Volumul Cu grație, printre (pre)texte al lui Arcadie Suceveanu condensează aburii literaturii pe trei lentile distincte: punctul de vedere al unui manager cultural, cel al scriitorului (și al cititorului), în fine, o ochire – forțată de alții – asupra fenomenului literaturii și asupra propriului parcurs literar: răspunsul la anchete și interviuri. Complementar primului, Amurguri clasice, dimineți postmoderne e un (alt) titlu potrivit firii autorului. Temele, protagoniștii și textele din ambele cărți se intersectează și chiar se suprapun. Autorul reușește, ca și în poezie, performanța nu doar a unei succesiuni, ci a unei coabitări a registrelor: el nu abandonează (ci doar reciclează, după caz) limpezimile gnomice ale „amurgurilor clasice”, pe care le va tulbura intermitent cu neliniștile (și îndoielile) romantice, le va anula în construcții moderniste, le va deconstrui și recicla, ludic, livresc, intertextual, în palimpseste postmoderne. Arcadie Suceveanu se mișcă – cu grație, cu dezinvoltura connaisseur-ului, dar și cu pasiunea etalată a unui ghid – printre textele confraților și printre pre-textele confreriei, ademenind vizitatorii cu armonia peisajelor, dar și cu arabescurile fanteziste ale artefactelor demne de atenția străinului. Străinul aici se presupune a fi atât cititorul inocent, neofitul, cât și cunoscătorul fenomenului literar, venit din tot arealul literelor românești.
Suceveanu citește cărțile congenerilor și, în bună tradiție optzecistă, scrie despre ele. Nu o face din obligație, într-un regim impus din exterior, ci din rațiuni literare subiective – selectând, bineînțeles, autorii și textele care îl incită – ca extensiune a preocupărilor scriptice (din acest motiv, metaforele călătoresc în voie în eseurile sale, mostre de exegetică poetică).
Ar trebui să-mi cenzurez puțin fraza pe care tocmai am scris-o: există, se pare, și un fel de obligație interioară, poetul și eseistul fiind cel mai activ promotor al confreriei literare a bucovinenilor. Or, bucovinenii sunt mai altfel. O fi din cauza unei marginalizări geografice în raport cu centrele culturale sau, dimpotrivă, grație confluenței câtorva culturi, ce se intersectează în această Alsacie estică, disputată timp de secole între puteri și regimuri diferite…
Paul Celan, cărui Arcadie Suceveanu i-a dedicat mai multe pagini, studiindu-i metodic opera, este, după cum îl definește autorul eseului, „nu poet al Germaniei, și nici poet de limbă germană, ci poet al limbii germane, adică un reformator și creator de limbaj poetic”. Eseistul nu este doar exaltatul cititor impresionist sau istoricul literar, depănând firul destinului (Celan are biografie!) ori propriul pelerinaj exegetic (ar fi o istorie aparte), pe urmele poetului tragic: Cernăuți, București, Paris ș.a. În prim-plan, iese meticulosul analist, cu lecturi riguroase, invocând, la necesitate, experții: Ion Negoițescu, Marin Mincu, Andrei Corbea. Dar impresiile (și expresiile) aparțin lectorului Suceveanu: „După cum se poate vedea și din aceste exemple (mai sus, A.S. citează din poemele Luminoasele… și Matiure de Bretagne – n.m., mvc), în poem funcționează mecanismul asocierii hazardate, ce pune în relație cuvinte incompatibile, aparținând unor regnuri semantice diferite, conform logicii onirice, și nu celei formale. Discontinuitatea discursului, metaforele și imaginile suprarealiste, supuse unei inerții a dicteului automat, dau naștere unei ciudate suprarealități absurd-dadaiste, ca în cazul avangardiștilor interbelici (să nu uităm că în cei trei ani de ședere la București, Celan se familiarizase cu metoda poetică a grupului suprarealist român – Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dolfi Trost, Gherasim Luca, Sașa Pană ș.a. – de care reușise să se atașeze)…” Într-un alt caz, lectura poemelor în care „elementele materiale, obiectele și culorile trebuie văzute prin prisma ambivalenței, a dublei semnificații”, conduce la un exercițiu semiotic și hermeneutic: „părul și ochii iubitei din Fuga Macabră sau din Cu mâna plină de ore sugerează imaginea terifiantă a deportărilor și soarta evreilor exterminați; lumina stridentă din Lumină de cenușă se asociază cu imaginea Holocaustului; macul din ciclul Mac și memorie, care, după cum se știe, concentrează în sine otrăvurile lui Hypnos, simbolizează uitarea și amnezia, la antipod cu memoria…” etc.
