Lucian Blaga sau Mihai Eminescu?
N-am să răspund așa cum, probabil, ar fi de așteptat: între Blaga și Eminescu, îl aleg pe Arghezi. Nu. Ci spun: și Blaga, și Eminescu, dar și Arghezi, Bacovia, Barbu, Pillat, precum și Nichita Stănescu, Marin Sorescu, ca să ne mărginim la literatura română și doar la câțiva dintre poeții români, dintre cei care nu mai au decât viața absolută a operei lor, nu și viață propriu-zisă, pământească.
Pasiunea mea pentru poezie cuprinde o arie mult mai largă și preferințele mele lirice se îndreaptă spre numeroși creatori din diverse timpuri și locuri, iar în această listă sunt incluși, bineînțeles, și poeți de astăzi, colegi în această alergare verbală despre care unii au convingerea că este de natură sublimă. De altfel, poetica mea, așa cum am precizat cândva într-un mic eseu programatic, stă sub semnul heracleitic, adică este una deschisă, de sinteză. Văd poezia ca fiind un spațiu ospitalier, un fel de mare în care se varsă feluriți afluenți, fluvii, și râuri, și pârâiașe, pe care le transformă, le asimilează, cu care se hrănește și se îmbogățește semnificativ.
Premiul Lucian Blaga sau Premiul Mihai Eminescu?
Aaa, întrebarea dinainte era una de tip capcană: dragă Cristian, eu eram încredințat că discutăm despre poeți și poezie și când colo, tu aveai în gând premiile cu numele celor doi mari lirici ai noștri. Dacă vorbim despre premii, ambele au importanța lor. Premiul Eminescu, cum știi, m-a aruncat într-un imens scandal: am fost pus la zid fără ca eu să am vreo vină. Nu eu mi-am acordat acel premiu, ci un juriu. Trebuia însă să fie demonizată conducerea Uniunii Scriitorilor și acesta a fost modul ales pentru persoana mea spre a fi discreditat. De la vârsta de 20 de ani, iau întruna premii de poezie și niciodată n-am făcut nimic incorect, necinstit, pășind pe această cale a literaturii. Scrisul e cel mai prețios, cel mai de sus lucru din existența mea, astfel încât ar fi total dezonorant pentru mine, ar echivala cu o anulare de sine să apelez la rezolvări imorale, pe un asemenea teritoriu care, în reprezentarea mea, are sacralitatea lui. În principal, s-a legat acel premiu de funcția mea de la USR și mi s-a inventat pe loc o restricție: cine deține funcții de conducere nu mai are dreptul să ia premii! Uitându-se că, de-a lungul vremii, Preda, Țoiu și alți vicepreședinți au primit premii ale USR, fără ca acest fapt să le fie vreo clipă imputat.
Și uitându-se faptul că există alți colegi în conducerea USR care n-au fost premiați, deci premiile, firesc, logic, nu se dau după criteriul funcției administrative, ci după valoarea scriitoricească în sine. Ca să-mi demonstrez buna-credință, fiind nominalizat la premiile USR, m-am recuzat de șase ori (probabil cu cărțile mele cele mai valoroase, ceea ce e total nedrept pentru acele cărți, pentru munca depusă!) și, totodată, în repetate rânduri, de la alte distincții literare râvnite de mulți, iar când am acceptat un premiu, Scriitorul Anului, în 2017, la Iași, pentru romanul Ploaia de trei sute de zile, am donat suma primită. (Ceea ce nu regret: banii au căpătat astfel o folosință mult mai bună decât dacă i-aș fi cheltuit în scop personal. De altfel, tu ai fost direct implicat în această poveste…). Evident, toate gesturile acestea n-au contat. Potopul de insulte a curs în continuare nestăvilit. Am fost jignit în fel și chip.
