Castelul

„De când tot vorbim, ninsoarea a slăbit și stratul de zăpadă e încă subțire, n-a avut timp să se așeze ca lumea. Vecinii au înghesuit-o lângă garduri și au curățat trotuarele, asta a făcut Costică și la mine. La vilele bucureștenilor, unde proprietarii ajung doar în câte un weekend și în vacanțe, e găurită doar de labele câinilor. Dar când calci pe ea, te scufunzi în apă. La fel e și pe stradă, utilajele de deszăpezit apar rar aici, la periferie, și când scot mașina din curte, înot printr-o baltă noroioasă, o mizerie! Diferență mare față de Sinaia, de care sunt legată, cum ți-am tot povestit, din copilărie – a mea, a copiilor. Veneam des, vară, iarnă. Și acum, când o iau prin parc, spre Cazinou, și pe urmă pe străduțele în pantă, spre Furnica, retrăiesc emoția veche, de când eram cu mama și cu Alex. Locurile ne absorb viețile, o stradă pe care ai mers cu cineva drag parcă e luminată, încălzită, nu ți se pare? Din păcate, deși Sinaia e aproape, o vizitez rar. Nu mai sunt sigură pe reflexele mele, e o circulație dementă, și am lăsat volanul în mâna Anei. Ca să fiu sinceră, îmi pare rău c-a trebuit s-o fac, am ajuns prizoniera programului ei încărcat, ba chiar și a nervilor ei. Nu suportă să stea în trafic – la semafoare, la bariera de la gară, în blocajele de pe DN1 – i se pare mereu că trebuia să fie altundeva, o sună telefonul, piuie sms-urile, e grăbită – enervant, enervant! Pe deoparte o înțeleg, mi-amintesc cum zbârnâiam la vârsta ei, alergam de la o urgență la alta, dar, la un moment dat îmi sare muștarul și de câteva ori m-am rățoit la ea, trebuia să-mi spui că n-ai timp, să-mi găsesc altă soluție! Nu, ce să se supere?! Nici nu s-a sinchisit, știe că sunt la mâna ei! Pe deoparte, vecinătatea cu mine îi rentează, pe de alta, e conștientă că la cine să apelez în pandemie și că nu mă amuză să zac în urbea asta.”

*

Ce schimbător poate să fie muntele! Ninsoarea s-a oprit, brusc, și piatra cenușie a crestei, cu pete de zăpadă în adânciturile ei, iese la lumină, în relief. Cerul s-a curățat, e de un albastru sticlos, cu zdrențe alburii, pe care soarele, coborând, începe să le coloreze în roz-auriu. Din șosea, se aud sirenele salvărilor, de parcă ar fi iar în apartamentul lui Sandu, pe bulevardul Unirii din București – vârful poluării sonore. De-asta, nici când trăia el, acolo, nu se simțea acasă, cu toate că era mai confortabil decât casa ei părintească din Domnița Ralu, în starea în care ajunsese înainte s-o refacă. Iar blocul lui, construit odată cu Casa Poporului, pentru cei din jurul lui Ceaușescu, rezistă și la un cutremur de 9 pe scara Richter, Doamne ferește! Apartamentul este spațios, lumină naturală în toate camerele, Sandu îl cumpărase când se mutase, cu prima lui familie, din Târgu Mureș în București. Fusese al unei poete care îl primise de la Uniunea lor imediat după 90 și-l cumpărase ieftin de la stat, în plină inflație, pe legea care permitea chiriașilor să-și achite locuințele.

„Iliescu a dat-o ca să-i scape pe foștii care până la urmă tot au fost dați afară din vilele naționalizate în anii 50. Au ieșit încurcături, procese, unele case au avut doi proprietari, și s-au îmbogățit avocații. Dar au profitat de ea și oameni obișnuiți care și-au cumpărat apartamentele de bloc.” spunea Sandu.

Scriitoarea trăia la Geneva, din burse și din chiria apartamentului, dar într-o zi s-a decis să-l vândă.

