L-am privit dintotdeauna pe Nicolae Prelipceanu ca pe un bun diagnostician, cu ochii pe lume și pe sine deopotrivă, înregistrând simptome și deducând înțelesuri mai puțin vizibile pentru ceilalți. Calitate rară și nu chiar confortabilă pentru cei din jur. Poate nici pentru sine. În medicină, simțul clinic descrie știința aparte a medicului de a utiliza tot instrumentarul pus lui la îndemână pentru a investiga starea pacientului, dar adăugând neapărat gândirea, scrutarea pe cont propriu a celui ce urmează a fi diagnosticat. O anamneză atentă, lucidă, ferită de prejudecăți, dar și de iluzii. Îmi dau seama că asta face Nicolae Prelipceanu în toate cărțile sale. E un poet cu simț clinic, care știe să vadă și face efortul de a înțelege cu mintea sa cele văzute, părerea sa despre lume întemeindu-se pe o cunoaștere aprofundată a fețelor ei mereu alunecoase. Deloc dispus la compromisuri, cu o luciditate care îi poate fi și lui incomodă, nu construiește viziuni dezlănțuite și nu se lasă vizitat de vedenii. Imaginea la care lucrează, pe care o captează e sobră, gândită, fără amăgiri, chiar dacă străbătută de fine intarsii ludice. Funa máro, cartea cea nouă, mi-a sugerat această apropiere a poetului de un clinician de marcă, fiindcă toate simptomele înregistrate până acum în căutare febrilă de diagnostic valabil au ajuns acum în faza pronunțării verdictului. Unul implacabil, care nu mai acceptă nicio umbră de trandafiriu, dar se rostește la fel de expresiv, de memorabil, cu o ambiguitate tăioasă: „funa máro/ a fost o sirenă pe un perete demult/ o chemare târzie și fără ecou/ căci sufletul nostru era/ vai de mine/ mai nou/ am râs noi atunci de sirena aceea/ din sulina altor vremi/ funa máro strigam/ tu de cine te temi/ însă ea/ nu se temea/ și se estompa/ umbra ei/ iar apoi/ după ea/ chiar și noi”.
M-a intrigat mereu rezistența sa la etichete asupra scrisului lui Nicolae Prelipceanu și am încercat formule care să îmbrace opinia mea de cititor al cărților sale de vreo jumătate de veac încoace. În 2013, scriind despre Fantomateca lui, am intitulat comentariul meu Poem „întors” cu vedere la stradă. „Întors” trimitea şi la „ochiul închis afară [care] înăuntru se deşteaptă”, într-o lucrare secretă, reticent-avară de cântărit caratele eului, dar şi la „amorul întors” bacovian, cu toată ne-starea morţii intravitale amușinată neobosit („Moartea şi-a făcut cuibul în mine / puii ei învaţă să zboare / în creierul meu”). Vag-taciturnă, fața întoarsă – „și când îmi era mie mai dragă lumea (vorba vine că mie/ lumea nu mi-a fost dragă niciodată)” – contrastează cu fața gureşului prieten de la sindrofii literare din vremuri tinere și activ pe felurite tribune ale Cetăţii. Ea e dublată de faţa publică („îngropat în lume până la gât, trecător şi amar”), deloc de mai mică anvergură, căci ochiul deşteptat înăuntru în efort autopoietic („Aşadar, mă gândesc la scris ca la o călătorie într-un ţinut pe care aş vrea să-l ating, nu ca să urlu «este», ci ca să îngân «sunt» – mărturiseşte într-un interviu acordat Dorei Pavel) cultivă/exersează constant „vederea la stradă” a personalităţii sale, mânată în lupte de pe poziţii etice înalte (vorbeam altădată despre un pariu mocnit pe idealuri şi justiţie, pe firesc şi responsabilitate). Dubla vedere slujeşte o voce de tensionată autonomie, căreia îi poţi contabiliza atingerile (poemele sale se simt confortabil şi comunică destins cu poezia bună românească din toate timpurile), dar care rămâne mereu de neatins, de neatins. „Poezia în văzul lumii”, cum am numit trendul poeziei de azi, nu are la N.P. sensul confesării brutale şi nici cel al rostirilor deşucheate („și ce circ ar ieși dacă ar trebui să transcriu tot ce ne spuneam/ noi atunci de mult poate cu mai puține pula mea și dă-i/ în pizda mă-sii/ dar în esență cam la fel”), ci pe cel răsturnat, oarecum, al implicării. „Viziunile” poeziei moderne răzbat la suprafaţă nu prin elaborare în replică de panorame