Nordul Transilvaniei. Negura de pe munți, coborîtă pînă aproape de apă, e spartă de sulițe aprinse, s-a pornit carul de foc tras de patru armăsari, pe coaste începe să se prelingă ceața albă, nu, nu se prelinge, ci urcă pe munți, lăsînd în urmă roua proaspătă. Pădurea și viețuitoarele ei sunt deja în picioare. Peste nici o jumătate de ceas se pot vedea limpede piscurile Carpaților Maramureșului. E poemul aproape al fiecărei dimineți de vară pe Valea Vaserului, pe care și-l recită cabanierul și pictorul Anton Pavlovici Bordeaux. În camerele de oaspeți ale cabanei din lemn dormeau duși patru soții cu cei patru soți, veniți în excursie din Sighetu-Marmației. „În loc să vadă ceea ce li se oferă gratuit, oaspeții mei dorm încă!”, constată sec Bordeaux.
Aprovizionarea cabanei de vînătoare era făcută regulat la tîrgușorul din Vișeu-de-Sus: pîine, legume, zarzavaturi, fructe, păsăret. Nu și apă, ca lacrima, captată de la izvor, și, firește, nici vînat. Sunt rare casele pe Valea Vaserului, dar la fiecare poți bate, poți trage de vreme urîtă ori înnopta. În pasul cailor mergi vreo trei ceasuri prin păduri de stejar și fag, pînă dai de pădurile de brad, unde se lasă o liniște de biserică fără enoriași. În timp, munții s-au tot ridicat închizînd valea.
Vaserul devine navigabil de trei ori pe săptămînă, cînd se dă drumul la apa adunată în stăvilarul Măcârlău și pornesc plutele, încărcate cu lemne, către unicul port al Sighetului, apoi pe Tisa pînă la Dunăre și, de pe Dunăre, pînă la Budapesta. În tîrgul budapestan se vinde bradul munților Maramureșului pentru construcții. Cînd se uită la plutași, Anton Pavlovici Bordeaux se crede în portul din Neapole. Plutașii își fac semnul crucii. Apa din stăvilar năvălește cu plută cu tot pe o albie de o sută de metri făcută din blane de brad, apa urcă pînă la genunchii plutașilor. La fiecare start, Bordeaux e cuprins de groază, pînă ce plutele ajung în albia largă a Vaserului, cînd plutașii își fac iar semnul crucii, mulțumind Domnului că i-a scăpat și de data asta. Și tot așa, de trei ori pe săptămînă. De ani buni, de cînd se află aici, cantonierul n-a ratat niciodată spectacolul.
În sfîrșit, doamnele şi domnii se trezesc. În şopron e o instalaţie pentru făcut baie. N-au văzut nici răsăritul și nici lansarea de azi. Cabana din lemn e într-un loc unde se lărgeşte valea pe malul drept. Seamănă cu un castel din Tirol. Cele şase case cu lucrători şi funcţionari de la exploatarea forestieră sunt parcă camuflate în fundul pădurii. Anton Pavlovici Bordeaux îi are în răspundere pe ei, dar și pe vînători și vînatul.
„Doamnele şi domnii abia pregătesc prînzul”, îşi spune Anton Pavlovici Bordeaux, privindu-i oarecum cu compătimire. Domnii au adunat în curte găteje, au făcut focul, au făcut araci și au așezat frigările cu carnea de porc mistreț împănată cu slană și ceapă. „Pînă se frige, aveți vreme s-aduceți două damigene cu borcut de la izvor. (Adaugă zîmbind): Să nu vă speriați că borcutul clocotește, e normal, că vine din fundul pămîntului.”
Doamnele culeg zmeură, fragi şi afine, și rîd cînd unul din domni face o glumă mai pipărată. Anton Pavlovici Bordeaux e nervos. Cu toporul lui, unul din oaspeți și-a permis să taie gîtlejurile celor doi cocoşi graşi, cumpăraţi deunăzi din tîrgul Vișeului, fără să-l consulte.
Mai sus, cam la un kilometru, e podul din piatră cioplită peste rîul Vaser, iar în mijlocul podului, un cerb din lemn pictat care privește spre răsărit, alături de statuia din bronz a unui ofițer austriac. Nu departe e cimitirul celor căzuți în Primul Război Mondial, cu cruci din lemn cu nume nemțești. Soldați și ofițeri de rang înalt, cot la cot la odihnă veșnică, de mai bine de trei ani.
