Despre autorul Manifestului Cercului Literar a publicat o carte, dar nu o monografie propriu-zisă, Marian Victor Buciu: Ion Negoițescu: Singularitate și (l)abilitate (Editura Tracus Arte, 2017 – cu prenumele întreg, deși semnătura consacrată e doar cu inițiala „I.”). Nu sunt avute în vedere scrierile lui Negoițescu din genurile „de creație”, însă nici opera criticului și a istoricului literar nu e inventariată și analizată sistematic. Interesat de viziunea așa-zicând „integrată” a protagonistului său, de sistemul de interpretare și de clasare al aceluia, exegetul l-a citit-recitit cu mare atenție și și-a grupat fișele într-un soi de explorare „conceptualistă” cu aspect aproape „tematist”, doar că aplicată unei materii „narative” pe subiecte care nu sunt „desprinse din viață”, ci din literatura însăși, din istoria domeniului.
Ciudățenia demersului rezultă din combinația dintre – pe de o parte – respectul comentatorului față de autorul comentat, tratat ca un mare critic, și – pe de alta – constatarea inconsecvențelor aceluia, utilizator al unei terminologii aproximative, oscilante, inconsistente, de unde „labilitatea” din titlu („jucată” cam bizar în alternanța compensatoare cu „abilitatea”…). Probatoriul e covârșitor: M.V. Buciu descoperă „larghețea categorială, conceptuală, terminologică” din textele lui Negoițescu (p. 35), căci la el „termenii majori, care definesc curentele, sunt alunecoși” (p. 38), clasicismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul etc. fiind folosiți cu frecvente „reducții, dacă nu chiar denaturări” (p. 48), „nesiguranța terminologică” (p. 51) justifică eticheta de „(a)conceptualist” (p. 52) când e vorba despre „mobilul și contradictoriul Ion Negoițescu” (p. 62), caracterizat de un „eclectism ultramobil” (p. 136) ș.a.m.d.
Demonstrația justifică decizia liminară de alegere a „cabotinismului cosmic” (p. 9 sq.) drept caracterizare emblematică a criticului, așa cum singur se numise în confesiunile sale divagante. Calificativul ilimitat e recuperat pentru relevanța sa patetică: aspirațiile lui Negoițescu au fost mai înalte decât stratosfera. Însă preeminent rămâne, încă din titlul primului capitol al cărții lui Marian Victor Buciu, substantivul, totuși diminuant, deși nu fără legătură cu histrionismul și el superior, cu versatilitatea „dandysmului”, a unui spirit în mai mare măsură creator decât riguros…
Două studii ample i-a consacrat lui I. Negoițescu în ultimii ani Mircea A. Diaconu, culese în Metacritice (Editura Junimea, 2018) și-n Ion Creangă, Calistrat Hogaș, Ion Agârbiceanu & Ion Negoițescu: Recitiri (în ordine inversă pe copertă: Recitiri: Ion Creangă…, Editura Junimea, 2021). Preocupat tot de sistemul de lectură al înaintașului, autorul sesizează și el oscilațiile conceptuale pe care colegul său le investiga în paralel (studiul de aproape 50 de pagini din Metacritice fiind publicat mai întâi în presa culturală în 2017, anul de apariție al cărții lui M.V. Buciu), dar intenția e de identificare a unei coerențe care să-l extragă pe Negoițescu din zona minată a inconsecvențelor.
Pe rând:
Ideea principală din I. Negoițescu. O incursiune în critica militantă (în Metacritice, p. 92-139), completată în Despărțirea de comunism: traume, resentimente, frustrări (cazul revenirii din exil a lui I. Negoițescu) (Idem, p. 21-37, text din 2018), e aceea că esteticul, estetismul, „criteriul estetic” asumat drept esențial pentru opera literară erau înțelese de criticul „cerchist” în context național și etic, deci politic, deci deloc în opoziție cu teritoriile „extra-artistice”. Ocupându-se de evoluția scrisului autohton, Negoițescu a urmărit de fapt „ideea națională”, recurgând astfel la „esteticul care legitimează un neam și valorile sale” (p. 94). în introducerea la Istoria literaturii române (1800-1945) a notat că „prin intermediul estetic eu m-am străduit să văd mai departe, mai în adânc” (cf. Ibid.), ceea ce – adaugă M. A. Diaconu – „angajează o atitudine implicită, dar permanentă, față de contextul imediat” (p. 95). Inconsecvent ici-colo, „Negoițescu nu simte până la urmă contradicțiile – sau preferă să le hrănească” (p. 108), operând cu „un model de literatură, mai exact spus, un model de scriitor, care nu poate fi rupt de contextul social, politic, moral în care trăiește” (p. 109). Ținta ultimă a studiului: „să demonstrăm exact dimensiunea politică a scrisului lui Negoițescu” (p. 125). Concluzia e polemică față de felul în care e de obicei comentat criticul: „cum să nu fii surprins de refuzul criticii literare de a identifica? Vedea contribuția lui Negoițescu nu prin opțiunea pentru estetic, ci pentru etic?” (p. 134). Și, în finale interogații retorice: „Mai poate fi numită […] Istoria lui Negoițescu una estetică? Mai poate fi ea considerată un exemplu de «extravaganță»? Astfel de lecturi ne abat, diversionist sau nu, e o altă poveste, de la sensul politic al scrisului lui Negoițescu, de la mesajul ei angajat etic. Etic și național” (p. 139).