somptuoase, amăgitoare, ci prin gesturi exaltând apartenenţa livrescă. O bibliotecă extrem de vie, de „vorbàreţă”, e gata să ofere mici relansatori poemului pe cale de-a se scrie, dar și adăpost la propriu („noaptea prin casă/ pe întuneric/ numai pereții/ sprijiniți pe contraforturi de cărți/ mă mai ajută/ să nu pierd direcția/ și uite așa/ fără ele/ mă-ntreb/ unde-aș ajunge”). Și în cartea de acum, viziunile au o stranie economie, o împământare tulburătoare care le accentuează frumusețea și valabilitatea: „călătorind cu umbra/ când te smulgi din noapte și ți se pare că intri-n lumină/ dar în spate se mai târăște un petic de beznă/ o schiță sumară a corpului tău adormit/ sau poate o amintire a lui/ te apleci în fața cuiva/ dar ea rămâne dreaptă/ fugi și ea te ajunge/ ea nu se desprinde vreodată de tine/ astfel cu un petic de întuneric/ îmi celebrez eu ziua/ noaptea nu se lasă nu se lasă dusă/ nu se topește cu totul în soare/ oricât ar lumina el de tare/ și dacă încerc să mă înalț și eu puțin/ nu chiar să zbor/ ea mă trage la loc/ ea mă pune la punct/ ea mă păstrează/ întreg/ pentru a desăvârși/ noaptea/ următoare”.
Conştient la modul extrem de lucid de condiţia sa de muritor („aştepţi / ca vântul / să întoarcă singur / ultima foaie), deşi „înclinat spre partea neagră a existenţei”, nu-şi pune în primejdie – cum spuneam cândva – voluptatea restriştii, apetenţa sa pentru nelinişti şi confruntări menţinându-i o stranie bună dispoziţie, care, paradoxal, accentuează gravitatea, nu o diluează. Moartea se insinuează în cutele gândurilor, în interstiţiile spaţiului scriptural, iar poemul își asumă luciditatea de serviciu: „moartea prietene e mai întâi o fereastră/ prin care privești și nu-ți vine să crezi/ că ea a mai fost încă o dată/ și încă o dată/ dar ușa prietene ea e moartea/ abia când se va deschide/ atunci ai să afli ce e cu tine și ce-a fost/ când credeai că trăiești”; „lumea întreagă dispare îmi vine să le strig celor care trec şi nici nu ştiu / că sunt trecători”.
Ironic şi ludic, resemnarea îi e străină. Niciunul dintre simptomele contrariante ale existenţei nu e lăsat în apatia unei dogme ori a unei amăgiri, întrebările se răsucesc asupră-le de la început, cu o exasperare tonică pe care o transmit întreagă cititorului. Spaima de moarte e mulcomită de chiar cugetarea calmă la inevitabilul ei: „după colţ aştepta în linişte moartea”.
Constat în cartea cea nouă dispariția unei metafore vaste, pe care o interpretam cândva pe larg, pădurea: „singurul subiect al vieţii mele este pădurea / pe urmele mele vine întotdeauna / o pădure umedă / un întuneric binevoitor / câteva ţipete de pasăre / în timp ce eu mă uit tot înainte / spre o pădure care încă nu se vede / mi-o închipui cu putere cu toată puterea […] mai devreme sau mai târziu / voi zâmbi fericit eliberat celest / convins că am intrat în pădure / că în sfârşit în faţa mea / tot înainte / a apărut pădurea / singurul subiect al vieţii mele”. Cu ea putea vorbi despre moarte şi veşnicie, despre taină şi dezvăluire, despre luminiş şi întuneric. Acum pădurea e și ea interzisă, semn al răului din veac: „iar eu m-am culcat la loc și de-atunci dorm neîntors/ mai ceva decât prințesa aia din pădurea nu știu cum/ pentru că pe mine nu are cine să mă mai trezească/ niciodată/ (cu un sărut neliber consimțit)/ vi se pare că ăsta e un text vesel?/ mie nu” . Dacă altădată „sufletul meu silabiseşte / cuvântul linişte”, acum liniștea e semnul uitării dinspre contemporani, al amărăciunii traduse într-un tulburător manifest: „un poet bătrân e un nimeni care mai crede că este/ o amintire din propria lui preistorie/ un fel de făt nenăscut fantomatic/ o liniște-n juru-i se-așterne/ iar el prostul nu știe s-o prețuiască/ un poet bătrân/ ce mai/ o umbră a cuiva undeva/ unde alții iau forme vii de scurtă actualitate/ un poet bătrân/ rușinos nu-i așa să te ocupi de poezie/ în loc de bani și afaceri/ și chiar de politică// pleacă de-aici/ înapoiatule//și-am plecat”.