Drumul suie abrupt de la cimitir, rîul dispare. E chiar locul unde-i stăvilarul care închide albia, formînd un lac de munte pe care-i place lui Anton Pavlovici Bordeaux să se plimbe cu luntrea. Tot aici e cabana vînătorului Wenzel Hagen, venit în 1910 din Austria de Sus și îndrăgostit de meleagurile de la periferia Cacaniei, rămas definitiv. Trei sute de metri trebuia să mai urci de la cabana lui Wenzel Hagen pînă la casa de lut a lui Wenzel Hagen, înconjurată de tufe înalte. Anton Pavlovici Bordeaux prînzea aici zilnic, și fiindcă Wenzel gătea ca nimeni altul păstrăvii.
***
A. P. Bordeaux: Cum poate să reziste pînă-n anul 1920 o casă de lut construită în anul 1640, Wenzel?!
W. Hagen: Ai ghicit, casa asta are un mic secret de construcţie, fără de care se făcea praf şi pulbere cu mult înainte de cei 280 de ani ai ei. E de fapt simplu, Anton Pavlovici, deși în genere lutul e cel mai prost material de construcţie, distrugîndu-se la contactul cu apa, uite că aici solul n-a reţinut apa, nici o infiltrație. Să nu uităm și amplasamentul ei în munți și, în plus, pe o ridicătură. Pe de altă parte e bine camuflată de tufe și, ca să urci la ea, ai nevoie de picioare solide și de antrenament. De asta a rezistat casa de lut a căutătorilor de aur austrieci. Am păstrat şi uneltele lor de mineri.
A.P. Bordeaux: Explicația ta rațională nu mă convinge, Wenzel, eu văd aici pur și simplu un miracol, gîndește-te, sunt 280 de ani de-atunci!
W. Hagen (neluînd în seamă uimirea lui Anton): Obiectele din interior vorbesc clar despre trecut. Căutătorii de aur au fost oameni destoinici și gospodari. Eu am reacoperit-o cu şindrilă de larice, c-aşa-i obiceiul pămîntului pe-aici. Lutul e bătut în pereţi şi amestecat cu cîlţi de oaie. Cele patru ferestre sunt mici, dar intră destulă lumină din toate părțile deodată și te poți uita la peisajul din jur, iar cînd e vreme urîtă ori iarna poți citi la căldurică și la lumina lămpii o carte.
A. P. Bordeaux (ton hîtru, provocator): Da, poți citi o carte ori chiar scrie povești vînătorești, nu?
W. Hagen (făcîndu-se iar că nu l-a auzit): Desigur, nimeni nu vrea să vină să citească cu mine o carte, toți drumeții preferă cabana ta, mai la vale, la „civilizație”. Cînd dau din nimereală peste mine și-i invit, îmi răspund imediat: „Nu, mulțumim frumos de invitație, dar știți, noi am rezervat la domnul Bordeaux”.
A. P. Bordeaux: Păcat, zău așa! Ai și tu patru paturi disponibile, ai putea primi oaspeți. Dar nu-i vina mea că tu nu vrei să-ți faci reclamă!
W. Hagen: Am patru paturi și sunt cu sobiță. Fiecare pat cu focul lui, iar fumul trece printr-un horn la nivelul podelei și e preluat de țevi și dus pînă-n pod, unde țineau minerii șuncile și slăninile la conservat. Dar știi tu unde-și ţineau măgarii? (Nici un răspuns.) Într-un grajd. Dar caii? (Nici un răspuns.) Pentru cai aveau grajdul în mină, pe galerie. Măgarii se foloseau la haldă şi pînă la intrarea-n galerie. De-acolo caii preluau transportul. Nu scoteau veci caii din întuneric. Acolo se năşteau, acolo mureau. Se temeau să nu-şi piardă vederea la soare. Erau doar îngropaţi în pămîntul de-afară. Știi tu de unde știu toate astea? (Nici un răspuns.) Toate astea le-am citit într-un jurnal găsit în pod, și săpînd în jurul casei am găsit și oseminte, vrei să le vezi?
A. P. Bordeaux: Nu! Nu! Nu vreau să-mi stea-n gît o așa bunătate de păstrăvi!
W. Hagen: Bun! Atunci vom merge-n pod după o halcă de șunculiță afumată și o sticlă de Riesling, și, dacă nu te superi, după aia tragem și o bere Mutter!
A. P. Bordeaux: Vai! Ce idee bună, să-ți dea Domnul sănătate, Wenzel dragă!
***
Ca-n fiecare vară, cadrele didactice de la Liceul Pedagogic din Sighet formau grosul clientelei cabanei Ocolului Silvic de pe Valea Vaserului. Erau primiți de pădurarul-șef și de cei doi adjuncți. Înnoptau acolo. Pregăteau locul pentru sosirea elevilor adolescenți în excursia pedagogică de o zi. O tradiţie de treizeci de ani.
