La începutul lui august, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda; nu putem să nu amintim faptul că marele prozator teleormănean a murit (în condiții încă neclare!) în primăvara anului 1980, în camera sa de la Palatul Mogoșoaia, pe atunci Casă de creație, relaxare și socializare, cum am zice azi, a membrilor uniunilor de creatori, frecventată cu precădere de scriitori, dar și de pictori, actori, regizori etc.
Coleg de generație cu Geo Dumitrescu, Ion Caraion și Virgil Ierunca, ajutat să supraviețuiască la București de Miron Radu Paraschivescu din munca de corector la Timpul, Marin Preda, tânărul taciturn obsedat „mai ales de temele sexuale”, părea „mereu flămând și nedormit”. În 1942 debutase cu schița Pârlitu’ în ziarul Timpul, la rubrica Popasuri, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. În aceeași publicație îi vor apărea povestirile Calul, La câmp și Salcâmul, precum și schițele Strigoaica și Noaptea. În anul 1943 frecventează, pentru scurtă vreme, cenaclul Sburătorul, unde va citi schițele De capul ei și Calul. Timp de doi ani își satisface stagiul militar. În 1945 este angajat, cu sprijinul lui Ion Vinea, secretar de redacție la Evenimentul zilei. În perioada 1945-1947 este corector la Timpul și la România liberă și este angajat la Societatea Scriitorilor Români. În aceeași perioadă va colabora la publicațiile Tinerețea, Lumea, Contemporanul, Studentul român sau Revista literară. În acestea va publica lucrări în proză precum Plecarea, Nepotul sau Întâia moarte a lui Anton Tudose.
Va debuta editorial în 1948 cu Întâlnirea din pământuri. Nu va ezita apoi să facă unele concesii realismului socialist, nuvela Desfășurarea fiind un compromis dezolant al autorului Delirului pe altarul comenzilor sociale ale „erei ticăloșilor”. Sunt anii de formație ai celui ce avea să lanseze pe firmamentul literaturii noastre tipologia moromețiană, în care Marin Preda era zidit nativ și în virtutea căreia s-a înscris pe irezistibilul făgaș al reușitei cu orice preț, majoritatea mijloacelor folosite fiind însă de natura spirituală a talentului, a autoconstrucției epice, căci așa cum spune Emil Manu, „opera lui Marin Preda este aproape în întregime autobiografică”.
Pentru orice istoric și critic literar ce se respectă, viața, ca și opera lui Marin Preda, este o piatră de încercare, dovadă fiind și cartea lui Emil Manu (1922-2005), Viața lui Marin Preda (Editura Vestala, 2003), o monografie mozaicată ce reunește contribuții mai vechi, dar și surse de ultimă oră, precum și documente, relatări, studii critice, mărturii ale unor predologi reputați, începând cu Eugen Simion și terminând cu Mariana Sipoș sau Marian Ciobanu, acesta din urmă fost profesor în satul natal al prozatorului în anii ’80. Capitolul ce se dedică raportului dintre biografie și operă reiterează opinia critică a lui Emil Manu (un apropiat al autorului Delirului și un cititor exhaustiv al acestuia) despre capodopera lui Preda, conform căreia Ilie Moromete este un filosof sceptic (iar nu un obsedat de pământ, precum personajele lui Rebreanu) cu nostalgia familiei patriarhale.
Drama protagonistului din Moromeții (ca și a autorului, de altfel!!!) va fi destrămarea familiei și pierderea rolului de lider spiritual, de comentator avizat al lumii și al istoriei văzute din acel Macondo românesc (Siliștea-Gumești), fenomene entropice cărora li s-a opus din răsputeri, prin expediente și subterfugii mai mult teoretice. Sfârșitul său logocentric nu va întârzia să se producă prin însingurarea datorată inadecvării istorice, ceea ce îl face pe criticul Emil Manu să-l compare pe Moromete cu „un rege Lear al țărănimii din Câmpia Română”. Dacă tatăl va să devină un destin istoric depășit, fiul, Nicolae, din Marele singuratic, va să aspire la niște idealuri sociale la fel de imposibile, utopii ce s-au dovedit pernicioase, căzând într-o veritabilă decompensare, vindecată prin eros și autoanaliză.
