Prezență constantă, remarcabilă, în viața culturală actuală, Eugen Dorcescu continuă Îngerul adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998), apărut la Editura Mirton, Timişoara, 2020, publicând la aceeași editură și în același an ADAM. Pagini de jurnal (2000-2010), într-un context european favorabil literaturii memorialistice. Și mai ales, într-un context în care se pune în discuție abordarea jurnalului ca operă literară, operă de artă.
Mai mult decât prima parte a jurnalului, această a doua parte, Adam, se apropie de roman, un roman social, prin plasarea personajelor sale în contextul schimbărilor sociale ulterioare evenimentelor din 1989, pe care autorul le contestă a fi o revoluție.
1. Personajele principale evoluează, firesc, în jurul eului narator, central: Oli, mama, fratele. De altfel, tot în jurul lui evoluează și personajele secundare: tatăl, Dana, Andrei, Alina, precum și personajele episodice: celelalte rude, scriitorii, editorii. Locul acțiunii ipoteticului roman: Timișoara, în principal, Stroiești, în subsidiar, cu mici evadări la München, Tenerife, Bad Hofgastein. Nucleul care aglutinează aceste personaje îl reprezintă familia Berca, în care „mama” se impune ca un personaj memorabil, dominant.
2. Contextul social post 1989 apare însă drept fundal care generează și absoarbe acțiunile personajelor. Tușele acestui fundal social continuă tabloul început în Îngerul adâncului, un tablou anihilant. Acesta intensifică meditațiile autorului asupra zădărniciei vieții, a acțiunilor omenești: „mă simt inaderent la realitate, resimt firea fantomatică a lumii. Cel mai îngrozitor coșmar, cea mai cumplită pedeapsă este însăși viața.” (p. 13).
Jurnalul editat este structurat în trei părți, căci, așa cum recunoaște, autorul simte nevoia să se reazeme pe „treimi”: 1. Abba, Pater; 2. Genitrix; 3. Adam. De fapt, acest aspect trinitar a fost repetat afirmat ca esențial, de la trinitatea biblică, la afirmații mai recente: „În Univers, totul este trinitar. Legile dialecticii sunt trinitare. (…) Un om armonios este, de asemenea, trinitar: acesta are trup, spirit și suflet.” (S.N. Lazarev).
Această structurare este aplicată ulterior jurnalului, care își urmează de fapt curgerea firească, pe zile, ore, evenimente și întâmplări sau cugetări. Dar această structurare subliniază ideile directoare ale jurnalului: 1. Tatăl ceresc; 2. Mama; 3. Omul, din pământ și spirit. Omul care reface unitatea primordială a androginului, așa cum se afirmă în poezia introductivă Adam: „Sunt singur. Sunt căzut. Sunt ha’adham./ Și lângă mine stă femeia mea./ (…) / Un singur trup clădim în Dumnezeu./ În lume, deci, suntem doar eu și El.” Omul de pământ care stă în lumina spiritului creator.
Pentru a contura starea sufletească a autorului, notațiile sociale sunt frecvente: „Iar aici, mizeria crește. Și cea materială, și cea morală.” (p. 15). „Toți cei care pot fug, se duc în alte țări, spre a scăpa de această pauperizare accelerată și de absența oricărei perspective. Oligarhia s-a constituit și secătuiește sevele nației”. (p. 14).
„De zece ani încoace (minus libertatea de expresie, mișcare și mărturisire), asistăm la o degradare perpetuă a vieții sociale. Haimanale, parlamentari semianalfabeți (ieri și-au mărit lefurile), hoți, proxeneți – toți apar la Tv, pentru a distruge, evident manevrați din umbră, ce a mai rămas din structura morală a românilor.” (p. 28)
Motivația suferinței sale când vede decăderea social-politică o reprezintă iubirea de țară și de neam, de limbă: „Dragostea mea adâncă, impregnată în întreaga-mi substanță sufletească, pentru neamul din care fac parte. Rezerva irepresibilă față de cei care, într-un fel sau altul, îl mint, îl nedreptățesc, îl înjosesc, îl compromit, îl jefuiesc. Dragostea mea pentru limba română. Comparația permanentă, spontană, pe care o fac între forța expresivă a acestei limbi și forța francezei, englezei, latinei, italienei. Și, concomitent, conștiința că sunt creștin” (p. 325). Precum și: „Îmi dau lacrimile când aud, puse pe muzică, profunzimile abisale ale sufletului românesc. Îmi iubesc, adânc și definitiv, neamul, iubesc valorile sale, o putere ce izvorăște din secretul ființei mele mă inundă ori de câte ori îi citesc textele esențiale, îi aud melodiile inconfundabile, îi intuiesc specificul, drama, eternitatea…” (p. 388). De aici vine durerea autorului privind tabloul social-politic dezastruos.
Dar, meditează poetul, „poate că din acest creuzet al amărăciunii perpetue și al străfulgerărilor de extaz se ivesc textele cele mai bune pe care le scriu.” (p. 50).
În acest context se țes relațiile familiale, colorate de o gamă variată de sentimente: iubire nemăsurată pentru Oli, soția fragilă și iubitoare, iubire și așteptări contrariate de la copii, respect contrariat uneori pentru familie, sentimente ezitante pentru frate. Și deasupra tuturor, portretul dominator, contradictoriu, al mamei.
3. Meditația asupra poeziei, artei și notațiile privind operele sale aparținând acestei perioade, conceperea lor, scrierea lor, ecoul în „cronotop”, nu sunt, totuși, sufocate de tabloul social. Acestea reprezintă esența jurnalului. Deși ecoul socialului nu poate lipsi: „Eu cred că tabloul pe are poezia mea și Scrisorile îl oferă (tabloul acestei realități) se pliază corect pe referent.” (p. 79). „Scrierile mele sunt amare și «realiste», sunt crude, necruțătoare, dar (cel puțin așa cred) adevărate. Arhitema lor: întrezărirea Apocalipsei. Anecdotica: abjecția, agonia, suferința, exasperarea, SINGURĂTATEA.” (p. 47).