„Vaserul izvorăşte din Munții Maramureșului, se formează din izvorul Boului și izvorul Munceii Albi, are o lungime de 62 km și este cel mai important afluent al răului Vișeu, cu debit mai mare ca al acestuia”, își repetă lecția Jneapăn Andrei, profesorul de geografie, pentru elevii care vor sosi mîine dimineață, însoțiți de doctorul Hodar, șeful comitetului de părinți al liceului și brigadierul silvic Maximilian Folger.
Dis de dimineață, în curtea cabanei, pe lîngă Jneapăn, mai sunt prezenți și directorul Pop cu doamna lui, profesoara Livia, şi cele trei tinere domnişoare, atletice, nepoatele renumitului doctor Dan, din Vişeu-de-Sus. După ce-au luat cu toții micul dejun, s-au pus pe pregătit un gulaş urieșesc pentru elevii ce vor sosi flămînzi. Borcutul cu rom era specialitatea celor trei domnişoare. Pînă la ora 18, cînd se vor întoarce acasă, elevii vor avea parte de avalanșa de informații geografice și istorice ale lui Jneapăn + anecdote cu vîrcolacii și lupii zonei + o escapadă la păstrăvărie: icrele se aduceau din judeţul Timiş, se puneau în cutii de metal peste care cădea apa timp de 12 zile, după care peştişorii erau puşi 7 zile la hrănit. Apoi se depuneau în diferite izvoare de unde, liberi, o luau la vale pe Vaser, unii ajungînd chiar în Tisa. Per total, 10 km de drumeție pentru sănătate și contemplarea peisajului. De sănătate era nevoie mai mult ca oricînd, acum cînd, după ce Maramureșul scăpase de primul val al Covidului-19, al doilea val nu-l va mai ierta, numai Sighetu avînd deja mai multe focare.
Cabana din lemn în care dormiseră cadrele didactice şi domnişoarele doctorului Dan aparţinuse, în urmă cu aproape o sută de ani, pictorului francez Anton Pavlovici Bordeaux, retras în munţii Maramureșului din oraşul al cărui nume îl purta. Mobilierul era sumar: paturi și dulapuri. Prînzătorul era funcţional, bucătăria și pivniţa în bună regulă. Pe pereţi, înghesuite, tablourile pictorului. Peisaje de pe platourile muntoase, Valea Vaserului în o mie și una de ipostaze şi cîteva cu portul Neapole cu plute şi plutaşi de pe Valea Vaserului.
Strînși în cerc larg în jurul lui Jneapăn, la o distanță de un metru între ei, elevii nu mai aveau nevoie să-și ciulească urechile mulțumită vocii ascuțite, ca de lup, a ghidului. Cadrele didactice erau la al treilea pahar de borcut amestecat cu rom. Cele trei domnișoare aduceau pentru potolirea setei elevilor căni cu borcut proaspăt clocotitor.
***
Jneapăn: Nu se știe de ce, neurii au avut dintotdeauna o predilecție pentru Carpații noștri, aici și-au făcut veacul, mai precis veacurile, în zona noastră. Fiecare neur, vreme de trei nopți cu lună plină, se transforma dureros-voluptuos într-un vîrcolac. Dovada? Dimineața, cînd redevenea omul care era, avea fîșii de haine între dinți. Dar, atenție! la noi nu se cunoaște niciun caz de omor de om comis de-un vîrcolac. Nu, doar mușcau ușurel, indiferent de sex, vîrstă ori naționalitate, uneori chiar un zgîriat era de-ajuns, pentru a-i transforma și pe ei în vîrcolaci și a le-nmulți și revigora astfel speța. Prin asta difereau de lupii-lupi, care circulau în haită, numită noajă, și atacau în frunte cu șeful lor, numit tartor, turmele de oi de la stîne dar și, îndeobște iarna, oamenii singuri, pentru că le era și lor foame, ca și vouă cînd v-ați dat ca lupii la gulaș, nu? De unde și vorba: „a avea o foame de lup”! Auuuuuuuu!
Țăranii aveau rituri magice ca să-i păzească de foamea lupului și cei care nu le respectau se spunea că „pică-n gura lupului”, altă expresie vie! Mărturie stau registrele istorice ale comunelor, pline de astfel de tragedii.
Ca și vîrcolacii, lupii erau la ei acasă pe Valea Vaserului. Nu se cunosc conflicte între ei, se ignorau, ori tolerau, cam așa cum se ignoră un hipopotam și-un crocodil într-un rîu.
Pentru a păzi casele de rău, meșterii utilizau un ornament dacic numit „gură de lup”, așa cum (aici, erudiția lui Jneapăn fascina pe toată lumea) și catedrala Notre-Dame din Paris e păzită de demonii ei de piatră, tot niște ornamente pe fațadă, exact ca gura noastră de lup. Asta se numește „exorcism”, dragii mei.
