Prozator, eseist și teoretician al literaturii, Alonso Cueto (n. 1954, Lima) este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori peruani ai prezentului și una dintre vocile de seamă ale literaturii latino-americane contemporane. După debutul literar, cu volumul de povestiri La batalla del pasado (Bătălia trecutului, 1983), extrem de bine primit de critică și de publicul cititor, Cueto va publica romane: El tigre blanco (Tigrul alb, 1985), El vuelo de la ceniza (Zborul cenușii, 1995), Grandes miradas (Priviri adânci, 2003, ecranizat de regizorul Francisco Lombardi, pelicula purtând titlul Mariposa negra / Fluturele negru, recompensată cu numeroase premii internaționale), proză scurtă: Amores de invierno (Iubiri de iarnă, 1994), Palido cielo (Cer palid, 1998) și eseistică (un excelent volum de acest gen, apărut în anul 2009, este dedicat scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti, iar altul, La piel de un escritor. Contar, escribir y leer historias, publicat în 2014, are în vedere diverse aspecte ale relației dintre scriitor, text și cititor), impunându-se ca punct de referință pentru literatura de azi a continentului sud american. Opera sa a fost tradusă până acum în cincisprezece limbi. Romanele sale La viajera del viento (2016) și La pasajera (2015) alcătuiesc, împreună cu Ora albastră, o extraordinară trilogie a violenței care marchează istoria peruană. Cele mai recente romane ale sale sunt La segunda amante del rey (2017), La Perricholi (2019), Otras caricias (2020). În anul 2005 a primit prestigiosul premiu literar Herralde pentru romanul La hora azul (Ora albastră, tradus în limba română și apărut în anul 2010, la Editura Humanitas Fiction din București), după ce, în 2000, fusese recompensat cu Premiul Anna Seghers. În 2019, i-a fost decernat Premiul Juan Goytisolo pentru Roman pentru Palabras de otro lado. Actualmente, ține cursuri de literatură la Pontificia Universidad Católica del Perú, fiind și membru al Academiei Peruane. (R. Gr.)

Adevărul ultim al ficțiunii

Pentru scriitor și pentru cititorii de literatură, adevărul este un act creativ. Obiectivul acestui act este producerea unor ficțiuni verbale – povești, situații și personaje – suficient de credibile ca să pară reale, adică adevărate. Pentru autori, adevărul este un obiectiv particular și intim, e rezultatul revizuirii succesive a mai multor versiuni ale textului scris, astfel încât cititorul să creadă că textul este rezultatul natural al unui registru natural și spontan al realității. Datorită acestei contradicții (naturalețea înțeleasă drept consecință a artificiului elaborat), scriitorul caută să creeze personaje care par mai adevărate decât acele ființe din carne și sânge care înconjoară cititorul. Iar în această căutare, scriitorul își propune să satisfacă o nevoie comună tuturor ființelor umane: nevoia de a crede în vise ca și cum ar fi reale.

Este celebră pe bună dreptate formularea lui Balzac din Micile mizerii ale vieții conjugale (1845), conform căreia romanul este istoria privată a națiunilor.¹

Potrivit lui Balzac, scriitorul care este informat cu privire la istoria țării sale poate reconstrui în mod credibil cele întâmplate. Dar nimeni nu cere dovezi unui scriitor. Într-unul dintre pasajele celebre ale lui Shakespeare din Antoniu și Cleopatra (1623), Cleopatra primește în dar o bijuterie de la Antoniu, dar îl întreabă pe mesagerul Alexas dacă acesta a fost trist sau fericit când i-a înmânat-o. Este evident că Shakespeare inventează acest detaliu pentru a conferi realitate personajului său ca atare. Nu vom ști niciodată dacă Cleopatra chiar i-a pus lui Alexas această întrebare. Dar detaliul este plauzibil. Definește caracteristicile generale ale Cleopatrei, așa cum percepem noi personajul acesta, drept o regină îndrăgostită de Antoniu. Nu este un adevăr, dar nici o minciună. E o ficțiune care oferă personajului un procent sporit de veridicitate, deci, de adevăr. O face reală. O face adevărată. O face universală și, în același timp, a noastră.

Acest exemplu pe care mi l-a amintit prietenul meu Vicente Molina Foix (2014) l-a determinat pe acesta să afirme că arta ne spune „povești în papuci”, adică dezvăluie ce se întâmplă în intimitate, atât în subiectivitatea, cât și în camerele altfel bine ferecate ale protagoniștilor. Dacă scriitorul se pricepe să facă acest lucru, adevărurile inventate vor trece drept sigure și definitive. Arta nu operează pur și simplu cu adevăruri sau cu minciuni, ci cu ficțiuni elaborate, care devin astfel cea mai sigură cale spre adevăr. Un scriitor adevărat este cel care ne poate convinge că tot ceea ce contează este adevărat, cel puțin atâta timp cât durează actul lecturii. În egală măsură, o operă de artă dezvăluie un adevăr ambiguu și esențial, care se află în spatele tuturor faptelor ca atare, devenind revelația unei esențe profunde din viața ființelor umane. O ficțiune nu este opusul adevărului, ci, dimpotrivă, cel mai bun mod de a ajunge la el.

