Unui consumator cu nivel oarecum decent de literatură, numele Oliver Twist, chiar dacă nu-i va gâdila neapărat în mod plăcut amintirile lecturilor parcurse, îi va suna, cu certitudine, cunoscut. Mai mult, ar fi chiar posibil ca acesta să se lanseze într-o reflecție pe marginea activității autorului romanului, recunoscut pentru dorința și încăpățânarea de-a se apleca neobosit asupra relelor timpului din societatea engleză. Însă, consumatorilor înfocați de televiziune și de monden, numele Oliver nu le va marca vreo sclipire de natură literară ci le va face papilele să saliveze, ducându-i cu gândul la un alt englez celebru, bucătarul Jamie Oliver, ale cărui rețete de preparare a bucatelor au ajuns până la urechile ascunse de tumultul lumii prin cătunele țării, în căutare de liniște și de hrană bio. Bineînțeles, după ce zilnic-necruțătorul burdihan va fi fost pus la cale, în pacea serii, poate cu un pahar de vin în față, care să însoțească o lectură de calitate – așa ar pretinde că se cuvine orice membră care se respectă a vreunui club de carte, indiferent dacă-l frecventează din snobism sau din pasiune, ar veni rândul hranei spirituale, servită și ea în funcție de rețeta potrivită fiecăruia – ba câte o bălmăjire din Scriptură, ba un calup de „Românii au talent” și, poate ceva mai răruț, câte un roman, nu neapărat bun, sau un volumaș de poezie. După gusturi.
Cei cărora le va pica în mână romanul Lumea de apoi (2022), publicat la recent înființata editură Kafka, îl vor recunoaște fără dificultate pe Emil Lungeanu ca părinte al poveștii, chiar dacă numele i-ar fi răzuit de pe copertă. Identificarea ar fi facilă întrucât autorul, asemenea atât predecesorului său de acum aproape două sute de ani cât și bucătarului contemporan, operează, încă din 2015, după o rețetă care îi poate fi deja atribuită ca marcă înregistrată. Găselnița, anume o construcție pe două sau chiar trei planuri, aplicată inițial în romanul Enigma (2015), apoi în Viitorul a trecut pe aici (2019), este din nou reluată și aplicată cu succes într-un nou proiect. Planul real (deși parcurgând romanul până la final s-ar putea ridica semne de întrebare asupra noțiunii de real) al volumului nu se îndepărtează nici în acest caz de sfera misteriilor, fiind reprezentat de investigarea unei profanări de morminte, în care sunt implicați comisarul Alexandru Musceleanu de la Serviciul de Investigații Criminale și muzeografa Smaranda Zaman, angajată a Muzeului de Istorie. Al doilea plan în care operează autorul este chiar cel al lumii de apoi, al cerurilor, în spatele norilor nefiind nicidecum liniște și pace, mai degrabă zarvă, o vânzoleală creată de figuri proeminente ale literaturii române precum Caragiale, Eminescu, Slavici, Delavrancea, Iorga sau Bolliac. Spre deosebire de romanele precedente, planul al doilea al volumului este dramatizat, scris sub formă de piesă de teatru, motiv care, probabil, a dus la decizia autorului de a-și împărți, inedit, cartea în fragmente intitulate scene, nu capitole. O idee intrigantă, care poate pune pe gânduri, mai ales luând în considerare modul în care Emil Lungeanu încheie planul real al volumului, într-un mod surprinzător, ca o adevărată lovitură de teatru.
Așa cum pe drept cuvânt se susține în literatură că fiecare scriitor are tabieturile, obsesiile și temele sale preponderente, nici autorul nu se dezminte, abordând teme care deja îi sunt caracteristice – privirea sceptică și încărcată de pesimism aruncată speciei umane sau discursul pe marginea necesității creației literare (sau mai degrabă lipsa ei de necesitate în vremurile actuale) fiind doar câteva dintre ele. Într-un fel, Lumea de apoi se transformă nu într-un roman moralizator, ci într-o gâlceavă a scriitorului cu lumea, un perdaf aplicat cu mizantropică sete dar, cu siguranță, fără sorți de izbândă. Pentru că omenirea își continuă nestăvilită calea, una lipsită de aprobare în anumite privințe și în conștiința personajului feminin, celibatară convinsă, a cărei apologie a singurătății ar unge sufletul celor care împărtășesc acest punct de vedere mai abitir decât își unge Jamie Oliver tăvile cu untură, susținută fără urmă de dubiu prin ideea că „fericirea în doi e doar o iluzie la fel ca viitorul însuși” și de înfiorătoarea statistică actuală invocată, care indică o rată de două divorțuri la trei căsnicii.
Planul real al romanului este țesut în jurul legendei unui personaj care a existat cu adevărat, moșierul Constantin Poroineanu din Caracal. Abordarea subiectului este și ea tipică lui Emil Lungeanu, acesta copleșindu-și cititorul cu informații dense și stufoase de sorginte istorică și politică, dar și de istorie literară. Spre exemplu, vocile literaților din al doilea plan al romanului nu sunt mereu identificate în mod expres de autor, dar devin recognoscibile prin prisma indiciilor strecurate – fie informații de natură personală, biografice, fie informații cu trimitere la operele scriitorilor invocați. Această provocare la rezolvarea ghicitorilor se poate spune că se încadrează, la rândul ei, în elementul ludic întâlnit aproape permanent în opera autorului, care nu de puține ori conferă savoare rândurilor sale, combinat cu o erudiție în multe cazuri strivitoare, exprimată în mod manifest, menită să pună la îndemână informație susceptibilă a fi acumulată după lectura a mii de pagini din domenii foarte variate. Cu siguranță, elitismul lui Emil Lungeanu nu va transforma Lumea de apoi într-un produs de masă, e mult mai probabil să-i pună pe fugă pe cei sărmani întru duh, mai ales când vor vedea ce se întâmplă, de fapt, în Împărăția Cerurilor pe care, spune-se, urmează să o moștenească – de Caragiale nu se poate scăpa nici la Bac, nici după moarte. Și nici în romanul de față, întrucât al doilea plan este caracterizat de o caragializare pură, inclusiv din punct de vedere al limbajului și al modului de exprimare, care le-ar putea părea unora dăunătoare, numai bună, însă, să demonstreze capacitatea autorului de a se plia pe stilul autoexilatului la Berlin și de a-l reda într-un mod cât mai proaspăt cu putință.
Finalul povestirii ridică și el semne de întrebare – cum spuneam anterior, romancierul nu s-a depărtat de subiectul misterelor, însă de această dată își lasă cititorii să rezolve o problemă care, mă tem, nu are răspuns, anume că Smaranda Zaman ar reprezenta fie un caz patologic de competența psihiatriei, fie o victimă a unui blestem aruncat de dincolo de hăurile morții. După lectură, cert este că dacă în diatribele și plata polițelor scriitoricești generate de orgoliu Titu Maiorescu afirma că „lui Gherea îi reușesc mai bine sandviciurile decât articolele de critică literară”, despre Emil Lungeanu se poate spune că a venit cu încă o rețetă reușită, de trei stele Michelin.