Acum, despre premii, în sine: am luat, într-adevăr, numeroase premii. Cum au luat și alți scriitori dinaintea mea sau de astăzi. Această situație, în lumea noastră literară mică, provoacă mari invidii și dușmănii devastatoare. Argumentul celor înveninați este: „A luat destule, de ce să fie premiat tot el, să mai ia și altcineva, să mai luăm și noi!” Îți propun, Cristian, să încercăm să transpunem această mentalitate într-un alt domeniu de performanță: cum ar suna să zicem, de pildă: „Nadal, sau Djokovic, sau Federer au câștigat prea multe turnee, să refuze trofeele, să mai lase și pe alții să urce pe podium!”? Evident, e absurd. Totuși, afirmam ceva mai înainte că aceste premii sunt importante. Efectiv, ce însemnătate au ele pentru mine? Sunt aidoma unor jaloane pe un traseu, niște testere care îmi arată dacă fac bine ceea ce fac. Eu nu invidiez pe nimeni, le urez succes tuturor în acest complicat maraton de-o viață care e scrisul literar și, da, nu mă simt în concurență cu nimeni. Decât cu mine însumi, cu propriile mele slăbiciuni, o puzderie. Or, aceste premii, ca și zecile și zecile de cronici elogioase care apar, mai ales în ultimii ani, despre volumele mele de poezie și proză mă încurajează să continui pe acest drum atât de greu, pierzător cel mai adesea, pe care pășesc însingurat.
Oricum, țin să spun apăsat că sunt profund îndatorat unor critici literari și prieteni, care au crezut în mine și m-au susținut de-a lungul vremii. Gabriel Dimisianu și Dan Cristea, încă de la început. Apoi, decisiv, Nicolae Manolescu, cel mai mare critic literar postbelic sau oameni din generația mea, ca Mircea Mihăieș, ori din generațiile mai noi, ca Răzvan Voncu. Ei și mulți alții au toată recunoștința mea.
V-a vizitat (insistent) ideea că „poezia va schimba lumea”?
O, nu. Eventual, ideea că lumea va schimba poezia. Și să privim în jurul nostru, iată, chiar o schimbă. Constatăm, pe zi ce trece, că poezia își pierde cititorii. Din ce în ce mai puțini contemporani au acces la profunzimea, la subtilitatea pe care le presupune creația poetică adevărată. Omenirea pare să se îndrepte cu o frenezie de neoprit spre o epocă de deconcertantă infantilizare, în care noul zeu de care majoritatea ascultă hipnotizată este un zeu superficial, decăzut, zeul distracției. Aceasta e deviza care răsună peste tot, din toate piepturile: „Să ne simțim bine, să ne distrăm, cât mai fără efort și fără limite!” Desigur, poezia nu poate fi diferită de oamenii unei epoci. Așa este ea, cum sunt cei care o scriu. Și de aceea, în exasperant de multe cazuri, ceea ce se vrea poezie a devenit o bolboroseală, o scriere într-o păsărească inexpresivă și fără miză existențială.
Scrieți poezie pe ascuns de la vârsta de…?
Nu, n-am scris niciodată pe ascuns. De când mă știu, am scris la lumina zilei, în văzul tuturor. Adică, de când am învățat să scriu. Dar am scris compuneri. Poezie nu scriam, aveam o înțelegere eronată a poeziei. O confundam cu versificația cuminte, previzibilă. În primii ani de școală, Alecsandri era pentru mine Poetul: Sergentul, Iarna mi se păreau culmi de neatins. Apoi, târziu, pe la cincisprezece ani, i-am descoperit pe Blaga, pe Arghezi, pe Bacovia și convertirea mea la lirism și la modernism a fost fulgerătoare și entuziastă.
Și de când scrieți poezie de care sunteți mulțumit?
Cam de la vârsta de 20 de ani. Odată cu primele recunoașteri din partea diverselor instituții de validare literară: publicam în diverse reviste literare din epocă, am luat premii ale acestor publicații, am câștigat concursuri de poezie ale studenților, am și publicat primul volum prin concurs, când eram student, iar cartea fost premiată de Uniunea Scriitorilor. Dar sentimentul de auto-mulțumire era relativ. După un timp, mă îndepărtam de acele versuri care mă încântaseră și nu mă mai recunoșteam în ele, le găseam felurite defecte (de altfel, reale!), mă dezamăgeau. Cu alte cuvinte, mă căutam, mă căutam întruna, fără să ajung cu adevărat la mine însumi. Etapa aceasta a sentimentelor binare, mulțumire – nemulțumire, a durat foarte mult, până în urmă cu vreo cincisprezece ani. După aceea, mi-am revăzut textele vechi, le-am dat deoparte pe unele și le-am ales, le-am oprit pe altele, le-am revizuit pe cele reținute, le-am potrivit, iar forma la care le-am adus o găsesc și acum acceptabilă, mereu. O probă a fost recenta culegere Plăcuțele din Medio Monte. Cuvânt și imagine, în care un valoros artist plastic, Mircea Bochiș, a adunat într-o carte poeme de-ale mele care i-au plăcut și cărora le-a creat un echivalent imagistic. Scrise în zeci de ani, aceste texte au constituit o surpriză și pentru mine: puse unele lângă altele, în alt context decât cel inițial, am constatat că au coerență și că își păstrează o anumită forță expresivă.