Treptat, Marin Preda va abandona epicul, id est eposul rural fastuos al Moromeților, în favoarea romanului citadin și a investigației psihologice, ca de pildă în Risipitorii, povestea vieții unor intelectuali, între care memorabil rămâne destinul tragic al medicului Ghiță Munteanu.
Obsesia istoriei pare a fi resortul principalelor cărți ale lui Preda, începând cu răgazul interbelic și terminând cu convulsiile intrării țării în dictaturile premergătoare Delirului. Romanul se încheie cu mențiunea „Sfârșitul volumului 1”, anunțând în acest chip o continuare, pe care însă Marin Preda n-a mai apucat s-o scrie, întrerupând lucrul la acest roman – sau, poate, proiectând un ciclu romanesc – sub o presiune interioară de tip ultimatum, cea a scrierii și a ducerii la bun sfârșit a altui roman, Cel mai iubit dintre pământeni, scriitorul, surprins de o moarte prematură, a lăsat, doar aparent „neterminat” romanul Delirul; căci, așa cum este, rămas după amputări și adăugiri într-un singur volum (Editura Cartea Românească, 1975), romanul, ajuns rapid la tirajul de 100.000 de exemplare, se prezintă totuși, la lectură, „întreg” și pe deplin coerent ca operă, prin forța împrejurărilor, „deschisă”.
Meditația asupra destinului popoarelor, rememorarea și interogația asupra istoriei contemporane, „trăite”, asupra resorturilor iraționale ce declanșează demențial și paroxistic invazia turbulenței și a violenței în viața unor întregi popoare, irupția răului in istorie („delirul” fascist și cel comunist, vinovate de provocarea ultimei conflagrații mondiale, cu căpeteniile de terifiantă amintire, Hitler și Stalin) reactualizează, la un alt nivel, opțiunea spirituală ireductibilă a scriitorului, exprimată constant în operele anterioare: aversiunea și aprehensiunea în fața demonismului, în fața involuției „bezmetice” a lumii, o lume „trăind în orbire și nepăsare” (Imposibila întoarcere): o lume haotică și invazivă, sortită pieirii prin propria-i stihie. Ceea ce, în cărțile anterioare, era relevat (și accentuat încă o dată și în ultima) cu privire la individ, la cuplu și la colectivități restrânse (satul), iată că, acum, în Delirul, este demonstrat ca valabil și pentru marile colectivități umane, pentru popoare, țări și continente întregi, pentru istorie. Există, în acest sens, în roman, o memorabilă „parabolă”: „Ornitologii români au descoperit în Delta Dunării o pasăre cu penaj roșu și cu comportament bizar: vulpea îi mânca în fiecare an ouăle și îi punea, în locul lor pietre în cuib, pe care ea, apoi, le clocea toată vara fără să simtă că sunt pietre. Ca să salveze pasărea, ornitologii au gonit vulpea. Atunci pasărea, spre uluirea acestor specialiști care o supravegheau de departe cu binoclurile, a început să țipe cuprinsă de o stranie isterie și și-a spart ouăle cu ciocul, bătând din aripi și dansând demențial. Ce era cu ea? Ce instinct obscur o împingea astfel spre dispariție? De ce voia ea să nu-și mai supraviețuiască? Cine putea să știe?”
Roman politic, Delirul abordează pe baza unor documente de arhivă, până atunci ținute sub obroc, raportul dintre individ și istorie, dintre istorie și cei care „o fac”, dintre istorie, articularea unei „filosofii a istoriei” sui generis, în care-și găsește expresie conștiința morală ce veghează, omniprezentă, în subtextul marilor cărți ale lui Marin Preda (chiar dacă, în celelalte, mai puțin explicit și mai puțin deconspirat auctorial vorbind).