„Zicea c-a fost disidentă, o fi fost, n-o fi fost, dar a știut să se tocmească, jos pălăria! Credeam că poeții sunt mai papă-lapte, dar ea e foarte descurcăreață!” râdea Sandu. Îi dăduse și o carte cu dedicație, i-o mai fi dat și altceva, prea se lumina la față când o pomenea. Spunea c-a negociat doar de plăcere, fiindcă i-a dat prețul cerut: ajunsese și el la bani, și era mână spartă. Din ce i-a spus Letiția care n-a cunoscut-o, nici nu i-a citit cărțile, dar o știa din nume, era încă tânără și cochetă.

Nu l-a întrebat mai multe, partenerul copt vine cu un trecut încărcat, și îți face mai mult rău dacă ți-l povestește. Și-a ținut gura și când i s-a părut că el mai calcă pe delături: așa făcuse și cu Andu, multă vreme, doar că a doua oară a fost mai atentă. Cu Andu habar n-avea de nimic, ce șoc a putut să aibă atunci când i-a descoperit „nevasta de la serviciu” – o legătură care dura de ani de zile! A mers, în neștire, pe jos, din fundul Militarilor unde îi era spitalul, până acasă, copiii intraseră în panică văzând că trec orele și nu mai ajunge. Liviu, care era mai mare, simțise deja fricțiunile dintre părinți, fără să înțeleagă a cui e vina, dacă se poate vorbi de vină atunci când iubirea dispare.

*

„…nu, nu mă contrazic deloc. Pentru mine, Sinaia nu se compară cu nimic! Dar m-am legat și de urbea asta de când fugeam, vara, de căldura sufocantă a Bucureștiului și ajungeam aici pe jumătate moartă. La Healthlife, deja aveam aerul condiționat, dar în spital abia începeau să bage, nu era în toate saloanele. Am venit aici cu Sandu, în anii noștri buni, mansarda încă era în lucru. În anii răi, după ce el s-a îmbolnăvit, au mai trecut pe aici copiii lui cu prieteni, până au plecat de tot. Liviu n-a vrut să calce, chiar și Andreea venea destul de rar. Fără noi, casa a stat mai mult închisă, mai intra Ana să vadă dacă e totul în regulă, înăuntru, să îngrijească florile, ori să culeagă merele din livadă. Eu nu mi-am putut permite, trebuia să rămân în București unde aveam infirmiere, doctori, clinică. Asta după ce am acceptat boala lui Sandu. La primele semne, înainte să piardă controlul mâinilor, eu am pus diagnosticul. Dar mi-a fost greu să-l accept, pot să-ți spun că a durat. Doctorii sunt și ei oameni, cu slăbiciuni și reacționează diferit, de obicei mai rău, fiindcă știu din carte parcursul maladiei. Să tot vezi, o viață întreagă, doar boală și iar boală, te face pesimist, dacă n-ai o fire jovială, cum avea Andu. Da, destui medici ajung cinici, cum ai observat. Vezi la tot pasul cum își vâră pacienții capul în nisip, mai ales părinții copilului bolnav care se mint și te mint, nu-ți spun simptomele, fug de adevărul medical. Iar eu, degeaba întâlnisem comportamentul ăsta la ei, un timp am făcut la fel. Trecusem prin destule, după ce l-am pierdut pe Andu, așa că poți să înțelegi că nu-mi convenea s-o iau de la capăt, singură, cu greutățile. Și la o altă vârstă, când speranțele să mai întâlnești pe altcineva potrivit sunt foarte mici, este?! Când vedeam că Sandu își mai revine, pentru că așa evoluează maladia asta perversă, cu întoarceri și reveniri, speram c-am greșit diagnosticul și-am scăpat. Dar pe urmă mă trezeam pe alt palier, și mai rău! Nici nu mai suport să-mi amintesc, cum de am ajuns aici? Hai să schimbăm vorba.”