Vă mai amintiți prima poezie scrisă de dvs. vreodată? Dar prima de care ați fost cât de cât mulțumit?
Nu, nu-mi amintesc. La început, nici nu scriam cu intenția de a publica, bineînțeles nici prin cap nu-mi trecea pe atunci să fac o carieră din așa ceva. Scriam fiindcă simțeam nevoia să scriu, fiindcă n-aveam încotro, așa funcționam eu, scriind. Cam la fel cum albina face miere: asta e natura ei. De fapt, am și adoptat analogia aceasta simplă, a albinei care ființează făcând miere, ca o imagine-emblemă pentru modul meu de a exista ca autor de texte literare: și dacă n-ar citi nimeni literatura pe care o scriu, eu tot aș scrie; doar astfel sunt eu însumi, sunt complet: căutând să exprim cu ajutorul cuvintelor ecuația trecerii mele prin lume. E de adăugat totuși: destul de repede am conștientizat că, dacă voi fi ceva în viața asta, n-am cum să fiu altceva decât scriitor. Fără scris e ca și cum n-aș trăi. Cred că sunt dependent de scris. Și, cumva neașteptat pentru mine, sunt dependent de a lucra, de a face, de a fi în mișcare.
Mă gândesc că prima poezie publicată e imposibil de uitat, nu?
Subliniez: în cazul meu, nu e valabil adevărul că prima poezie scrisă nu se uită. Și repet: am ajuns la poezie treptat, pe dibuite, pășind nesigur, încurcat în versificațiile pe care le confundam cu poezia. Prima poezie a fost… mai multe, nu una. Texte tranzitive, ezitante. Nu le-am păstrat și n-au contat prin ele însele. Prima poezie publicată, da, o țin minte. Eram elev în clasa a noua, la Craiova, la Colegiul Carol I de astăzi, și o compunere în versuri de-a mea a văzut lumina tiparului în Licăriri, revista liceului. Iar prima poezie apărută într-o revistă de prestigiu mi-a fost publicată, tot pe vremea liceului, de Geo Dumitrescu la Atelierul literar pe care îl ținea în România literară. Ambele – texte foarte proaste. Citindu-le acum, îmi par dezamăgitoare și mă tot întreb nedumerit ce au văzut acei oameni în ele, de m-au girat, atât de generoși.
Există o Vârstă de Aur a poeziei dumneavoastră?
O, Doamne, „o vârstă de aur” a poeziei mele și încă scrisă cu majuscule, e prea mult spus, mă simt stânjenit. Nu așez lucrurile în această lumină. Ceea ce încerc eu să fac – și încerc cu toată străduința, cu toată onestitatea! – este să răspund pe calea aceasta a expresivității verbale la acele apăsătoare întrebări fără răspuns legate de lume și de mine ca parte a ei. Condiția noastră ca oameni suferă de fragilitate, de precaritate, iar cuvântul este calea prin care eu caut să țin piept acestei dureroase efemerități. Și ar mai fi de pus un accent în legătură cu vârsta de aur, dar și cu sentimentul de mulțumire față de propria poezie, despre care am discutat ceva mai înainte. Repet povestioara la care deja am apelat de câteva ori când am voit să-mi lămuresc poziția, și anume, povestioara fructului copt care numai la un moment dat are gustul bun, nici înainte, când e acru, nici după, când se strică. Am intrat în literatură foarte devreme, când încă nu eram format, nu eram deloc sigur pe scrisul meu. Doar de la un moment dat (destul de târziu?) fructul scrisului s-a copt. Adică am fost în stare să exprim în proza și în versurile mele ceea ce doream să exprim, nu altceva. Acest lucru mi se pare punctul maxim al unui program scriitoricesc: să ajungi să-ți stăpânești discursul liric sau prozastic și să stabilești cât mai precis ce intenționezi să transmiți prin literatura ta.
