Diplomată a Facultății de Filozofie, secția de psihologie a Universității din București, Gabriela Creţan este o scriitoare, poetă și eseistă, ce a debutat în 1994 cu volumul Mic tratat despre arta trădării. Acestei culegeri de versuri îi vor urma volumele Comedii nupţiale (1998), Soare din Macbeth, 1999, acesta din urmă fiind premiat de Asociația Scriitorilor din București. Din 2003 este volumul Infern cu floarea soarelui .
Titluri care anunţă trăsăturile şi totodată tehnicile poeziei Gabrielei Creţan: o mare ştiinţă de carte, premeditarea efectelor, emoţia încorporată mesajului, forma fără cusur a recitalului conceput ca un spectacol semantic copleşitor: „Tu vino spre seară / la ţărm suntem noi aşteptând cu buchete enorme, / noi / zămisliţi prin viol în vremuri de ciumă / de El / prăbuşit în picaj, depunând mulţime de larve / în carnea femeilor mistice / deschisă ca floarea…”
Ritmuri ilustre şi o retorică rafinată (amintind de versetele biblice, de poeţii alexandrini, dar şi de Saint-John Perse sau Elytis) întemeiază structuri epatante prin climaxul oximoroanelor şi vertijul împerecherilor de vocabule vechi, cărturăreşti, din cronici sau din imaginarul popular, rarissime deja, cu neologismul sadea, de preferinţă latinismul de sorginte teologică. Oficiind parcă de pe lespedea ultimă ce a pecetluit mileniul, abolind canoanele clasice ale timpului şi spaţiului, poeta oferă tablouri vivante dintr-un bazar al sfârşitului de lume, irefrenabilă sarabandă cosmi-comică a cruzimii, a tuturor ereziilor, a deriziunii universale şi a vanităţii.
Semnându-şi textele cu pseudonimele sale monastice, Gabriela Creţan are meritul de a-şi controla vers cu vers intensitatea emisiei, scriind mereu interesant şi neliniştitor, cu mari performanţe de improvizaţie şi inventivitate, edificând imagini ce se denunţă şi se dinamitează reciproc, prin simpla alăturare, atingere, acuplare.
Pe cât de transgresivă (chiar dacă uneori gratuită), pe-atât de consistentă, scriitura Gabrielei Creţan are toate datele unui relief care, din surreal, poate deveni metafizic şi invers, textul bizuindu-se totuşi pe pământul unei realităţi de preferinţă lugubre, inclusiv sub aspect social, istoric, politic, moral.
Un pseudonim ludic de păcate mortale şi osândă, terifiant prin vânzoleala cromatică şi jocul de-a masacrul, amintind de parabolele imaginate de Dürer, Cranach şi H. Bosch, concluzia fiind una singură: „Totentanz, se ţin lanţ pe Titanic serbările / caruselul se-nvârte cu mine cu tot. / terţarole se umflă, catarge sclipesc / e la nave va…” Poemul Via negationis excelează prin sarcasm menippean şi plasticitate, versatilitatea lexicală inegalabilă având darul şi puterea de a exorciza multitudinea materială a lumii în favoarea viziunii poetice: „prin fontanela subţire zăreşti creierii mici / alburii / ca miejii de nucă / risipind licăriri, degajând fierbinţeli cerebrale, meditând, cogitând, inferând / şi toţi scâncesc şi-şi sug gânditori degetul mare / de la picior / inteligenţele / eminenţele / idioţi palizi, altisimi, carne de înger bălană / nefiartă / când vreau să-i apuc se preling printre deşte / cad în okeanos, la fund / desfăşaţi, adormiţi, iordăniţi / beţi de lapte…”
Estimp, poeta viril-necruţătoare are şi slăbiciuni auto-referenţiale, simţind aşadar nevoia să-şi dea în vileag riscul ascezei livreşti şi virtuţile mediumnice, măşti ale unui destin, ale unei condiţii de precaritate, scindare şi sacrificiu, sinonime cu propria poezie: „pe pupitru în faţă clădesc vaviloane-nclinate / terfeloage, infolii, opuscule, libris poeni- / tentialis / cărţi apostoliceşti şi sataniceşti îşi amestecă tulburi terţinele / lucirile, beznele, unduind, făcând ape-ape / cărţi scrise de morţi pentru morţi secretând întuneric / gros, puturos, nu se vede nimic / nici o rază nu trece prin ţesătura conceptelor / deasă / doar pumnul meu de oţel înroşit luminează abisuri / aruncă scântei / înainte de stingere ele iau chip întristat / omenesc…”