Aceeași vigilentă instanță morală sancționează neechivoc orice atentat la valorile tradițional atestate ale existenței, orice subminare a structurilor de stabilitate ale lumii și a resorturilor sale intrinseci de autoreglare organică, chiar dacă – și mai ales atunci când – tentativele de subminare se prezintă drapate și disimulate sub aparențele înnoirii, sub masca unor ideologii și frazeologii demagogice, totalitare; a se vedea cazul nazismului hitlerist și al comunismului stalinist: „teroarea brună” și „teroarea roșie”. Nu este uitată, firește, „teroarea verde” acceptată tacit și provizoriu de „conducător”, alias mareșalul Antonescu, instaurată în România de „mișcarea legionară”, a cărei necruțătoare disecție, în paginile Delirului, îl readuce pe scriitor la complexitatea raportului dintre individ și istorie.
Autorul Vieții ca o pradă, din comentator moromețian al istoriei, devine un martor lucid al ei, și adaugă Emil Manu, „un disident periculos”; cu atât mai suspect pentru poliția politică autohtonă sau sovietică, după apariția romanului Cel mai iubit dintre pământeni, pe care noi îl considerăm cartea-fanion a operei lui Marin Preda, influențat probabil și de filmul omonim, excepțional regizat de Șerban Marinescu.
Cel mai iubit dintre pământeni (1980) este ultimul roman scris de Marin Preda. Este vorba, cum se știe, de o frescă a României dejiste, despre ororile din epoca 1945 – 1964, cărora le-a urmat „epoca de aur” ceaușistă, altfel spus, dictatura P.C.R. și a Securității, ce adoptase, chipurile, o „față umană”.
După desființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (1977), cenzura a fost transferată în responsabilitatea editorilor, controlați de Direcția corespunzătoare din Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Cartea, deloc conformistă, a fost publicată sub presiunea prestigiului literar și social al autorului, dar și datorită aptitudinii prozatorului de a crea parabole epice complexe care ocoleau sau depășeau barajele cenzurii. În epoca lui Nicolae Ceaușescu, perioada anterioară putea fi criticată în detalii, dar nu și în esență, fiindcă ea fusese perioada în care se formaseră și activaseră responsabilii politici principali, inclusiv Nicolae Ceaușescu. Tocmai aici se află valoarea socială a romanului, care atacă esența epocii: „o lume plină de dipsomani, parchinsoniști și torționari”, adică de bețivi, bolnavi și călăi, din care la un moment dat, disperat, personajul principal, Victor Petrini, ar vrea să fugă, împreună cu iubita sa, spre munți.
Ne permitem să credem că universitarul Victor Petrini, un intelectual de elită, ce ne amintește ca om, profesor și ținută intelectuală de anumite personaje din Thomas Mann, prinse de voluptatea dezbaterilor și disputelor interminabile tip Nafta și Settembrini din Muntele vrăjit, întrupează destinul frânt al unui „chinuit al nemuririi”: odată cu arestarea de Securitate, crezul său într-o comuniune de oameni liberi, idealurile sale filosofice, religioase și estetice sunt spulberate, incompatibile fiind cu patimile detenției în lagărul de muncă silnică, ajungând, sodomizat fiind de torționari, să ucidă cu sânge rece. Astfel, Petrini are aceeași putere exponențială pentru o epocă a României, cea dejist-bolșevizată, precum Ilie Moromete pentru anii premergători instalării comunismului de import.
Devenit deja un clasic al prozei noastre contemporane, alături de Eugen Barbu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Constantin Țoiu, Dumitru Radu Popescu, Marin Preda se bucură la acest Centenar de o postumitate invidiabilă, cum numai Sadoveanu sau Mircea Eliade au avut-o și o au, dovadă omniprezența cărților sale în tirajele editurilor, în școli și biblioteci și în conștiința publică românească, dar și traducerile cărților sale în principalele limbi europene.