Ceea ce-i dă putere să meargă înainte este conștiința darului poetic ca o datorie.
Și, așa cum Brâncuși simțea în piatră forma ce se cerea eliberată, Eugen Dorcescu simte în interiorul său marea operă, care se cere scrisă: „O mare durere, un adevărat chin mă oprimă: simt că ar trebui să scriu – încă – ceva fundamental, dar, deocamdată cel puțin nu sunt în stare. Ceva esențial, simplu, inteligibil, durabil adevărat, dramatic. Nu neapărat spectaculos, ci exprimând caracterul de neîndurat al vieții.” (p. 59). Mai mult, creația devine pentru Eugen Dorcescu un modus vivendi: „Dar poezia și literatura sunt modul meu concret de-a exista în orizontul misterului. Încercarea de-a împăca iubirea pentru Dumnezeu și ura de sine.” (p. 67).
Asistăm la momente de autoanaliză a procesului său de creație: „Îmi dau seama că starea de spirit ce a generat acel «tronson» creativ (Cronică – Abaddon – Scrisori la un prieten – Exodul) a fost depășită. Analiza artistică a realității, conform acestui model lăuntric, pare a se fi încheiat. O etapă. Acum observ că asemenea etape durează cca 10 ani.” (p. 64). Și, analizând pictura mistică a lui Grünewald, autorul subliniază, corelativ, menirea poetului: „Singura menire a pictorului – spunea comentatorul, pornind de la splendorile acelor tablouri de altar – este să redea lumina divină. Dar a poetului? Nu-i, în fond, aceeași?” (p. 78).
De asemenea, autorul încearcă să explice izvoarele lăuntrice ale creației: „Ca să scrii, cu convingere, texte vii, trebuie să se întâmple ceva în lăuntrul ființei tale, trebuie ca textele să se impună, să-și impună propria voință, să năvălească în existență, triumfătoare, doritoare de a fi. (…) Așa a fost cu Elegiile (Poemele Bătrânului), în aprilie-mai 2002. Stare de spirit imposibil de evocat altfel decât prin Elegiile (Poemele Bătrânului) însele.” (p. 136). Și: „Întotdeauna s-au unit, în mine, porniri metafizice, subțiri, tăioase, ca niște seceri de argint, și, pe de altă parte, o senzualitate violentă, robustă, acaparatoare.” (p. 181).
Subliniind legătura dintre izvoarele poeziei și mister, autorul încearcă o clasificare a modalităților de a scrie poezie: „Există, așadar, poezie care «imită» lumea creată (și principiul creator), poezie care «imită» haosul și poezie care «imită» poezia.” (p. 214).
De asemenea, poetul subliniază necesara doză de universalitate a poeziei.
4. Credința, izvorul de apă vie al poeziei sale.
Eugen Dorcescu notează că raportarea la esență, la divinitate, este o condiție sine qua non a marii poezii. Ne amintim, în acest context, afirmația lui Andrei Tarcovski: „Sensul artei este rugăciunea”.
Trăinicia credinței poetului pare legată și de trăinicia credinței în țara sa natală: „Oricum, mi se pare incomparabil mai mistică, mai misterioasă România, nedreptățita mea patrie, nemuritoare. Această statornicie în trăirea metafizică, în credință, este și va rămâne tăria Țării Românești.” (p. 121).
Iar despre propria poezie, el notează: „Iar eu nu (mai) sunt doar un literat, ci și un mistic.” (p. 352). „Eu am scris dintotdeauna poezie mistico-religioasă.” (p. 391).
5. Meditația asupra jurnalului ca specie literară / paraliterară și asupra propriului jurnal reprezintă noutatea acestui volum al jurnalului. „Conștient, ori inconștient, scriu aceste șiruri de parcă nu le-aș scrie pentru mine, ci pentru un cititor – real sau ipotetic. Hypocrite écrivain… Jurnalul meu? Tot literatură este. Poate literatură minimalistă (ca să zic așa), dar tot literatură. Eu am fost, sunt și voi fi scriitor. Nici mai mult, nici mai puțin, nici altceva.” (p. 368). Autorul analizează, cu luciditate, doza de sinceritate posibilă într-un jurnal: „În jurnal, cu puține excepții, acționează rațiunea superficială, adaptativă. În plus, se insinuează, perfid, orgoliul, dorința de a polei imaginea propriei persoane, intenția de a fi original, sclipitor. Pe când ființa, cea întru moarte, asupra căreia meditează Martin Heidegger, numai în poezie poate fi găsită”. (p. 149).
Dar, afirmă autorul, „Aceste note zilnice continuă a-mi fi necesare. Un catharsis sui-generis.” (p. 82). „Psihoterapie solitară.” (p. 112). Și concluzia care se impune: „Tot ce am trăit și am scris în acest jurnal, din 1990 până azi, nu e altceva decât l’histoire d’une névrose.” (p. 75).
Mereu, de-a lungul jurnalului, autorul oscilează între teama unui efort zadarnic și imboldul de a „conversa” cu posteritatea: „E ca și când aș conversa cu posteritatea.” (p. 145). În lumina acestei ultime alternative, „Orice jurnal e un fel de testament. Orice jurnal încearcă să prelungească biografia în postbiografie.” (p. 200).
Această poziție dilematică în raport cu jurnalul literar în general și cu propriul Jurnal, o adevărată analiză a jurnalului ca specie literară, constituie, alături de valoarea documentară, o coordonată axiologică a acestui volum.