Un „bucovinean” mai altfel e și Matei Vișniec. Aș remarca în context, niște similitudini ale poeticii lui Vișniec și a lui Suceveanu. Or, ca și Vișniec, care „în poezie, ca și în teatru, mereu înscenează”, unele poeme ale lui Arcadie Suceveanu sunt veritabile spectacole. Eseistul evocă, pe lângă exercițiile exegetice, secvențe din istoria anecdotică a literaturii. Era în 1985, câțiva ani înainte de căderea comunismului. Poetul cernăuțean, prietenul Ilie T. Zegrea, îi telefonează deja chișinăueanului Suceveanu, căznindu-se „să-mi
comunice într-o formă codificată, pentru a bruia urechea ce ascultă telefoanele, că a doua zi va sosi la Chișinău un poet de dincolo, îl știi tu, Matei V., da,da, Orașul cu un singur locuitor…” A doua zi Arcadie merge la gară, îl recunoaște pe poet „după pozele din revistă”. Acasă, Vișniec îi spune că ar dori să-l vadă, „dacă este cu putință”, pe Grigore Vieru. Găsit la telefon, recepționând cu greu „mesajul codificat”, poetul Numelui tău se prezintă în scurt timp cu o sacoșă plină de sticle. Poeții discută, fac schimb de cărți cu autografe (chișinăuenii îi dăruiesc lui Vișniec cărți tipărite cu litere rusești). La un moment se stinge lumina și Vieru conchide: „E un semn clar venit de la ei, ne atenționează că știu unde și cu cine suntem în acest moment”. În fine, „lumina nu a mai apărut decât a doua zi, după plecarea lui Matei”.
Un alt text din grupajul „bucovinean” e la cealaltă extremă, a (ne)popularității: Vasile Levițchi. Un poet ignorat, deopotrivă, de contemporani și de urmași, în schimb, omagiat cu pietate de A.S., ucenicul acestuia. O evocare emoțională (și emoționantă) a poetului și profesorului. Urmează: Ion Vatamanu, poetul și savantul (doctor în chimie, dar și boemul: „imaginea pe care ți-o creai despre el se fixa între augusta melancolie balcanică a crailor mateini și hălăduirea boematică a frumoșilor nebuni ai lui Fănuș Neagu”), Ștefan Hostiuc („dintre noi toți, spiritul cel mai analitic, mai plin de vervă polemică, gata oricând să dea o interpretare critică producțiilor noastre literare”), Ilie T. Zegrea („spirit libertin și structural boem, își dobândise imaginea de copil teribil, pus să ignore constrângerile și convențiile de orice fel”), Vasile Tărâțeanu (cel mai sufletist, cel mai afabil și zgomotos dintre noi, exteriorizându-și sentimentele și afecțiunea, dând mici spectacole de prietenie și devotament”), Simion Gociu („avea o carcasă teoretică destul de solidă, era cel mai avizat în probleme de gramatică, estetică și filosofie”), neuitând de Ilie Motrescu, poetul ucis în condiții obscure („în textele lui Ilie Motrescu poezia nu se află în cuvinte, și nici dincolo de cuvinte, ci în emanațiile energetice ale destinului”). Portretul de grup al bucovinenilor, destul de robust și consistent (unii dintre ei fiind personalități de prim raft în literatura națională și universală), se subțiază vizibil pe segmentul celor tineri. Azi, nu mai vin poeți din Bucovina, unde se vorbește tot mai puțin limba română. Cu excepția unei singure prezențe remarcabile (Marin Gherman), spațiul literar bucovinean e tot mai arid.
Dar cărțile lui A.S. nu sunt (doar) despre bucovineni (pe care i-am scos într-un fragment distinct doar pentru a sugera un eventual volum, dacă nu compartiment de carte). Autorul citește și comentează cărțile confraților de pretutindeni, de la Vladimir Beșleagă și Vasile Gârneț, la Lucian Vasiliu și Mircea Dinescu, de la Mihai Cimpoi la Nicolae Manolescu, de la Ion Druță și Grigore Vieru, la Nicolae Popa și Emilian Galaicu-Păun.
