralități a literaturii cred că decurge dintr-o înduioșătoare amăgire. Niciodată nu a fost literatura/ arta centrul lumii. Rostul lor e chiar marginalitatea, aceasta în sensul distanței necesare pentru a cuprinde cât mai larg mersul lucrurilor, dar și în cel al neimplicării directe și, inevitabil, partizane. Doar astfel ochiul rămâne limpede și judecata dreaptă. Slujite de har și instrumente potrivite, vor putea fi parte din visteria umanității.
Chiar dacă mintea umană îşi are limitele sale, iar taina, misterul rămân intacte, faptul că există lucruri pe care cunoaşterea nu le-a pătruns încă nu obligă la înlocuirea înţelegerii cu dogma. Mă miră că omul continuă să creadă în nişte determinări pe care el singur şi le-a dat în timp şi le ascultă, în urmă, precum comandamente supraumane alegând să ignore calitatea automodelatoare a omului.
Există comunități, orânduiri, neamuri care nu uită nicio clipă că numai prin Cultură se câștigă și se păstrează identitatea. Ele veghează la ocrotirea discretă a celor în seama cărora se asigură civilizația urmei. Cronicarii din vremuri vechi scriau „ca să nu se uite”. Țări lucide din zilele noastre cheltuiesc generos și responsabil în favoarea Culturii. Fiindcă vor să fie. Nu știu cum de am ajuns astăzi o țară a uitării. În care știința de carte, cultura sunt un lux, un răsfăț – pot lipsi oricând de pe lista priorităților.
Îmi amintesc, din nou, că păsarea românească vine din latinescul pensare și că, prin urmare, dacă ne pasă de ceva/ cineva înseamnă că îl încorporăm gândului nostru activ, salvându-l de la ne-păsare și ușurându-i apăsarea (ca variantă teribilă, atroce, a nepăsării, a ne-gândirii).
● Ce lipsește societății contemporane e gândirea atentă a propriei existențe. Nenumărate simptome indică starea nevrotică în care ne-am împotmolit, asta și din pricina zgomotirii in-otice (adică huruindu-ți de-a dreptul în ureche) și traumatizante a non-știrilor. Omul de azi nu mai află nimic fundamental despre sine și despre lume, trăiește năuc sub reflectoare prea puternice, întretăiate, înșelătoare și colportează pripit, fără frunte, vorbe, palavre, bârfe. Nu mai are la îndemână tihna luminii pe jumătate scăzute, nu mai găsește răgazul de a scruta cu privirea mijită ce se întâmplă cu înlăuntrul său și cum își mai poate reface echilibrul cu lumea din preajmă.
Ne aflăm în divorț cu trecutul și cu trecuturile noastre. Dacă nu e asumat lucid și calm, Trecutul „nu trece” ca să lase loc unui Viitor, ci băltește fetid și hărțuiește Prezentul. Boala e planetară, se vede cu ochiul liber. Binele și Răul își schimbă semnele halucinant, de la o zi la alta. Gesturile nu se petrec la comanda minții, fiindcă mintea noastră interioară și-a rătăcit legăturile cu mintea din exterior (de citit Mintea, cartea lui Daniel J. Siegel). Lumea nu mai e – dacă o fi fost vreodată – întreagă la minte. Exagerez? Poate, dar foarte puțin.
Revoluția franceză a afirmat câteva idei îndrăznețe (anacronismul monarhiei, de pildă) și a numit idealurile lumii moderne: Libertate, egalitate, fraternitate. Prin Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, a sugerat din titlu cele două coordonate pe care s-ar cuveni să evolueze omenirea, respectând drepturi fundamentale ale omului și stabilind îndatoriri pentru cetățeanul responsabil de prosperitatea Cetății căreia îi aparține. Mai adaug înțeleapta lege din 1905 care separă bisericile de stat și decide caracterul laic al învățământului. Dincolo de aceste împliniri franceze, nicidecum respectate/ asumate de toată Lumea, e de spus că actualitatea celor trei principii e axiomatică, ele rămânând până azi idealuri. Contradicțiile nu se ivesc între cele trei, ci decurg din încercările de a le realiza practic. „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează celuilalt”. E de la bun început limitată, căci daunele pot avea o infinitate de definiții, reducând drastic spațiul în care poți evolua în siguranță. Singura libertate de neatins rămâne cea interioară, dar eficiența ei e individuală. Egalitatea e dorită de jos în sus, mai niciodată invers. Ea nu e „pentru căței”. Frumusețea relațiilor umane stă și în marea diversitate pe care o administrează pașnic și reciproc avantajos. Încercările de uniformizare, de ștergere a diferențelor duc la cenușiu, apoi, inevitabil, la răzvrătire. Fraternitatea e deja în culpă astăzi. De ce nu sororitate?! Apoi, „să ne avem ca frații” e un ideal îndoielnic, toată lumea știe că „brânza e pe bani”. Aleg totuși să-i dau dreptate lui Rutger Bregman (Homo sapiens. O istorie plină de speranță) și să cred că omul e mai degrabă tentat să fie bun cu ceilalți. Descopeream altă dată o grăitoare nuanță de topică vizând calitatea-de-a-fi-om: „suntem oameni” ori de câte ori numărăm un gest nobil, stăpânirea de sine, respectul pentru rădăcinile culturale şi pentru legea morală, generozitatea, grija pentru aproape. Dimpotrivă sau complementar, „oameni suntem” când avem de mărturisit compromisuri, rătăciri trecătoare, intoleranţe, dar şi o toleranţă excesivă, motivată circumstanţial.
● De starea limbii române nu e de vină doar deșănțata eră a comunicării frenetice de dragul comunicării (liber fiind fiecare ins să-și arate public nimicnicia, vorba lui Umberto Eco). Problema cea mare e aceea a absenței stării de veghe. Exigențe scăzute funcționează și la nivelul școlii și la cel al societății. Tolerând iresponsabil orice abatere de la legile limbii și, deci, ale bunei gândiri, spui, de fapt, că omul poate renunța la gândirea pe cont propriu. E destul dacă prinde din zbor spunerile bulucite pe capul său și ia de bune toate zgomotele din jur, căci va fi curând un excelent „om simplificat”, o plastilină de modelat/ manipulat. Din păcate, am citit texte în care, deși „tema” era îngrijorarea față de starea limbii române, virgula se zbenguia în frază, iar acordul articolului genitival-posesiv era cu totul facultativ. Încă mai cred că să pretinzi buna alcătuire a unei fraze, cu toate elementele de legătură la locul lor, cu toate acordurile respectate pentru a se ajunge la „acordul fin” al unei comunicări rodnice nu e un „moft” de dascăl de modă veche.