Dacă ar fi să aleg o singură caracteristică prin intermediul căreia să fac diferența între generația de ieri și cea de azi – și, când spun cea de azi, iau ca reper copiii și tinerii de 10-19 ani care îmi intră în cabinetul de psihoterapie – aceea ar fi nepăsarea. Nu pot măsura contribuția perioadei de pandemie, cu așa-zisa școală desfășurată online, dar probabil că ea cântărește substanțial. Substanțial doar, nu total. Căci, și înainte de pandemie, nepăsarea devenise, pe măsură ce treceau anii și vedeam mai mulți tineri, o tușă care aveam impresia că se îngroașă. Sigur că nu poți caracteriza o generație printr-un singur atribut. În plus, ar fi nedrept să generalizez. Nu toți tinerii sunt nepăsători, eu mă refer doar la cei cu care am avut de-a face un timp suficient de îndelungat, nepăsarea exprimată în raport cu multe lucruri, față de care celor din generația trecută le păsa. Căci ei sunt, desigur, păsători la altele, doar lumea se schimbă necontenit, nu-i așa?
Sigur că și azi, ca și ieri și alaltăieri, există găștile, grupurile și grupulețele, bisericuțele etc., însă tipul de relații din interiorul lor pare a fi altul: mai superficiale, mai fragile, mai ne-legate. Văd mai degrabă o mare mobilitate în grupurile de liceeni, decât stabilitatea care apare pe măsură ce copiii cresc. Știm bine, este generația născută în plină eră a tehnologiei și a avântului inteligenței artificiale, sunt copiii care trăiesc cu device-urile în mâini aproape de când s-au născut, sunt cei care se pricep să interacționeze cu mult mai bine cu interfețele decât cu semenii lor. Căci progresul tehnologic are un preț, dar, pentru că el apare de-a lungul unui proces lent, încă nu ne sperie suficient de tare. Copiii care cresc în medii mai conservatoare, cu o educație s-o numim clasică, întâmpină, ades, mari probleme de adaptare. Suferă că ei nu sunt ca ceilalți, cu toate că nu le place cum sunt ceilalți, dar nevoia de apartenență la grup întrece rațiunea, este o nevoie ce se cere satisfăcută sub orice formă; și tocmai forma aceea copiii nu o au la îndemână. Este extrem de dificil să oferi copilului un înlocuitor care să compenseze această nevoie, dacă nu cumva chiar imposibil. Ca urmare a nefericirii copilului „inadaptat”, și părinții suferă. Mai mult, se învinovățesc, întrebându-se unde au greșit, de nu și-au crescut și educat bine copiii. Sunt două laturi ale unei probleme, care nu pot fi puse în acord. Părinți mândri că dau copiilor lor valorile pe care și ei le-au primit, de altfel sănătoase, constată că acele valori nu sunt împărtășite de alți copii, așa încât bieții părinți intră într-o mare dilemă: cum să-l cresc, pentru a fi un copil al generației lui, dar, în același timp, să aibă și un set sănătos de valori?
Când vorbesc despre valori, părinții se referă în contra, înainte de toate, a două lucruri care au căpătat un avânt uluitor și la noi, și anume, libertinismul și consumul de substanțe. Cei trecuți de 65 de ani sunt oripilați de ușurința cu care se desfac căsătoriile azi și de percepția de lume pornografică a prezentului, cei trecuți de 50 sunt oripilați de îndoctrinarea tinerilor cu privire la homosexualitatea livrată ca o liberă alegere normală (ca și cum ar fi firesc ca mâine să vrei să devii struț, iar poimâine potârniche), cei de 30–40 nu sunt oripilați de nimic, pentru că s-au obișnuit și toate astea fac parte din cotidian, iar, pentru cei sub 30, nu este altceva decât lumea lor, adică aceasta este normalitatea, cu tot cu consumul de substanțe, chiar dacă, la noi, încă este interzis. În paranteză fie spus, marketingul legat de „consumul recreativ” este una dintre cele mai mari mizerii ale lumii de azi, pentru că enunță minciuni pe care tinerii le iau drept adevăruri, gen consumul în scop recreativ nu reprezintă niciun pericol, e foarte în regulă pentru sănătate, pentru că nu o periclitează sub nicio formă. E suficient să te informezi maximum 15 minute, ca să te ia groaza cu privire la efectele consumului de substanțe, iar aici mă refer strict la cele permise prin unele părți ale lumii și date ca sigure. Doar anul acesta, am întâlnit în cabinet opt astfel de tineri, toți minori, „prăjiți” bine, ca să folosesc limbajul de azi, cărora nu le-am putut fi de folos, căci stadiile în care se aflau presupuneau lucrul în echipă interdisciplinară, ceea ce pe la noi mai că nu există. Altfel spus, erau deja pierduți.