Eseul care a dat titlul cărții, Amurguri clasice, dimineți postmoderne, e dedicat poeziei lui Vasile Romanciuc, cea de „o seducătoare frenezie sentimentală, dar și multă fibră intelectuală, care conține o nedezmințită seninătate clasică, dar și o ironie (post)modernă dusă până la sarcasm…”. Enigma titlului cărții se dezvăluie aici: „Născută din libertatea cuvintelor și din bucuria sufletului în fața ineditului existenței, din neprefăcuta sinceritate a sentimentului, dar și din ingenuități calculate, din spontaneitatea simțirii, dar și din acea conștiință critică pe care Paul Valery o cerea creatorului modern, poezia sa este asemeni boabelor de rouă ivite pe trestia spiritului în amurgurile clasice ori în diminețile postmoderne ale literaturii române”. O frază demonstrativă, pentru vizualizarea din interior a mecanismului scriptural și a întregii fabrici de metafore a eseistului Arcadie Suceveanu.
Eugen Lungu, colegul de generație și de editură (A.S. are o bogată experiență de redactor de carte), îi aprecia în mod deosebit arta de portretist. Un portret amplu în ulei al lui Mihai Cimpoi, colorat și expresiv („condeiul său se adaptează oricărui text, dă curs oricărei solicitări, fără să fie prea atent uneori – în eclectismul și «neutralitatea» opțiunilor – la gradul de uzură al filtrelor valorice…”), e o contribuție notabilă la cimpoiada basarabeană (mai mult apologetică și lipsită de surprize). Vom alege ca ilustrată ceea ce s-ar numi „caracterizarea eroului cu ajutorul obiectelor”. Obiectul e geanta lui Cimpoi: „În geanta-i borțoasă, pe care o poartă mereu cu sine (cine n-a văzut geanta lui Cimpoi are de pierdut), se înghesuie, într-o ocultă dezordine armonioasă, scrisori de protocol, invitații, eseuri, cărți, prefețe, manuscrisul câte unui aspirant la gloria literară, citate, proiecte transfrontaliere – infernul și paradisul… Iar agenda sa, în care pot fi găsite aproape orice numere de telefon sau adrese ale scriitorilor și persoanelor cunoscute, nu-i altceva decât un palimpsest, cu rânduri șterse și suprapuse, pe care, bineînțeles, nu le poate descifra decât magicianul…”
Iată și portretul unui pictor: „Ion Severin e un solitar cu siluetă filiformă și chip de eremit, asuprit de singurătăți, trăindu-și intens realitățile lăuntrice, în care spiritul, cucerind tot mai mult spațiu, lasă tot mai puțin biologicului, materiei ingrate. Emblema-i vestimentară – nelipsita beretă maro, precum și geanta ușoară tip port-hart pe care o poartă pe umăr (și în care ar putea să încapă doar hărțile cerului de deasupra Strășenilor în care s-a născut) – indică un personaj inconfundabil, sărit din tiparele autohtone, familiarizat cu aerul excentric al Montmartre-ului parisian, unde și-a expus în câteva rânduri lucrările. Periodic, preferă să dispară din văzul public, se retrage în cărămida de neant a atelierului, unde se lasă absorbit de propriile-i fantasmagorii, plimbându-se pe linii subțiri, pe poduri (aproape) inexistente, ce duc către partea cealaltă a văzului, dincolo de ce văd ochii.”
Alți eroi ai cărților, pe lângă descrierile desfășurate, au și trăsături evidențiate în cerneluri japoneze, scurte, uneori scoase în titlul eseului. Astfel, prolificul critic Ion Ciocanu este „mașina de citit”; Nicolae Esinencu este „omul-spectacol”; Leo Butnaru, fecundul scriitor polivalent, este „omul-peniță”; inspiratul traducător Igor Crețu este „maestrul care reasamblează păsări cântătoare”; curajosul poet Petru Cărare, autorul volumul de satire poetice „Săgeți”, dat la topit la câteva zile după ce a fost tipărit, e „cavalerul floretei de argint”, incomodul, nonconformistul Serafim Saka este „cavalerul lui Altceva”, iar Ion Druță, cel care la început a promovat activ ideea națională, apoi decide să coboare apoi din „căruța națiunii”, este „Doi în Unu”.
Arcadie Suceveanu, Cu grație, printre (pre)texte, Editura Arc, 2020 / Amurguri clasice, dimineți postmoderne, Junimea, 2022