Am pomenit aici despre căutările de sine repetate și mereu eșuate, ca și despre eseul meu programatic despre poezia heracleitică, o poezie care absoarbe ca un burete cât mai mult din ce s-a scris până la ea și își găsește originalitatea în însumarea de atitudini creatoare contrastante. E un program care are o fibră postmodernă și e un postmodernism în cheie personală. Un punct de răspântie a fost când, citindu-l pe Hugo Friedrich, luam act de supremația modernismului, impus prin operele a trei mari poeți, Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, un modernism care fixa pentru poezia secolului 20 o matcă tiranică din care, practic, nu se putea ieși. Întrebându-mă destul de naiv ce e de făcut ca să te eliberezi totuși din acest sistem de referință absolut, totalitar, eu respingeam pe atunci soluția postmodernismului și mă îndreptam spre zorii actului poetic, urmărind să ating, dacă nu originalitatea, măcar originaritatea. Pe urmele unor gânditori celebri, îmi însușeam și eu afirmația că „poezia numește sacrul, atinge zona sacrului”. Iar acest lucru se realiza concret nu vorbind despre sacru, adică nu prin temă, prin subiect, ci prin mijloacele tehnice care diferențiază rostirea poetică de vorbirea comună: ritmul și metafora. Ritmul (rytmos) are în el ideea de număr (arytmos), amândouă cu o rădăcină comună, rhein (a curge). În Hieros Logos pare să existe o afirmație de o importanță excepțională a maestrului din Samos, citat de Iamblicos, „Totul este orânduit după Număr”. Tot Pitagora a dat universului numele de Cosmos, adică buna ordine. Versurile poemelor, credeam eu, afirmă imanent, prin ritmul lor sonor, tocmai această bună ordine, guvernată de Divinitate. După cum metafora, la un strat și mai de adâncime, cu efect încă și mai pregnant, descoperind similitudini neștiute între obiecte/nume ce păreau până la ea străine unul de altul, revelează unitatea lumii, configurația invizibilă desăvârșită a lumii, marcată de prezența tutelară a Divinității. Astfel, poezia, concluzionam eu cu entuziasmul neofitului, are darul de a capta, de a descrie Divinitatea prin cuvinte… De ce am reluat aici câteva din vechile mele idei? Pentru justețea lor? Nu, ci doar fiindcă am voit să arăt că, tot căutându-mă și iar căutându-mă, am fost silit să răscolesc prin multe locuri, unele luminate, altele doar unghere umbrite…
Aveți vreo nostalgie după vreo anume epocă a poeziei?
N-am cunoscut direct decât două perioade, cea dinainte de 1989 și cea de după 1989. Așadar, nu pot să le compar în cunoștință de cauză decât pe acestea. Și, din nefericire, poezia și poetul jucau un rol mult mai mare atunci, decât acum. Altfel, la modul pur livresc, desigur am nostalgii felurite, legate de epoci și de spații: perioada interbelică de la noi, sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 în Franța, în Anglia, dar și în Statele Unite și, cum altfel?, în Grecia din vechime. Însă nu neg posibilitatea ca, dacă aș fi trăit pe vremurile acelea și prin acele locuri, să le fi perceput diferit decât o fac astăzi. Perspectiva schimbă obiectul privit. Adică, ceea ce nouă ni se pare acum înfloritor, nu e exclus ca pentru cei din epocă să nu fi fost așa. Potrivit acestei reprezentări, cine știe, și epoca noastră, dacă vor rămâne din aceste timpuri opere excepționale, poate să le apară celor de după noi altfel profilată, pozitiv. E cu putință o asemenea schimbare de evaluare a unei epoci literare, dar e puțin probabilă.
De ce vocea poeților nu mai răsună puternic astăzi în cetate?
