În Amintiri din copilărie, o carte pe care o doamnă profesoară, mediatizată cândva, refuză să o predea elevilor, un catihet (o las pe dna respectivă să găsească termenul într-un dicționar, eventual al lui Lazăr Șăineanu), cred că Oșlobanu, „dondănea” cam așa: „mi, ți, i, ni, vi, li, me, te îl, o”, iar autorul, unul Ion Creangă, comenta „cumplit meșteșug de tâmpenie”. Nu zic nu, dar mă gândesc la faptul că Ion Creangă, acest autor demodat azi, conform meșteșugului dnei profesoare citate mai sus, nu a prins și alte meșteșuguri de tâmpenie, ceva mai aproape de esențial, care ne sunt servite de marile descoperiri ale tehnicii moderne. Dar dacă stăm să ne gândim mai bine, aceste particule foloseau, totuși, la ceva, dar meșteșugul de tâmpenie era învățarea lor papagalicește. Sunt însă în lumea noastră modernă și adevărate meșteșuguri de tâmpenie, mult mai periculoase decât cele de la Școala de catiheți unde învăța Nic’a lui Ștefan a Petrii.
Dacă toți copiii mici, atunci când încep să meargă pe picioarele lor, ar fi ajutați imediat de niște cârje, atunci societatea care ar rezulta când ei ar fi adulți ar fi una de infirmi. Cu toate că nimeni nu le-a rupt picioarele. Se pare că omenirea, în goana ei după comoditate, nu face decât să descopere noi și noi cârje pentru toată lumea, făcându-ne astfel infirmi. Sigur, acest adevăr e supărător, el poate părea retrograd, „cum, adică, să rămânem tot la stadiul din 1800 al civilizației, ori la cel de și mai demult?”
Unul dintre aceste noi meșteșuguri de tâmpenie este, cred, compus din desenele acelea numite emoticoane, care înlocuiesc o comunicare verbală și, în plus, marchează ironia sau gluma, așezate lângă un text de acest tip, altădată clar pentru oricine. Dacă faci o glumă pe internet trebuie musai să pui un emoticon, că altfel afirmația ta este luată ca atare și respectivul destinatar (sau respectiva destinatară) s-ar putea supăra, neînțelegând că e doar o glumă. Când scrii cuiva o frază ironică, de asemenea, trebuie neapărat să pui un emoticon, dracu’ știe care e ăla, că eu încă nu mi-am pierdut cu totul simțul umorului, deși, recunosc, uneori, adoarme și cel pe care pretind că-l mai am. Astfel, încet-încet, destinatarul, și sunt milioane pe zi, se deprinde a nu mai face efortul de a discerne sensul vreunei comunicări.
Dar, vorba unui lăudător al unor unelte de vânzare pe la televiziuni, asta nu e tot. Că deprinderea de a nu mai gândi singur (Tudor Arghezi, un poet de altădată – și el demodat, dnă profesoară? – a scris chiar o poezie intitulată așa, Cel ce gândește singur, într-o carte pe linie prin anii 1950, dar cu un sens ascuns deloc pe linie) este o regulă a lumii noastre de azi. Uneltele moderne de comunicare au descoperit meșteșuguri de tâmpire mult mai complicate (sau preferați sofisticate?) decât cele ale vremii catiheților lui Ion Creangă, de pildă faptul că poți găsi orice cauți în propria memorie pe google sau alte dispozitive în linie (online, nu?), astfel încât te dezobișnuiești să-ți mai pierzi vremea cu căutatul în ceea ce altădată era domeniul tău. Nu spun lucruri noi, știu, dar e bine să nu le uităm, odată spuse sau scrise. Lipsa de umor e doar unul dintre derivatele procedeelor de mai sus. Unul grav, dar, poate, nu neapărat principalul… deși, aș zice, parafrazând o afirmație celebră, biblică și postbiblică: unde umor nu e, mai nimic nu e.
Unii, adepți ai teoriei complotului universal vor spune că totul nu e decât un plan stabilit ba de masoni, ba de evrei, ba de Bilderberg, ba de Clubul de la Roma, ba de toate astea la un loc și de încă una pe deasupra, pentru a supune persoana umană unor proiecte dinainte fixate. Nu mă număr printre aceștia, chiar dacă recunosc rolul tâmpitor al uneltelor moderne de comunicare. Dar poate că asta e, voită sau nu, comandată sau nu, calea spre „minunata lume nouă” (de un demodat Aldous Huxley visată într-un coșmar literar). Poate că umanitatea își croiește astfel o cale spre autonimicire, atacând mai întâi zona intelectuală, pentru că, după ce ai rezolvat creierele umane, e foarte ușor să pui vreun jug pe gâtul organismului. Or, când omul rămâne doar un organism de oase, mușchi, sânge, piele, e la fel de ușor de strivit sau de orientat ca o muscă sau o rădașcă (dacă mai știe cineva ce e aia, sau tot prin dicționare trebuie să căutați?).
Moda e o altă unealtă cu care se poate șterge omul pe creier, astfel încât am putea să-i spunem și ei cu vorba lui Ion Creangă. Încet-încet, din cauza modei (sau preferați „datorită”?), se demodează și Homer, și Shakespeare, și Cervantes, înlocuitorii stând gata pregătiți, la poarta civilizației, pentru un rol de o zi-două.
Încet-încet, încredințăm voioși tot mai multe funcții care păreau că fuseseră date nouă de Creator mecanismelor pe care oameni de geniu (bun, rău?) le inventează. Încet-încet, ne scufundăm astfel în uitarea de noi, cei care ar fi trebuit să fim în continuare. Și dacă altădată omul se credea asemenea demiurgului (e nevoie de dicționar? sau căutați cuvântul pe google?), acum, treptat și fără să-și dea seama, devine o legumă dintr-o salată pregătită eventual întâmplător de adevăratul demiurg, dacă așa ceva o fi existând în realitate. Să devii din eventual legumicultor chiar produsul muncii tale, da, asta e o chestie real-umană, dar unde-i „cel ce gândește singur”? Unde mai e?