*

După ce Andreea s-a dus la un stagiu mai lung, la Lille, a rămas singură cuc în casa din Domnița Ralu care se dărâma pe ea: se degradase în timp, la fel ca și prima ei căsnicie. Cum ei și lui Andu nu le mai mergea bine împreună, nu le-a mai ars să repare ceva. De altminteri, bani nici nu prea aveau.

Abia când s-a mutat cu Sandu în ditamai apartamentul spațios, de patru camere, doar ei doi, a socotit că e momentul să scape de casa din Domnița Ralu, plină de fantomele trecutului și de costuri inutile. Voia s-o vândă repede, pentru ca banii să rămână pe numele ei și-al copiilor ei, cu Sandu vorbea deja despre căsătorie. Conveniseră să aibă bugete separate, fiecare să păstreze cu ce-a venit și ea acceptase fără entuziasm, el avea mult mai mult, iar ea încetase să mai fie flower-power: coborâse cu picioarele pe pământ.

Sandu i-a dat un agent imobiliar bun, care i-a găsit repede amatori pentru casa din Domnița Ralu. Au venit cu un expert care le-a dat acceptul pentru cumpărare: fundația este solidă, zidurile de rezistență la fel, a spus. Dar, când să treacă la făcutul actelor, expertul l-a sunat pe Sandu: după părerea lui, doamna face o prostie că vinde. Este un amplasament excelent, în buricul Centrului Vechi, lângă Dâmbovița, dar sub Dealul Mitropoliei, teren sănătos. Risc seismic zero. El are o echipă care să consolideze casa, s-o refacă și să-i crească valoarea, dacă sunt de acord.

„Dac-o vindeți, au s-o pună jos pentru un zgârie nori și e păcat! Se poate restaura frumos.”

Le propusese același lucru și prezumtivilor cumpărători, dar ei îl duseseră cu vorba și făcuseră, pe la spate, înțelegere cu un constructor pentru un ditamai blocul de 12 etaje. Ăsta avea în primărie oamenii lui, gata să dea, pentru o șpagă consistentă, certificatul de urbanism și autorizația de construire, deși zona era plină doar de case, multe de patrimoniu, ca și fostul palat al lui Cuza de vizavi, de la numărul 13. A fost inițial reticentă, prefera să pună mâna pe bani și să vadă lumea, nu să mai aibă bătăi de cap cu o clădire veche. Dar Sandu luase informații despre expert și echipa lui, erau excelente, și s-a luptat cu ea s-o convingă să facă deal-ul.

*

A avut dreptate, au făcut-o lună, și a mers ușor la închiriere: o grădiniță de limbă engleză cu after-school-ul aferent. Mergea atât de bine înainte de pandemie, încât directoarea s-a gândit să adauge și clase primare, în mansarda consolidată. Încerca s-o facă să renunțe la grădină și să construiască un corp de clădire, numai pentru școală. Aproape o convinsese, când a venit pandemia și directoarea grădiniței a schimbat foaia: o implora să-i reducă chiria. N-a acceptat, cu ea își completa pensia, banii lui Sandu începuseră să se cam ducă, parte pe boală, parte la copiii lui. Restricțiile s-au relaxat, se vorbea c-o să apară un vaccin, grădinița și-a mai revenit și-a mers târâș grăpiș.

Andreea era la Sète, cu contract pe cinci ani, Liviu în America, făcea taximetrie cu acte false, o tragedie. Rămăsese iar singură în ditamai apartamentul din Unirii, Sandu i-l lăsase ei, împreună cu alte amintiri grele, iz de medicamente, aparatură medicală uzată, urletul ambulanțelor și camioanelor de pompieri Smurd, care amplificau huruitul tramvaielor și autoturismelor. Curierii îi aduceau totul la ușă, zăcea ziua întreagă la televizor, dormea prost, până într-o zi când n-a mai putut suporta.

Reușise, prin Corina care descurca tot, să se vaccineze în primele loturi, cazurile scăzuseră, așa că și-a luat inima în dinți și-a anunțat că o să se mute în vila de la munte. Și n-a cedat, oricât au protestat copiii, care de pe unde:

„…cum să stai singură acolo, mama?! Să fim mereu cu telefoanele la tine?! Și dacă nu răspunzi?! Ne stresezi! Nici măcar nu încerca, oricum n-ai să poți!”