Sunt mai multe cauze, unele de ordin general și altele particulare, care ne privesc pe noi, românii. Din prima categorie, aș aminti evoluția fulminantă a tehnologiilor, care a atras după sine mutații teribile în societate. Computerele, internetul, rețelele de socializare au democratizat, au înlesnit incredibil accesul la informație, comunicarea și au creat alte centre de interes decât cele din epoca Galaxiei Guttenberg. Iar, în cele din urmă au schimbat ierarhiile, orizontul de așteptare al fiecăruia dintre noi, modificându-ne chiar structura lăuntrică de profunzime. Astăzi, doar puțini dintre noi mai sunt în stare să se sustragă influenței tiranice a telefonului mobil, care este, la propriu, un fel de extensie a minților noastre. Având la dispoziție aceste „creiere” auxiliare, omul a devenit mai leneș, nu-și mai supune la efort propria judecată, propria memorie. Iar acest fapt a dus la o slăbire, o sărăcire a sa și a dus la ceea ce s-ar numi acea păgubitoare infantilizare.
Omul zilelor noastre, obținând totul de-a gata, foarte ușor, și-a pierdut gustul pentru truda intelectuală și pentru exercițiul subtil. Or, poezia presupune o extremă rafinare a limbajului și, deci, a gândirii. Și atunci, este cumva de așteptat ca ea să nu intre în sfera de atenție a celor de astăzi, înclinați către fel de fel de plăceri facile.
Din a doua categorie, a cauzelor care ne privesc mai ales pe noi ca popor, ar fi de vorbit despre sistemul public/social/politic, care funcționează defectuos aici: se acționează populist/electoralist („voucherizarea” în masa populației bugetare e un fenomen deloc încurajator!), fără un plan de țară coerent, fără proiecte ample și vizionare, fără o miză pe adevăratele valori și cu o școală românească din ce în ce mai slabă. (Sigur, există copii foarte înzestrați intelectual, a se vedea rezultatele extraordinare obținute recent la olimpiadele internaționale. Dar observăm că acești campioni provin din licee particulare, nu din învățământul de stat.) Nivelul mediu al absolvenților din școlile obișnuite e lamentabil. Și adeseori aceștia din urmă (dintre ei unii devin chiar posesori de „doctorate”) ajung în posturi-cheie și iau decizii (evident, greșite!) pentru noi toți, ne hotărăsc soarta. Într-o asemenea atmosferă, glasul poetului n-are cum să se mai audă și să fie ascultat, prețuit.
E o stare firească sau e efectul „spiritului timpului” această condiție a poetului & a poeziei?
E o stare firească în sensul în care astfel se manifestă „spiritul timpului”, de care vorbești. Uneori, așa cum se întâmplă și acum, dincolo de voința noastră, dincolo de puterea noastră de anticipare, societatea pornește pe un făgaș sau pe mai multe deodată, care sunt în chip evident eronate, dar pe care nu avem cum să le influențăm, să le îndreptăm, oricât am vrea. Pierderea considerabilă de către poet și poezie a importanței publice e un fapt ce trebuie luat ca atare.
E un timp greu – tot mai greu și mai apăsător – pentru poezie și, în general, pentru literatură. Dar e aceasta, cumva, și o oportunitate, o șansă pentru o revitalizare?
E o ingenioasă volută a gândului ceea ce propui: să convertim eșecul în victorie, minusul să se prefacă în plus. Dar eu, oricât de mult aș regreta starea de fapt actuală, nu întrevăd o posibilitate reală de a ieși de pe panta descendentă. Refuz să mă amăgesc ieftin, suntem datori să cântărim totul cu luciditate. Așa încât, zic iarăși: marginalitatea poeziei e o realitate și nu cred că ne stă în putință să schimbăm cursul lucrurilor. Cel puțin nu într-un interval de timp dat de zece-douăzeci de ani. Ce se va petrece mai apoi nu va mai avea legătură cu mine, nu mă va mai privi, căci nu voi mai fi actant în acea istorie.