Cînd sar cărbunii în soba unui țăran, e semn că-i vor veni musafiri. Dacă sar în soba ciobanului de la stînă, oaspeții negreșit vor fi lupii. De sărbătorile numite Zilele Lupului, nu se vor rosti vorbele „lup” și nici „urs”. De Sfîntul Andrei, cea mai cunoscută sărbătoare a lupilor, fiecare fată își caută ursitul. Ca să fac o glumiță (rîde pițigăiat, ca o hienă), își caută ursulețul de fecior! De ziua asta a lor, lupii se-adună într-o poiană, ori de preferință pe-un deal, iar Sfîntul Andrei, vătaful lor (și străbunul meu, ha! ha!) le ține o predică și-i binecuvîntează. În cadrul strict al rînduielii de la stînă, Sfîntul Petru a primit stăpînire peste oi, Sfîntul Andrei a rămas cu cîinii și, ca să aibă și el parte de bogăție, i-a-ndemnat pe aceștia să fure oi. Așa au ajuns o parte dintre ei lupi.
Ciobanii nu mîncau niciodată cu capul descoperit la stînă, că altfel în noaptea următoare se prezentau lupii la oi. Despre oi se zicea că dacă nu știu să-și poarte și singure de grijă, lăsîndu-se doar în grija Sfîntului Petru (somnorosul căruia i s-au furat cheile Raiului!), a ciobanului și-a cîinilor, își meritau soarta. Unele scăpau mulțumită unor berbeci de o inteligență rară și printre noi oamenii.
***
Deși cu bătaie lungă, vocea ghidului Jneapăn era o voce continuă care cu timpul devenea monotonă, adormitoare. A continuat pe același ton și-n tren și, chiar odată ajunși în gara din Sighetu-Marmației, pe peron, năucindu-i și epuizîndu-i pe adolescenți și pe adulți, care nu mai aveau decît o dorință: să doarmă.
Ajunsă acasă, domnişoara Ersinia Dan își tot căută în bagaje eşarfa roșie. Uite că nu-i nici în bagajele surorilor ei. După refacerea în memorie a filmului zilei, e aproape sigură c-o uitase la izvorul cu borcut de pe Valea Vaserului, doar că filmul ei are rupturi. Ceea ce-i sigur e că nu prea se simte în apele ei.
***
W. Hagen: Ţi s-au dus iar musafirii, Anton Pavlovici Bordeaux. De data asta cum a fost?
A. P. Bordeaux (lucrînd la un nou tablou cu portul Neapole cu plute și plutași de pe Valea Vaserului): Ha! Ce surpriză plăcută! Îi sunt recunoscător lui Jneapăn că n-a mai pus iar placa cu gogorița aia în care pe noi doi ne mîncau lupii, ori aialaltă în care crăpam de gripa spaniolă chiar aici, în casa ta de lut!
W. Hagen: Ar trebui să coborîm la cabană, să facem curat după ei, Anton Pavlovici. Să punem iar toate lucrurile la locul lor, pînă data viitoare.
A. P. Bordeaux: Nu, nu încă. Știi bine că-n oraș e molimă, Wenzel. Să mai lăsăm să treacă cîteva zile pentru dezinfecție, mai ales că am avut dimineața asta un avertisment sub formă de coșmar: se făcea că chinezii au scăpat de sub control un virus-himeră, potențial distrugător al alcătuirii trupești a omului și-a animalului. (Îl privește rămînînd cu pensula în aer) Acum mi-i clar că știința e și dușmanul nostru. Wenzel, dacă cumva se produc interferențe între alcătuirea noastră și himeră?! Gîndește-te numai, ce grozăvie ar fi! Suntem bine așa cum suntem, și-așa vrem să și rămînem, nu? Hai să fim prudenți, Wenzel!
La prînz, felul principal e tot specialitatea casei: eternii păstrăvi gătiți de Wenzel Hagen, dar ca băutură berea Mutter și Riesling-ul au fost de mult înlocuite cu succes de borcutul bolborositor și întremător. Se lasă încet noaptea. Ies amîndoi din trainica cabană de lut la plimbarea de sănătate. Conversează privind drept înainte, căci nu-și pot suci gîturile. Lui Anton Pavlovici Bordeaux îi atîrnă, în sclipirea lunii, cîteva fîșii ca de foc printre dinți. Resturile eșarfei domnișoarei Ersinia Dan. Nu pricepe cum de-a uitat să-l roage pe Wenzel să-l curețe între dinți! Doar își făceau serviciul ăsta reciproc de atîta amar de vreme, între două ieșiri.