Revenind la Shakespeare, știm astăzi că faimosul Richard al III-lea (1591), cunoscut atât pentru crimele, cât și pentru cocoașa sa, nu a fost în realitate un ucigaș atât de însetat de sânge cum e descris în piesă, și nici măcar atât de cocoșat. Și totuși, Shakespeare a făcut ceva ca să ne determine să ni-l imaginăm astfel. În primul rând, a scris câteva versuri absolut minunate, precum „Aceasta este iarna vrajbei noastre” sau „Un cal, un cal! Regatul meu pentru cal”, și astfel l-a făcut pe protagonist uman în ticăloșia sa. Richard al III-lea așa cum îl știm cu toții nu este adevăratul Richard al III-lea, și totuși el este cel adevărat. Nici Don Quijote, nici Romeo și Julieta, nici căpitanul Ahab, nici colonelul Aureliano Buendía, nici Juvenal Urbino, nici Fermina Daza, nici Santiago Zavala, nici Emma Zunz, nici Pedro Páramo, nici doamna Dalloway, nici Rastignac, nici Vautrin, nici Jean Valjean, nici Oliver Twist nu existau. Acești oameni nu au pășit niciodată pe pământul pe care pășim noi. Ei nu există. Și totuși, în ce măsură imensă există ei! Căci imaginile și faptele lor au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea și inimile noastre. Reușim să trăim fără unii dintre oamenii pe care îi cunoaștem, dar nu am putea trăi fără ei. Trebuie doar să răsfoim câteva pagini pentru ca toți aceștia să reînvie.

A crea un personaj înseamnă să conferi realitate și adevăr unui vis. Un personaj începe întotdeauna ca o iluzie sau un vis, iar arta unui scriitor este să reușească să creadă și să ne facă să credem că acel vis are valoare. În povestirea „Ruinele circulare” (1940), Borges își imaginează un protagonist care crede că, dacă visează cu puterea și disciplina suficiente, va fi capabil să creeze o persoană reală. Dar la sfârșitul poveștii, descoperă că și el era un vis creat de altul. Toate aceste idei ar putea fi rezumate în celebrele cuvinte ale lui Oscar Wilde: „Dă unui om o mască și el îți va spune adevărul.”².

Relația mea cu adevărul a fost mereu sinuoasă. Juan Carlos Onetti i-a sfătuit pe tinerii scriitori să învețe să mintă de la o vârstă fragedă. Este un exercițiu util pentru a putea scrie, spunea el. Onetti a mințit mereu și a spus-o de nenumărate ori, iar acest fapt în sine a fost, poate, și o minciună. Una dintre definițiile pe care le-a dat el literaturii este că ea reprezintă încercarea „de a ascunde cât mai bine adevărul”. La un moment dat, Onetti a afirmat: „Se spune că există diferite moduri de a minți; dar cel mai dezgustător dintre toate este să spui adevărul, întregul adevăr, ascunzând astfel sufletul faptelor. Căci faptele sunt întotdeauna goale de sens, ele sunt simple recipiente care vor lua forma sentimentului care le umple.” Cel mai clar exemplu de relativitate subiectivă a adevărului este de găsit în povestirea „În pădure” a lui Akutagawa, unde aceeași faptă criminală este relatată din puncte de vedere diferite, în conformitate cu perspectiva emoțională și capacitatea de înțelegere a fiecărui personaj. Ideea adevărului văzut ca mărturie subiectivă a realității personajelor și naratorilor este esențială pentru literatura modernă. Literatura care a urmat epocii marilor povestitori omniscienți și omnipotenți ai secolului al XIX-lea (Balzac, Dickens, Galdós, Victor Hugo) a subliniat punctul de vedere subiectiv ca autoritate supremă în edificarea adevărului literar. Toate cele de mai sus pot fi rezumate în fraza lui G.E. Lessing: „Dacă aș avea de ales între a căuta adevărul și a-l găsi, aș prefera să-l caut.”³

Am abordat eu însumi aceste aspecte, căci romanele mele Ora albastră (La hora azul, 2005) și Priviri adânci (Grandes miradas, 2003) au în vedere realități ale istoriei recente din Peru. În Ora albastră, am pornit de la o istorisire pe care mi-a relatat-o Ricardo Uceda și care chiar apare în cartea sa Muerte en el pentagonito (2004). Într-o zi, în timp ce luam masa de prânz, Ricardo mi-a spus povestea unei femei care a fost luată prizonieră în loc să fie executată, în cazarma Los Cabitos din Ayacucho. După câte știa el, un ofițer a decis să-i salveze viața acestei prizoniere care nu era teroristă și a ținut-o cu el, în cazarmă. Mai târziu, femeia a scăpat, a ajuns la Lima și a reușit să fugă în Statele Unite. În timp ce scriam romanul, mă gândeam la femeia aceea, dar mă gândeam, în același timp, și la o altă femeie, care nu mai era persoana de la care pornise povestea inițială, ci devenise personajul meu. Cu toate acestea, simțeam că trebuie să mă bazez pe adevărul profund al acelei istorisiri pe care o auzisem.