Dar – iar această convingere a mea e fermă și reprezintă partea optimistă a răspunsului meu – dar, dragă Cristian, te asigur, chiar și dacă totul s-ar prăbuși în jur, chiar și dacă ar dispărea toți cititorii de poezie, eu tot aș scrie poezie și aș scrie cu devoțiune/ cu credință/ cu dăruire, ca și când poezia ar fi regina lumii și noi toți ne-am închina ei. Sigur, a nu se înțelege de aici că eu mă refer cumva la calitatea scrisului meu: calitatea versurilor depinde de darurile tale ca autor, pe care le ai cu prisosință sau nu le ai. Ceea ce doresc eu să afirm prin această declarație patetică a mea e doar că n-aș trăda poezia indiferent de vitregii, că aș scrie până la capăt străduindu-mă din toate puterile minții și ale sufletului meu.
Am putea spune că poezia dvs. ilustrează mai degrabă un principiu feminin, în vreme ce, la proza dvs., principiul masculin își ia partea leului? Sau, dacă am insista să citim în această direcție, ar fi păcat ori irelevant?
Nu zic că nu e tentantă, dar refuz această analogie, poezie-proză / feminin-masculin. În vremea noastră excesiv permisivă moral și excesiv corectă politic, cine știe la ce ne-ar fi dat să asistăm, dacă ne-am însuși-o: astăzi, vedem, femeie, bărbat nu mai sunt considerate sexe, ci genuri. Și există persoane ambivalente sau care se declară transgendere. Și mă întreb, nu tocmai în glumă: lor, transgenderilor, ce specie literară s-ar cuveni să le atribuim?… Așadar, nu, nu: mă feresc să așez literatura sub pecetea sexelor, masculin-feminin. Literatura e numai și numai o chestiune de expresivitate verbală, totul se decide la nivelul cuvintelor și al sintaxei, cum și cât prelucrăm cuvintele ca să obținem un text cât mai puternic, cât mai emoționant, cât mai memorabil, cât mai original.
Diferențele dintre poezie și proză există, dar nu sunt de tipul feminin-masculin, ci țin pe de o parte de stilistică (rolul diferit al cuvântului într-una față de cealaltă: în poezie limbajul este esențializat, vertical, iar pentru limbajul prozei caracteristice sunt amplitudinea, orizontalitatea); iar pe de o parte, țin de obiectul de activitate, ca să spun așa: poezia are menirea să descrie omul, cu interioritatea sa, omul pe verticala suflet și minte – cer și divinitate, pe când datoria prozei este să descrie lumea, lumea în desfășurarea ei parcă de necuprins.
Sunteți mai optimist în proză decât în poezie?
Nu, sunt egal. Intenția mea e să urmăresc atent mișcările minții și ale sufletului și să captez cât mai mult dintre stările, dintre nuanțele tulburătoare care mă/ne locuiesc. Aceasta în dorința de a face un portret cât mai fidel al insului, dar și un tablou cât mai exact al lumii care ne conține.
Ați simțit vreodată că poezia (inclusiv sau mai ales poezia scrisă de dumneavoastră) e o armă?
N-aș zice armă, ci aș numi-o mai degrabă vâslă, plută, care mă ajută decisiv să rămân la suprafață pe o apă foarte învolburată. Sau, chiar, aș numi poezia casă. Da, construcția aceasta dintr-o materie inefabilă, abstractă, așa cum sunt cuvintele, constituie pentru mine adăpostul în care mă simt cel mai apărat. Niciunde altundeva ființa mea de adâncime nu are sentimentul de acasă, așa cum are în aceste fragile alcătuiri verbale.
Cum vă citiți poemele și cum vă pregătiți pentru lecturile cu public ale poemelor dvs.?
De unul singur, în gând, nu-mi citesc decât rar propriile poezii. Și, mai cu seamă, nu le învăț, nu le știu pe dinafară. Mi se pare jalnic să fiu preocupat exagerat de propria persoană, de ce am făcut și ce-am dres, să mă las înrobit de narcisism, de egolatrie. Caut să-mi țin mintea ocupată cu ce voi face, nu cu ce am făcut. Altădată, da, eram mai atent la aceste poze, la impresia pe care o lăsam celorlalți și chiar aveam senzația falsă că recit bine. Acum, nu. Nu exersez în mod deosebit citirea poeziilor înainte de a ieși pe o scenă și părerea mea e că citesc/recit mediocru spre prost versuri în public. Nu mă ajută nici dicția. Și, zău, nu-mi place deloc de mine însumi, nici să mă văd, nici să mă ascult.