Uite c-a putut! Uite că poate!

Povestea casei pe strada Domnița Ralu, i-a spus-o Letiției pe scurt atunci când s-au întâlnit prima oară. Nu și amănuntele legate de moșteniri pe care n-are niciun rost să le știe ea.

*

„…Zici c-am căzut în mintea copiilor cu pasiunea asta pentru motanul vecinilor?! Dar și tu l-ai cumpărat pe Mitou, ca să-l mai binedispui pe Petru! Ei, motanul meu îl am gratis! E mare și pufos, are o blană deasă, gri și ochii foarte mari, verzi, i-am găsit rasa pe internet, pisică siberiană, cum a ajuns aici?! Poate rușii de la castel să-l fi adus? A, cu castelul și cu rușii e o poveste lungă, ne trebuie săptămâni să ți-o spun! Castelul l-am vizitat cu Andreea, când a venit cu Gleb. Eu mustăceam, aș fi vrut să stăm noi două de vorbă, ca mamă și fiică, după atâta vreme, dar nu se dezlipește de el! Așa că toate discuțiile au fost în trei! Vorbim franțuzește, firește, dar el are un accent affreux. Andreea s-a repezit să înșire programe ca să-l distreze pe Gleb sau ca să mă îmbuneze pe mine.” Stai de atâta vreme aici, mama și tot n-ai intrat în castel!? Facem rezervare și luăm cina acolo! „Luăm Cina cu urșii, vrei să spui! Castelul e înconjurat de pădure și la ora aia ei mișună la tomberoane!” Au râs, neîncrezători, dar seara, Gleb a deschis poarta să vadă de ce era gălăgie pe stradă, și l-a văzut pe urs, două case dincolo de-a noastră, trântea enervat cutiile de gunoi, proaspăt instalate și cu încuietoare noi. „Vezi, mama ta a avut dreptate, să schimbăm rezervarea pentru dejun”, i-a spus Andreei. Au stat doar câteva zile, ca deobicei, Andreea era pe fugă, mai avea treburi de rezolvat în București înainte să plece înapoi, la spitalul geriatric de lângă Sète. Eu am rămas aici, dorm mai bine ca la București, doar că una-două ne tot trezim cu urșii ăștia. Plus porcăria de virus, iar cu mască, iar cu cratița de mâncare prin curtea cu zăpadă, cu gheață! Un pas greșit și fractura de șold e gata, au mai scăpat de-o pensie, de-un bătrân! Ți-am spus ce a pățit Corina? Mi-a dat telefon din ambulanță, căzuse prin casă și o duceau să-i pună brațul în ghips, la fostul spital al ștabilor. Știa că am un prieten director acolo, și ea, mama intervențiilor, care ajută pe toată lumea, mă sunase să pun o vorbă bună la el. O dată m-a rugat și ea ceva, și n-am putut s-o ajut, ce rău îmi pare! „Doctorul Tatarcan a fost, câteva decenii, director la spitalul ăla, dar s-a pensionat, toate, pe lumea asta, au un sfârșit, i-am spus. Iar din ăștia de acum, nu mai știu pe nimeni”. Salvarea intrase în curtea spitalului și mi-a fulgerat prin minte că biata Corina ar putea, cu imunitatea ei deficitară, să ia virusul de-acolo. Dar n-a avut cum să-l mai ia, fiindcă-l avea deja! M-a sunat pe urmă Mihnea, băiatul ei, să-mi spună că i-a ieșit la test, i l-au făcut înainte s-o ducă la ortopedie. Până i-a venit rezultatul, avea și frisoane de la covid, și-a tremurat în cortul ăla neîncălzit din curte, o durea și fractura, bine măcar că nu avea deplasare. Fiul-său nu reușise s-o convingă să facă vaccinul, așa cum, cu doi ani înainte, n-a vrut să audă de citostatice. A acceptat ablația și radioterapia, e văduvă de câțiva ani și sexualitatea n-a pasionat-o niciodată, nu mi-a spus-o explicit, dar am simțit-o. Însă nu suporta gândul că i-ar cădea părul, că ar fi desfigurată. Are o siluetă frumoasă, și de când o știu, era, în orice clipă, pusă la punct. În tinerețea comunistă, schimba pantofi Guban și rochii lucrate la Casa de Modă de pe Calea Victoriei, după 90, era clienta magazinelor Louis Vuitton și Chanel, când ajungea afară. Coafura impecabilă, unghiile lungi și roșii, mărgele și cercei colorați, genul de doamnă scoasă din cutie: imaginea a fost cel mai important lucru din viața ei. Îmi închipui cât poate să sufere, ignorată de asistentele nesimțite, și luată de sus cu mamaie! Ea, care nu suporta să fie compătimită, s-ar înfuria să mă audă că-i spun biata Corina!”