Memorabil este portretul poetului inspirat („uneori sar ca ars / de o mare lumină, de-un trăsnet / ce coboară în trup, se scurge-n pământ ca prin ţeavă”), prin care Gabriela Creţan ne duce cu gândul la iluminări de tip rimbaldian, developări de coşmaruri diurne (vezi Banchete şi funeralii), dar şi amănunte dintr-o preapocalipsă anunţată: „doamnele ies rimelate, vopsite, întinse pe spate / în racle / soare, stupiditate, entropie maximă / vânt / ceasuri moi…”
În ciuda unor blasfemii de dragul artei şi al originalităţii (de pildă, apropierea cuvintelor „vulvă” şi „apofatic”), poemele-inventar reabilitează inepuizabila disponibilitate a poetei de a genera secvenţe infernale din „abatoarele comediei”. Ca un Savonarola travestit în evanghelist, dar şi în scrib baroc al postmodernităţii, Gabriela Creţan arată cu degetul spre fornicaţia şi tranzacţiile generalizate: „Trec acum desfrânatele cu mentorii lor / zămislind de-a-n picioarelea / în praful din drum scăpând prunci din şalvari / înregistraţi, număraţi / scrişi în acte secrete: o mie de capete / şi încă ceva pe deasupra / îngroaşă mulţimea hlizită cu încă un trib / câinesc. / citesc capugiii, defilează prin faţa tribunei ologii, / epilepticii bat pas de paradă umăr la umăr / duc steagul / soldaţi îmbrăcaţi muiereşte / şi curve războinice, cu panaşe şi pinteni / întoarse / din hagialâc, de la Lesbos (…)”.
Şi pentru că totul va sfârşi în „aburul sângeriu al comediei”, descrierea infernului devine o artă poetică obligatorie: „aici e infernul, aici voi juca / prin războaie şi focuri, / pe oale golite şi stârvuri, cu poalele-n cap / ca la praznic.” Solemnitatea sacerdotală a scandării, în totală dezbinare cu profanul, scandalosul erotism al idolatrilor din poemul Decameron, ilustrează principiul gnostic al coincidenţei contrariilor, adoptat de poetă drept regie generală şi trop ontologic: „şi picioarele lor se desfac / în tetania extazului, în spasmul cunoaşterii / binelui, răului, adevărului, căii / în pântecul lor se aprind galaxii, constelaţii / miriade de sare / ce se sting şi iar nasc / miriade / care cad înapoi în neant şi o linişte mare / aşază pe feţe / zăbranic. / le punem în palmă bănuţul şi pietre pe ochii secaţi / fericiţi”.
Despre statutul poetului vs. fauna lumească, execrabilă, avem cele mai exacte onirograme şi exanteme în Fila se întunecă…, tot aşa cum în Zi-i o nunească din solzul de peşte!, oraculara Cassandra pune degetul pe trauma multiplă ce a mutilat ireversibil lumea creştină: „Şi mai ştiu, Abadoane, nimic nu se pierde, / din emanaţiile abatoarelor suind către cer / din fumul gros al crematoriilor, / din urletele noastre / se încheagă noosfera (…)”.
Am dori sincer să cităm (căci cine mai citeşte azi poezie!) ample fragmente din poeme ca Aburi, Se topesc în Te Deum…, Creşte umbra, creşte faima, Stille nacht, heilige nacht, menite să reprezinte structuri estetice binare în toată epica lor magnifică, în tot extremismul asociaţiilor de idei şi ficţiuni, cu miracolistica şi alchimica lor putere mitopoetică. Scriitoare de Armaghedoane pe adresa păgânilor, poeta nu-l uită nici pe liderul mesianic al unei nopţi de iarnă, ce va fi dovedit în cele din urmă drept diavolul travestit. Cartea de rugăciuni şi invective a Gabrielei Creţan ni se pare a fi cea mai bună şi mai frumoasă care s-a publicat în anii două mii, ceea ce nici un juriu, îndrituit s-o omologheze printr-un premiu, n-a băgat de seamă, ignorând-o.