Poezia nu trebuie să iasă oricum în lume, nu-i așa?
Așa e. Din păcate, eu nu sunt în stare să joc rolul acesta de personaj orfic, de preot care oficiază în templu, de mag care cucerește/ electrizează/ entuziasmează mulțimile. Uneori, da, mi-am dorit, recunosc. Dar mi-am dat seama că nu e de mine, n-am înzestrare pentru asta. Recitatul e o artă diferită în comparație cu scrisul. Și atunci m-am mulțumit cu gândul că atâta energie câtă am trebuie s-o canalizez într-o singură direcție, a scrisului. Cititul versurilor nu face parte din sfera mea de iscusințe.
Credeți în poezia angajată?
Cred. Dar angajamentul poeziei așa cum îl închipui eu este altul în comparație cu ce se înțelegea prin poezie angajată în tinerețea mea petrecută în România comunistă și altceva decât înțelegeau anumiți poeți francezi din secolul trecut, ca Eluard și Aragon, care, după ce au co-fondat mișcarea suprarealistă, au devenit membri ai Partidului Comunist, sigur, practicând un comunism de salon, de la distanță, din Orașul Luminilor, din centrul strălucitor al lumii adică, departe, foarte departe de atrocitățile estice.
Dar în ce fel de poezie credeți?
Cred în poezia de un alt fel de angajament. Suprem, aș aprecia eu. Literatura în general și poezia în special reprezintă instrumentul cel mai performant, cel mai fin pe care îl avem la îndemână în încercarea (și datoria!) de a rezolva ecuația aceasta fundamentală, ecuația noastră ca misterioase ființe omenești.
Ce probleme rezolvă poezia?
Potrivit credinței exprimate înainte, răspunsul logic este: rezolvă toate problemele. Nu la propriu, nu pragmatic și nu profan: anume că, dacă ești bolnav, poezia te scapă de boală, iar, dacă ești sărac, poezia îți umple punga de galbeni, precum cocoșul din poveste, iar, dacă vrei să zbori, poezia te face să plutești fără parașută. Ci în sens metafizic le rezolvă. Prin poezie, poți eventual să lași o urmă care nu se șterge în această scriere pe apă care este viața, în această dramatică, fulgerătoare trecere prin lume.
Ce răni (necesare) deschide aceasta?
Răni? Nu, nu cred că poezia deschide răni. Ea doar alină rănile, mai stinge din suferințe, mai atenuează slăbiciunile, lipsurile, neputințele. Eu, cum se observă, îi acord o pondere foarte mare acestei îndeletniciri omenești și sunt de părere că are vădite însușiri terapeutice.
Există un cititor ideal al poeziei dvs?
Nu există. Poezia mea nu este una ideală și atunci cum să pretind eu, pentru exercițiile mele textuale relative, existența unui cititor ideal? Dar mărturisesc că sunt un autor cu adevărat norocos. Vorbeam despre cronicile surprinzător de numeroase care au apărut despre cărțile mele. În acele texte critice, am întâlnit interpretări extrem de pătrunzătoare și de empatice, din partea atâtor cititori inițiați, inteligenți, sensibili, care au intrat în rezonanță cu scrisul meu. Așa încât mă simt pe deplin răsplătit.
Dintre toate poemele pe care le-ați scris, care e poezia care v-a făcut cel mai fericit?
Depinde de stare. Uneori, mă regăsesc în poeme întregi, alteori doar în fragmente de poeme ori în anumite versuri. Cred că ființa noastră limitată ca durată și corporalitate are în ea, paradoxal, și o dimensiune infinită, cu toate aceste nuanțe ale gândirii și simțirii, cu presimțirea divinității, cu sentimentul de dăruire prin iubire, cu inclasabilele emoții, cu dezolarea și disperarea care ne inundă, cu resimțirea neantului și a nelumii. Toate acestea și altele pot fi exprimate prin poezie, iar, uneori, când le descoperi prezente, descrise chiar în paginile tale, te bucuri, n-ai cum să nu te bucuri.
Dialog propus de Cristian Pătrășconiu