Carte de bilanț, recenta scriere memorialistică a Ioanei Nicolaie, Miezul inimii, leagă mai multe romane și volume de versuri ale acestei autoare, oferind o rețea pentru corespondențele dintre versurile de tip Lomografii – așa cum este titlul unei antologii ce ierarhizează prima perioadă a Ioanei Nicolaie, cea de poezie, și romanele Tot înainte, Pelinul negru sau Cartea Reghinei; o rețea pe care autoarea nu insistă, lăsând ici și colo unele „urme”, de felul „cum s-au petrecut lucrurile […] am scris parțial într-o carte”.
Spunându-și propria poveste, cu terminații borgesiene încrustate în filele bibliei galbene din familie unde poate fi citită orice poveste de viață, cum credeau copiii, asistăm la o biografie intelectuală ce începe în ultimii ani ai comunismului, văzuți dintr-o casă de oameni cu 12 copii din zona Năsăudului – spațiu matriceal nord-transilvan de tip formator, definitoriu pentru Reghina (care a născut 6 fii și 6 fiice) din Cartea Reghinei, pentru Agustina din „romanul Cernobîlului”, Pelinul negru.
Privațiuni multe încearcă această familie, unde frații mai mari trebuie să joace și rolurile de părinți pentru ceilalți frați, unde, alături de salariul tatălui, singurul venit este indemnizația de „mamă-eroină”, titlu ce se acorda femeilor ce aveau cel puțin 7 copii.
De neuitat prima excursie la București, la „Muzeul Tovarășului Ceaușescu”, o culme a îndoctrinării la care erau supuși copiii Epocii de Aur, precum și imaginile acestei capitale-șantier care se va transforma, la începutul anilor 1990, împreună cu țara întreagă, într-un ținut al patronilor „întreprinzători”. Apoi, primii pași în literatură, locul unde pot fi întâlniți retori și limbuți, primii pași făcuți de o fată care trebuie să se lupte cu prejudecățile și violențele machiste ale unei epoci imature, profund tradiționaliste.
Peste toate, figura mamei; pentru că „miezul inimii” este mama – și poate lua diferite forme, de la personajul realist în cheie victoriană care găsește bani din indemnizația de mamă-eroină pentru excursia la București, la cozonacii de sărbători, care se fac după un anumit dichis, al temperaturii din „miezul de inimă”, vechi secret transmis din generație în generație. Personaj fantastic, când știe inimile copiilor și ale nepoților: „mi-o închipuiam în mijlocul uriașei grădini, trăgându-ne pe toți, în același timp, copiii și nepoții ei risipiți pe-atâtea șosele.”
Cu darul profeției onirice, sumbre sau senine, mergând cu atenție pe urmele unui vechi topos al celei care „încheagă apa cu numai două picioare de vacă”, cum este neuitatul portret al Smarandei, figura mamei la Ioana Nicolaie este una dintre cele mai impresionante, apărând în imagini alese cu claritate, de la „amintirile din copilărie”, la cele în care fiica este mamă și se confruntă cu o nouă perspectivă.
Figuri ale lumii literare și culturale intersectează Miezul inimii, în mod clar (conturându-se, de pildă, în atmosfera târgurilor de carte) sau doar filigranate, așa cum se întâmplă cu casa lui Crohmălniceanu de la Berlin și un misterios telefon la care pare să nu răspundă nimeni, casa lui Emil Brumaru, „cerșetorul de cafea”, cu un spațiu „bandajat” cu cărți, unde abia găseai unde și cum să pășești – și, constant, Mircea Cărtărescu, „prietenul meu cel mai bun, l-am găsit acum mai mult de două decenii, de când am început să împărțim aceeași casă”.
Cu toate acestea, figura mamei este cea mai puternică, deși existența fiicei are multe alte trăsături, preocupări: citește, scrie, lucrează cu copiii la școală (este profesoară), este, spuneam, mamă, dar și soră sau verișoară. Totuși, acel ceva din „miezul inimii”, pe care îl simți, inevitabil la un moment dat, e mai presus de orice: „cât de colosal, de vechi și de fără sfârșit e clubul oamenilor fără mamă”.
Ioana Nicolaie, Miezul inimii,
Editura Humanitas, București, 2022, 172 p.