Poezia sa a fost elogiată de critici și poeți reputați, ca de pildă Cezar Ivănescu (pentru opera căruia poeta are un adevărat cult), Mircea Ciobanu, Octavian Soviany, Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan etc.
Cel mai recent volum se numește Kenoma (2010), un titlu destul de dificil de înțeles, dar care ne este lămurit de autoarea însăși în subsolul poeziei omonime: „în unele doctrine gnostice, termenul indică Vidul, Privarea, Tenebrele, lumea inferioară creată de Demiurg, în opoziție cu Pleroma, adică Totalitatea sau Deplinătatea, lumea inteligibilă a timpurilor generate de Zeul Ascuns” .
Așadar, volumul la care ne referim oferă o reîntâlnire cu estetica barocului din primele volume ce se însoțește cu expresionismul intarsiat de o silențioasă rebeliune. Fervoarea spirituală se ridică la aceeași altitudine cu un imaginar când tragic, când grotesc și sarcastic, la același nivel cu inventivitatea prozodică și opulența lexicală ce recurge la cele mai neașteptate surse, începând cu limbajul biblic, al psalmilor sau al cronicarilor noștri și terminând cu un mix parodic între metafizică, idilic și cotidian.
Kenoma se poate citi și auzi prin mijlocirea unor imagini indelebile, asemenea unui oratoriu liturgic și totodată o psihodramă în două acte (Grădina supliciilor și Prelucrez aur în cuptoare cerebrale), 16 tablouri și un epilog. Își dau întâlnire într-un tulburător contrapunct postmodern erezia, coșmarurile diurne dintr-un infern lagăr de concentrare, dansul macabru, luxuria, parodia, oroarea, masacrul: „Din nou e la modă cununa de spini/ Casa Versace a scos în vânzare/ modele suflate cu aur/ accesorii pentru veşminte de bal/ pentru sfioase rahile odihnind în grădini/ zăvorâte/ ferite de vânt, neatinse de soare/ cu piepteni de os otrăviţi pieptănând veliarii/ miţoşi/ pipăindu-le coarnele mici/ de ieduţi// (căci şi demonul e o făptură iubită a Domnului/ încă gingaş/ încă nescârnăvit./ cu pielea curuţului fină/ ca obrazul fecioarei// suspină puiuţul în somn după Domnul)// micuţe ibovnice-l leagănă-n poală,/ îi cântă ciupind, mângâind, scărpinând/ blana creaţă cu degete albe/ pe care lucesc ineluşe de nuntă,/ verigi/ din lanţul de fier sudat cu belciuge/ de zidul celulei. din spate.// miresele Domnului cântând la spinetă sub pomii în pârg/ un vals, o gavotă/ de saltă pe pajişti scăldate-n lumină făpturi transparente/ berbecuţi durdulii, feciorelnice capre/ şi june oiţe zbierând // Miserere!”
Preoteasă a suavității și monstruosului tip Cranah sau H. Bosch, în registrul grav al anxietății poeziei religioase germane, ai poeților metafizci britanici sau ai misticilor italieni spanioli tip Jacopone da Todi sau Juan de la Cruz, Gabriela Creţan își interpretează propria carte dintr-o suflare, cu o dicțiune-viziune a celui ce anunță iminența apropiată a apocalipsului, ce nu contrastează, ci dimpotrivă, reliefează perfecțiunea formală și inegalabila emoție artistică. Textele poetice ale Gabrielei Crețan par scrise sub presiunea scadenței unui timp ce conține toate datele sfârșitului de lume prin implozia universului.
Modalitatea halucinației (Hugo Friedrich) este omniprezentă în opera poetei, leită acelui nucleu semantic recurent, descensus ad inferos; chiar dacă el vine din vechimea cugetării și filosofiei poetice, această ilustră metaforă europeană este în măsură să-i asigure omogenitatea compozițiilor și universalitatea mesajului.