Pe aceeași linie merge Mircea A. Diaconu și dincolo, în Recitiri…, unde se și mărturisește din start sedus de opera „cerchistului” („Negoițescu, critic de care mă îndrăgostisem între timp” – p. 9). Un accent mai apăsat e pus pe depășirea autonomiei esteticului prin „euphorionismul” proiectului din junețe (cf. p. 303 etc.). Reamintind că Negoițescu ajunge să-l elogieze pe didacticul și moralizantul Agârbiceanu, ca și pe mulți alții deloc „puriști estetici”, M. A. Diaconu explică situația prin aceeași opțiune pentru etic și merge până la a considera că, „perceput drept campionul valorilor estetice, Negoițescu urmărește valori trans-estetice” (p. 350). Totul converge către „excepționalitatea” criticului (p. 370), către deducția că în cazul său „estetica implică o politică” (p. 380). Negoițescu ar trebui privit „în integralitatea sa” (p. 387) – mod de a-l exonera de variațiile terminologice și conceptuale altfel derutante. I se poate accepta orice dintr-o perspectivă apologetică: „Un rafinat crepuscular, deopotrivă, însă, un întemeietor, Negoițescu trebuie recitit: prin complexele analitice pe care le implică, nu sunt doi ca el în critica românească, poate nici în cultura română în general” (finalul, p. 391).
O interesantă și utilă ediție a celui mai valoros studiu pe care l-a dat Negoițescu au publicat recent Dan Damaschin și Ioan Milea: Poezia lui Eminescu (Ediție îngrijită de…, Colecția „Cercul Literar de la Sibiu”, Editura Eikon, 2021; implicarea lui Dan Damaschin sugerează o reluare a colecției omonime de care tot el s-a ocupat în 1999-2001 sub emblema Editurii Paralela 45).
Pe lângă fireasca recuperare a prefețelor de la prima și de la a treia publicare a Poeziei lui Eminescu, Damaschin și Milea au avut buna inspirație de a pune între aceleași coperți și capitolul consacrat de Negoițescu poetului în Istoria literaturii române, dar și un text uitat, rămas în paginile revistei piteștene Argeș, în suplimentul unui număr din 1970 (Argeș, nr. 9, 1970, fascicula Biblioteca Argeș), intitulat Eminescu plutonic (cantată pentru două personaje).
E o selecție de pasaje din studiul mare și de citate poetice ilustrative, un soi de „rezumat” sau un „compendiu” de circa 30 de pagini dedicat compozitorului Aurel Stroe: „MAGISTER AUREL STROE NUM DEDIT” (p. 209). în Nota asupra ediției, D. Damaschin și I. Milea numesc textul „o chintesență poematică a eseului” (p. 6) și „încununarea unei întâlniri hermeneutice care merită să fie restituită fie și numai pentru că oglindește aspirația criticii lui Negoițescu de a deveni ea însăși artă” (p. 7). Fără alte precizări, editorii recuperează la subsolul primei pagini a „cantatei” prezentarea din Argeș a lui Gheorghe Tomozei. Redactorul-șef de-atunci al gazetei dădea informațiile lămuritoare: Horia Lovinescu, cunoscut dramaturg și „director de teatru”, știm că la „Nottara”, avusese ideea alcătuirii „montajului”, iar Aurel Stroe compusese „o partitură de spectacol”, cele două „personaje” fiind probabil poetul și criticul, declamatorul versurilor și glossatorul său! Se va fi reprezentat pe scenă sau a rămas în stadiul de proiect? Care a fost soarta partiturii? Se va fi păstrat, se va fi publicat? De cercetat în arhive! „Nu lipsesc intervenții noi, menite să slujească transpunerea scenică (realizată poate pentru prima oară în lume!) a unui excepțional eseu critic”, mai spune Gh. Tomozei (p. 209). De colaționat! Oricum, situația literar-muzicală e interesantă în sine, neobișnuită, chiar excentrică, relevabilă ca atare…