Din acest motiv, m-am dus la Ayacucho de mai multe ori, am făcut multe fotografii în locurile unde s-au petrecut întâmplările despre care aflasem, am discutat cu mulți oameni din zonă și i-am întrebat dacă știu ceva despre toate astea. Unii mi-au spus că-și amintesc, într-adevăr, de ea. Am aflat mai târziu că femeia despre care îmi vorbise Ricardo, modelul personajului din romanul meu, locuia la Los Angeles. Și am mai aflat un detaliu neliniștitor. Generalul care o ținuse prizonieră locuia și el tot la Los Angeles, se stabilise acolo după ce ieșise la pensie. Hazardul îi făcuse să ajungă în același oraș. Dacă aș fi folosit toate aceste amănunte în romanul meu, dacă aș fi scris un astfel de final, aș fi fost cu siguranță acuzat de lipsa verosimilității. Ar fi fost un final în care jocul întâmplării care îi făcuse să se întâlnească pe cei doi ar fi fost dus la extrem, asemenea unui mecanism îndreptat împotriva legilor verosimilității care ar trebui să guverneze literatura: un soi de exces de cauzalitate. Iar dacă realitatea este uneori neverosimilă, literatura nu își poate permite asta. Deci, pentru ca un roman să reziste cu adevărat, ca ficțiune, el trebuie să modifice programatic realitatea. Așa cum scrie Henry James în prologul la Roderick Hudson (1875): „În realitate, relațiile interumane nu sunt niciodată fixe ori definitive, iar problema cea mai mare ce se ridică în fața artistului constă în trasarea unui cerc, elaborarea unei geometrii proprii între granițele căreia aceste relații să pară a fi definite, fie și temporar.” În acest sens, se poate spune că opera de artă trebuie să dea acea impresie de unitate pe care lumea reală nu o va avea niciodată.

Arta poate oferi diferite finaluri, însă în viață nu există așa ceva. Arta trebuie să păstreze coerența, proporția relațiilor și personajelor pe care se întemeiază, dar în viață ele pur și simplu nu există. Arta este obligată să fie credibilă tocmai pentru a produce un adevăr, adevărul coerenței și articulării sale profunde, al intensității structurii sale, o calitate care realității îi lipsește. Viața este doar arareori un bun artist.

Un alt roman al meu, Priviri adânci, plasat în timpul lui Montesinos și Fujimori, a necesitat, la rândul lui, o intensă muncă de documentare. M-a interesat biografia ambelor personaje și am reușit, datorită unui prieten, să ajung eu însumi în celebra încăpere unde Montesinos își punea la cale afacerile oneroase. Am intrat chiar și în baia lui Montesinos, dar am renunțat să-i folosesc jacuzzi-ul, ar fi fost o experiență mult prea urâtă. Nu am avut intenția să includ în roman detalii de acest fel, însă am vrut să dau cititorilor un sentiment de veridicitate, deși acel sentiment a trebuit să fie transformat și de legile ficțiunii, atât de diferite de ceea ce înseamnă realitatea.

Este o practică obișnuită. Când o anumită scenă dintr-un roman al meu are loc într-o cafenea, într-o pădure sau într-o piață, încerc să o scriu chiar în locul unde se va petrece, nu pentru a reproduce toate amănuntele acelui spațiu precis, ci pentru a transmite un sentiment al locului, iar acest lucru continuă să mi se pare foarte dificil. Mă impresionează faptul că în unele romane ale lui Paul Bowles, cititorul poate simți căldura și muștele deșertului sau că, în poveștile lui Jack London despre Arctica, se poate percepe, de-a dreptul senzorial, frigul pe care îl simt personajele sale. Este ceva cu totul aparte. Numai prin renunțarea la adevărul vieții, acea categorie în fond atât de discutabilă, se poate ajunge la adevărul artei, iar față de acesta nici unul dintre marii creatori nu are rezerve.

Adevărul nu este unul singur. Există atâtea adevăruri câți oameni sunt pe pământ. Iar în fiecare persoană există mai multe adevăruri contradictorii. Scriitorul trebuie să creadă că toate adevărurile, chiar și cele care se contrazic, sunt adevărate. Doar din însumarea și multiplicarea permanentă a acestor adevăruri ia naștere senzația profundă a adevărului. Dar aceasta este destul de rar atinsă de majoritatea creatorilor. Însă căutarea sa este singurul motiv pentru a scrie.

Prezentare și traducere de Rodica GRIGORE

_________________________