În eseul Plăcerea textului (1973), Roland Barthes distingea între textul de plăcere și textul de desfătare. Teoreticianul literar francez nota că textul de plăcere este „(…) acela care mulțumește, umple, dă euforie” (Barthes: 1994, 23), în timp ce textul de desfătare este „(…) acela care te pune în stare de pierdere, acela care descurajează (poate până la o anumită plictiseală), care face să se clatine temeiurile istorice, culturale, psihologice ale cititorului” (Barthes: 1994, 23). Câteva pagini mai încolo, Barthes clarifică, printr-o analogie simplă, efectul pe care un asemenea text îl are asupra cititorului: „Să fii cu persoana pe care o iubești și să te gândești la altceva: așa îmi vin gândurile cele mai bune, așa inventez cel mai bine ceea ce este necesar muncii mele. La fel și cu textul: el produce în mine plăcerea deplină dacă izbutește să se lase ascultat în chip indirect; dacă, citindu-l, sunt antrenat să-mi ridic adesea capul, ca să aud altceva” (Barthes: 1994, 39-40). Cu alte cuvinte, textul de plăcere este acela care poate fi parcurs cu scurte întreruperi, ce pot fi înțelese și ca pauze de meditație, pentru că cititorul este stimulat să audă altceva.
Criticul Mircea Moț este unul dintre cititorii de profesie care se lasă cuceriți de textul de plăcere la fiecare relectură și intră într-un joc interpretativ ce depășește granițele rigide între care s-a desfășurat până acum comentariul. În volumul Complicități selective (2022), recent apărut la editura Ecou Transilvan, eseistul își permite să dialogheze cu texte și autori asupra cărora exegeza s-a pronunțat în numeroase rânduri. Desfătarea parcurgerii volumului, în termenii lui Barthes, vine din felul în care autorul reușește să își facă, atât din textele asupra cărora se oprește, cât și din propriii cititori, complici. La tot pasul, Mircea Moț are senzația că paginile unor Creangă, Sadoveanu, Caragiale sau Rebreanu îi fac cu ochiul, îl îndeamnă să cerceteze mai îndeaproape. Sedus de litera textului, criticul se lasă în voia acestuia și, la final, îi întoarce favoarea, devoalând curioșilor frumusețea unor noi posibilități de înțelegere a conținutului.
Acesta insistă când asupra unor aspecte trecute cu vederea de critici, când asupra unora comentate în repetate rânduri, reușind însă, printr-o rafinată subtilitate, să le găsească interpretări și înțelesuri proaspete. De pildă, Mircea Moț atrage atenția, asemenea altor exegeți, asupra mijloacelor de transport prezente în Momentele lui Caragiale, a căror importanță o comentează prin referire la statutul personajelor care le frecventează. Dacă trăsura și birja sunt „(…) docile, familiare, apropiate, supuse autorității pasagerului” (Moț: 2022, 29), altfel spus, destinate personajelor limitate, reduse la condiția anonimatului pe care o impune traversarea orașului, „spațiul tuturor și al nimănui în același timp” (Moț: 2022, 32), trenul implică deschidere, o metamorfoză a omului care, odată încheiată călătoria, se va întoarce altul, „(…) lepădându-și, mai mult sau mai puțin conștient, tot ceea ce îi camuflează instinctele, după cum, în tren, el este pus de multe ori în situații grotești ori chiar absurde, anticipând o altă vârstă a literaturii române” (Moț: 2022, 30). Sau, într-un alt eseu, criticul aprofundează un aspect mai puțin spre deloc discutat din proza lui Rebreanu, și anume valențele vegetalului, de altfel o prezență prea discretă pentru un roman ca Ion, al cărui fundal este satul transilvănean. Consultând felurite dicționare de simboluri, criticul Mircea Moț discută, printre altele, implicațiile mărului pădureț sub care naște Ana. Pomul este protector, devine un reazem pentru femeie, și poate fi privit chiar ca un cordon ombilical, sugestie pe care eseistul o dezvoltă cu subtilitate: „Cred că nu este întâmplător faptul că mărul sub care naște Ana este prezentat în contextul unor menționări sau sugestii ale aceluiași cordon ombilical: Zenobia taie cu secera spicele, ipostaze ale cordonului ombilical ce leagă rodul, bobul de grâu, de pământ – feminitate și mamă în același timp, după cum tot ea taie cordonul ombilical al copilului, cu cosorul lui Glanetașu” (Moț: 2022, 60). Alte asemenea eseuri care îmbogățesc critica receptării sunt dedicate și vocilor poetice ca ale unor Arghezi, Blaga, Barbu sau, mai recent, Ileana Mălăncioiu, Dan Damaschin, Gheorghe Grigurcu.
În a doua parte a volumului, Mircea Moț vorbește despre instituția eseisticii și a criticii literare autohtone, incluzând aici comentarii sau recenzii la volume noi semnate de Marta Petreu Ion Vartic, Al. Cistelecan, Ștefan Borbély, Ion Pop. Autorul apreciază la colegii de breaslă instrumentele critice, eleganța și limpezimea frazelor, precum și sinceritatea, uneori necruțătoare, a calificativelor date, calități cu care, de altfel, este înzestrat și scrisul acestuia.
Cu acest volum, Mircea Moț confirmă, o dată în plus, ceea ce Matei Călinescu argumenta încă din 1993, și anume că abia la recitire are loc adevărata lectură. Câți cititori, atâtea interpretări, dar, așa cum sugerează volumul Complicități selective, câte recitiri, atâtea noi și noi posibilități de aprofundare a textului. În fond, nu așa se definește bucuria lecturii?