Ca și cum ar fi vrut să ne confirme cele de mai sus, Gabriela Crețan după o lungă tăcere, oferă în ajunul editării acestei cărți un poem demn să apară pe prima pagină a oricărei reviste a Uniunii Scriitorilor, a cărei membră este. „Iulie, patruzeci de grade la umbră./ banchete şi funeralii./ un om vomită în lighean. în camera de sus/ moartea pozează pictorului./ natură moartă cu soare ateu şi cu măr/ un vierme în mărul păstrând urme de dinţi/ un vierme în soare./ candelăreasa şi domnul lumânărar se ţin ţepeni de mână/ se pupă schimbă inelele-n faţa altarului/ un blitz sfâşie chipul apatic al unui nuntaş/ în două fâşii asimetrice/ plouă cu flori cu pietre aprinse/ şi ouă clocite/ prieteni şi rude se prăbuşesc de pe scaune/ cu capul departe de trup/ se zvârcolesc în nisip/. şi dispar supţi de nisip./ O sută de grade la umbră./ furgonete cu morţi închise ermetic ies din oraş/ cântă clavirele,/ vameşi iau mită naţia toată-i în stradă fluturând/ steguleţele roşii fluierând, înjurând/ mulţi se tot duc. alţii se-ntorc dintr-acolo se opresc piept în piept pe o punte îngustă/ cocoşei de luptă zbârliţi/ încleştaţi în ultima rundă./ Îngropăciuni şi chermese,/ ansambluri folclorice jucând cu sălile pline/ plătite din banii defunctului/ (om cu stare şi darnic. şi gras. încă se-ngraşă şi mort), curse de cai,/ concursuri cu premii neveste de ştabi/ grăbind pasul spre băile publice/ tineri maseuri frământând în picioare spinări/ tremurând adipos şi pulpe şi duble bărbii,/ vânt, uşi trântite doamnele ies rimelate, vopsite,/ întinse pe spate în racle/ soare, stupiditate, entropie maximă/ vânt ceasuri moi…/ Pe terasele albe se bea limonadă la gheaţă/ cineva taie tortul miresei/ femeile-mpart pe mici bucăţele de ţiplă colivă/ de-atâtea pomeni zac înecaţi în grăsime/ şi câinii şi puricii lor nu mai sar/ au pus slăninuţă subţire pe şolduri himerele…/ un ins norocos a extras dintr-o urnă lozul cel mare/ l-au suit pe un podium/ i-au pus în jurul grumazului lat/ o cunună de flori şi sub ea,/ răsucită în patru, o funie/ de-o oră întreagă se strică la soare/ legănându-se-n vântul sărat şi sângeră mult/ şi încă e cald atât de încet se răceşte,/ atât de încet se dezomeneşte./ La difuzor se anunţă o mie de grade la umbră/ ochi goi aţintesc cerul gol/ bărbierul aleargă cu lighenaşul şi pămătuful/ săpunindu-i pe morţi/ copiii îi piaptănă şi le-nnoadă lungi panglici în păr./ sus pe colină studentul în arte frumoase pictează un grup omenesc:/ despuietorii de morţi după muncă/ odihnind pe buşteni mâncând din gamelă (au gurile pline/ la funeralii benchetuiesc împreună cu Fräulein beţiva/ prin sticla de gin pe care o ţine în mână/ se vede astrul ultimei zile/ pictat cu ochi şi cu braţe întinse spre ei,/ apucând, sugrumând). desenează un drum care trece prin lanuri de grâu/ doi biciclişti pedalând spre apus înspre soare/ nu ăsta, un altul, cândva cunoscut,/ palpitând ca o vulvă cu mult mai frumos,/ cu mult mai mult sângeros apofatic.”
Este o ars poetica, scrisă cu fierul înroșit și aur clocotit pe spatele unei imense fotografii a României eterne. Gabriela Crețan este o solitară, ce trăiește ca scriitor în lumea scriitorilor din patria noastră, ca într-un autoexil…. Excepționalul poem Banchete și funeralii oferă ritmuri pentru viețile și morțile noastre, pentru fauna de „lumânărari și candelărese” ce populează civilizația noastră carpato-danubiană și nu numai, acum, aici și din totdeauna, entropic, grotesc, horror… fiecare cuvânt electrocutează… prin sarcasticul prohod rostit întru nunțile noastre funerare. Este un spectacol-sarabandă de marionete încinse întru bestială acuplare, între banchete și funeralii, la cele o mie de grade la umbră, căci însăși natura își înfige colții în meningele nostru pe cale de a se rinoceriza… Cam de mult nu mi-a mai fost dat să citesc un asemenea poem… unde Diavolul și Bunul Dumnezeu se îmbrățișează într-un vortex imagistic monstruos, asemeni montajului de imagini vertiginos din testamentul artistic al regretatului regizor Lucian Pintilie, Pentru cine bat clopotele, Mitică?