*

O roagă să închidă pentru câteva minute, i s-a uscat gâtul și i-au dat lacrimile. Pune receptorul pe pervazul ferestrei și înghite apa călâie încet, cu ochii la muntele cenușiu întunecat, ca de oțel, care umple geamul open-space-ului. Soarele a dispărut în spatele lui, și injectează cerul alburiu cu dâre roz-violet care mai plutesc un timp în aer.

Ce-o face acum Corina, obișnuită să-i comande pe alții și să descopere soluții în situații fără ieșire, când se vede la mâna unor asistente cărora nici bancnota strecurată în buzunarul halatului nu le înmoaie indiferența dușmănoasă, deprinsă de-o viață? Și ce bancnote să strecoare, cu mâna blocată în ghips și cu interdicția vizitelor instaurată, nemilos, oricât insistă fiul ei la poarta spitalului?

Mereu a plâns la slujbele de înmormânare când îl auzea pe preot întrebând cine este bogatul și cine este săracul, când te uiți în groapa unde zac niște oase? Ceva de genul ăsta spune preotul în slujba aceea insuportabilă, sfâșietoare, dar de ce se gândește acum la așa ceva? Corina e vie și relațiile ei în lumea de ieri și azi au s-o ajute să scape din secția de covid ferecată, unde se tot sufocă fără masca de oxigen. Îi căzuse în timp ce vorbea la mobil cu fiu-său, el o asculta, disperat, cum strigă „ajutor! ajutor!” și nu vine nimeni. Și la un moment dat a auzit strigătul unuia, „nu te mai foi atât, futu-ți morții mă-tii, că-ți iese iar perfuzia și uzi patul!” „L-am înregistrat și-o să fac proces nenorocitului ăsta de spital! i-a spus Mihnea, fierbea, ăsta nu e spital, e junglă, o să fac și-o să dreg”, amenința. Era cătrănit băiatul Corinei, nu-l văzuse până atunci decât vesel, nepăsător, fusese director într-un minister, acum era la o agenție guvernamentală. „După!, i-a răspuns ea. Faci reclamații, faci proces, faci ce vrei, dar după ce iese Corina de-acolo! Acum e-n mâinile lor și-au să se răzbune pe ea!”.

*

Asta nu-i atenuează senzația iritantă de vină. Stă la geam, încruntată, enervată că și-a mai descoperit o vină, pe lângă cea față de mama, de tata, de Andu, de Liviu, de toți cei cândva apropiați, care au plecat, pe rând, mai aproape, mai departe. O sâcâie că nu i-a dat mai devreme telefon Corinei, de cât timp nu mai vorbiseră? De-o lună? De două? Dacă i-ar fi auzit simptomele, ar fi trimis-o să se testeze, avea cefalee, diaree, durere în gât, plus o amețeală din cauza căreia căzuse, în casă, peste mînă. Organizată cum e, Corina își sunase doctorul de familie care a întrebat-o dacă a făcut cumpărături în magazine, dacă a avut musafiri, dacă a fost în vizite. Și fiindcă nu făcuse nimic din astea, i-a spus să stea liniștită, că trebuie să fi răcit.