Dar, să revenim la ceea ce spuneam mai sus, la nepăsarea tinerei generații, etichetată de unii drept egoism. Din perspectiva celor mai în vârstă, așa se vede, drept egoism, căci cum ar putea părea altfel discursul celor care au certitudinea că lumea e o junglă și că, în afara propriei persoane, nimic altceva nu trebuie să conteze? Cum ar putea părea altceva decât egoism convingerea că singurul țel al vieții este acela de a deține cât mai mulți bani, indiferent de sursa lor și de mijlocul prin care pot fi obținuți? Ce altceva decât egoism ar putea părea când vezi lipsa de empatie și sfidarea – în idee, cel puțin – celor mai vârstnici, care fac umbră pământului inutil? Da, pare egoism, așa și este, însă resorturile lui sunt mai complicate. Este unul din efectele interacțiunii fără limită, zi de zi, an de an, cu device-urile. Cum se traduce în fapt o astfel de interacțiune? Prin însingurare, prin incapacitate de relaționare potrivită vârstei, prin construirea mentală și inconștientă a unei lumi proprii care este confundată cu realitatea obiectivă, dar care nu are mare legătură cu ea. Cum altfel decât centrul propriei lumi poate fi un astfel de tânăr care de ani de zile stă câte zece ore pe zi pe device-uri? Cum să mai aibă el corecte reperele realității de comun acord împărtășite, când el trăiește, preponderent, în lumea lui virtuală și imaginară? Cum ar mai putea el diferenția între virtual și real, când partea majoritară a vieții sale este în lumea lui?
Ne supărăm pe copiii noștri, ajungând să spunem despre ei că ne-au devenit de nerecunoscut, ca și cum nu noi, părinții, suntem promotorii acestui comportament și susținătorii lui tăcuți și, pe alocuri, fericiți că, atâta vreme cât copilul stă pe tabletă sau telefon, avem și noi parte de liniște? Și tot noi suntem cei care-i certăm și îi aducem cu forța la psihoterapeut, de parcă am crescut un animal sălbatic din care nu reușim să facem om. Mi se pare de-a dreptul inadmisibil și inacceptabil ca un părinte de copil de 7 ani să fie revoltat pe propria-i odraslă, enunțându-și în fața mea incapacitatea de a-i face față. Mă uit la copil și văd o bucățică de om, în timp ce părintele mi-l prezintă ca și cum ar fi un monstru ale cărui forțe îl depășesc. Cum poți crede despre tine tu, adult, că nu faci față unui omuleț? Păi, dacă la 7 ani nu-i mai faci față, ce se va întâmpla la 13, la 15, la 18 ani? De fapt, bieții oameni sunt excedați pentru că totul s-a sucit. Jobul nu mai începe la 7.00 – 7,30, ci la 9.00, deci nu se mai încheie la orele 16.00 – 16.30, ci la 19.00 – 19.30, așa că, de unde timp de supraveghere a copilului, timp de petrecut cu el, când seara nici nu mai știi pe unde mergi și deja e întuneric și, când ai intrat în casă, mai trebuie să și hrănești familia și să deretici pe ici, pe colo?
Și dacă tot s-a inventat – nu știu pe ce rațiuni, căci științifice în niciun caz – joburile zi-lumină, las’ că a venit statul și a oferit „alternative viabile” și pentru copil. Grădinița cu program complet nu-și mai închide porțile la 16.30, ci la 19.00, creșele așișderea, am inventat after-school-ul, așa că nu e nicio problemă, dăm copiii sistemului, căci cale mai bună de înstrăinare nu există. Și apoi facem noi, statul, ce vrem din el. Căci nu are legături prea profunde cu părinții, pentru simplul motiv că nu a avut când să le creeze. În multe țări europene, concediul postnatal este de 3 luni, în altele de 6. Psihologic vorbind, nu este crimă mai mare decât aceea de a lua mama de lângă copil în primii doi ani de viață. Dar statului generic nu-i pasă, dă recompense financiare mamei, ca să o momească să se întoarcă mai devreme la muncă. Și lasă, că de copil are statul grijă. Așadar, un astfel de copil este deja înstrăinat la vârsta la care începe să-și ocupe timpul cu telefonul mobil. Dar telefonul mobil cine i-l cumpără? Și iată cercul vicios, desfășurându-se la infinit. Din ce în ce mai tragic. Nu, toate astea nu sunt modernitate, progresism. Nu e nimic în regulă în toate astea. Doar că nu ai cum să te sustragi, altfel decât renunțând la job. Ceea ce, pe termen lung, nu este o soluție potrivită nici pentru mamă, nici pentru copil. Și-apoi, câtor mame le dă mâna să renunțe la sursa de venit? Și tot așa, și tot așa, și tot așa.
Așa încât, nu poți să nu te întrebi, la un moment dat: cui folosește nebunia asta? Strâmbătatea asta la care toată planeta s-a aliniat, ca și cum ar fi singura și cea mai potrivită variantă pentru a împăca pe toată lumea? Cine are nevoie de copii dezumanizați chiar înainte de-a fi umanizați? Cine are nevoie de părinți excedați, robotizați la joburi? Care sunt și ale cui sunt, în cele din urmă, beneficiile pe termen lung? Ce-i cu industria asta umană, în care omul nu mai deține un loc umanist?
Răspunsul nu putem decât să ni-l dăm fiecare dintre cei care avem timp și chef să ne batem capul cu așa ceva. Dar cine mai are timp, când viața dă năvală peste noi?