Însă ea, care o știe de-o viață, și-ar fi dat seama că în apartamentul Corinei intră femeia care gătește și face curățenie, cosmeticiana, manichiurista, coafeza, e de-ajuns ca una să fie asimptomatică, așa cum de altfel trebuie să se fi întâmplat.

Dar ar fi ascultat-o Corina? Puține speranțe. „Tu nu mai profesezi de când s-a îmbolnăvit Sandu”, i-ar fi spus, cu obișnuita ei lipsă de menajamente, câteodată, i-a simțit duritatea pe care sigur o utilizase din plin în carieră. Convinsă că opțiunile ei sunt superioare oricărui sfat, Corina ar fi mers tot pe mâna doctorului ei de familie. Să înceteze deci să se tot învinuiască, un simptom al anxietății care i s-a instalat demult, probabil de la dispariția fratelui ei geamăn, de când tot traversează familii de rezervă! Să se întoarcă la convorbirea cu Letiția.

*

„…Și uite ce înseamnă firea tonică, orbirea să ții morțiș la ceva! Ce crezi c-a putut să-mi spună Corina când a aflat cum e contaminată?! Că îi pare bine c-a luat virusul și-o să facă boala, fiindcă după asta poate să-și ducă viața dinainte fără teama c-o să ia iar! Nu i-am mai spus că ăsta pare să facă continuu, variante, ca să n-o amărăsc. Corina a suferit ca nimeni altcineva că pandemia o închisese în casă, e o extrovertită și are nevoie de oameni în jurul ei, ca de aer. A dirijat ani de zile Secția de Relații cu Publicul a Consiliului Legislativ, nu știu cât îi ajuta pe cei care veneau la ea, cu memorii despre necazurile lor, dar am văzut-o cum îl asculta pe fiecare, cum i se îmblânzea vocea, de obicei metalică, când vorbea. Pe mulți îi disprețuia, îi taxa de nebuni, dar spunea că măcar atât poate face pentru ei. Nu-și făcea reproșuri din orice, ca mine, nu se simțea vinovată că oamenii plecau cu speranțe care nu li se împlineau, își curăța mintea de amintirea lor și se întorcea la pasiunea ei pentru pantofi și toalete. Spunea că reușita în profesie ține mult de felul cum arăți, Andreea îmi confirmă să în zilele de azi, peste tot unde a fost ea, e la fel. Corina nu părea să fi suferit prea mult când a murit soțul ei, a avut atunci dovezile vieții secrete pe care i-o bănuia, spunea că după 90 s-a schimbat dintr-odată, își făcuse o firmă și a început cu femeile, cu băutura, până când partenerii l-au scos de urechi afară. Ea și-a umplut timpul mereu cu mesele, odată pe lună, cu foști colegi din servicii anterioare, din școală, din facultate, dar toți ăștia, după pandemie, s-au retras, și o deranja frica lor de contaminare. La fel aș fi făcut și eu, am fost mulțumită că stând aici, la munte, scăpasem de invitațiile ei periculoase. Da, știu că ți-am mai povestit despre ea, scuze, e prietena mea de-o viață și mi-e teamă că starea ei se înrăutățește, nici telefon nu mai are, să mai pot vorbi cu ea, înseamnă că au trecut-o la terapie intensivă. Spui că o să vii în București, cum așa, tocmai acum ți-ai găsit? Poate ajungi atunci și-n urbea mea și mai văd odată castelul împreună cu tine, ți-am trimis pe WhatsApp fotografiile, sper că te-ai convins că merită! Ei, sigur că da, nu pentru el ai veni, ci pentru mine, dar îl vizităm și-atunci îți spun și povestea lui. De fapt, îți spun ce legătură e între viața mea și destinul lui, da, am tot divagat și s-a făcut târziu, ziua s-a scurtat și afară se întunecă.”

Fragment din romanul Familii de rezervă, în pregătire