Tristeţea verticală din toată poezia sa se instalează deplin, abia de mai îngăduind o alintare a versului: „doar luuumea/ e la fel de tristă și de nefericită ca și ieri ca și alaltăieri/ ca și mâine”; „nicio adiere de vânt/ niciun zbor de cuci/ deasupra vreunui cuib străin/ parcă nu mai sunt eu cel rămas/ pe-afară/ cu iluzia că e viu/ că respiră/ că o să și moară/ gândește și alunecă încet/ într-o visare secretă/ pe care n-or să poată nici ei/ să (m)i-o fure/ bucată cu bucată/ ca să-și
umple sertarele/ pline de praf și de moarte/ acolo/ alături/departe/ aproape/ acuma/ când scriu/ candriu/ mai degrabă târziu”.
În echilibru instabil între tristeţile eului şi ale lumii, între comic şi tragic, între viaţă şi moarte, clinicianul pune, alb, diagnosticul. Boala a atins totul: „iată-ne astfel cu toții azi în secolul nostru/ pe titanicul nostru/ care deși scufundat e mereu pregătit să ne îmbarce/ gata să ne plimbe puțin și apoi/ să ne arunce în apele reci/ sau cum credeau anticii greci/ în brațele vâslașului de pe styx/acheron/ că-n barca lui/ o să râdeți/ deși una singură/ este loc pentru toată lumea/ e drept că nimeni nu se înghesuie/ să se îmbarce cu el/ dar însă totuși/ (ca să reiau un alt vers din geo dumitrescu/ cel care a călătorit și el cu titanicul/ dar și cu barca pe styx/acheron/ unde nu-s aisberguri/ și totuși te scufunzi)”. Ca Bacovia, cel din Cogito, cu aceeași cinică grimasă, și-a „realizat/ Toate profețiile/ Politice./ Sunt fericit…” Poemul e răspicat și dătător de fiori și fiindcă nu renunță la eleganța autoironică: „pe măsură ce trece timpul peste mine și peste voi/ istoria se scălâmbăie și-mi apare clar chipul hidos/ al unui fel de iazmă din spatele ei/ ca atunci când dosul oglinzii s-a coșcovit/ și brusc se vede cel care manevra de-acolo marionetele/ în toată splendoarea lor/ astfel viața nu e trăită degeaba/ măcar înveți de ce și cum și ce fel/ îi înțelegi pe toți cei care/ și pe toți cei când/ și pe toți cei în gând/ cu lăcomia și teroarea/ iar în cărțile lor cu blândețea și armonia/ știu că poezia e altceva mult mai serafic/ și mult mai caldă e clima temperată decât tropicele triste/ ori chiar decât cele vesele/ la care visam cu toții acum șapte decenii/ dar acum suntem fericiți/ pentru că știm ceea ce credeam că niciodată nu vom afla/ ei asta-i ce fericire e asta/ și cine să se mai bucure când totul de jur împrejur/ se deschide minciunii și ticăloșiei/ eterne”.
Credinţa însăşi e pe muchie de cuțit. O poți citi printre rânduri, în poeme „frumoase” cu gheara ascunsă între versuri; „ia priviți ce frumos cad frunzele toamna și ce frumos cresc/ frunzele primăvara/ și ce frumos cresc pruncuții prin copăi acolo departe în/ maramureșul istoric/ și bebelușii în brațele mămicilor aici la oraș/ și ce frumos creeesc bisericile în patria noastră fără spitale și/ fără școli/ și fără minte fără minte fără minte/ dar cu oase de pupat și stat la coadă ca altădată la tacâmuri/ de pui”. Sau „oase sfărâmate mărunt ca să ajungă la toată lumea/ poftiți și dumneavoastră câte un os poftiți și dumneavoastră/ câte o bucățică/ și poate așa o să vă vindecați dacă o să știți măcar de ce boală/ suferiți”
Zâmbetul lui Nicolae Prelipceanu se iţeşte de după vorbe de duh, calambururi, dar deschiderea sa e reticentă, are cotloane şi ascunzişuri, voioşia e irizată cu acutele tristeţii. Ferit de disperări insolubile, căci visătorul ştie prea bine în ce lume visează, apelează la trecut nu ca salvare, ci ca anamneză, ca istoric al bolii. Trecutul se lățește ca un deșert: „trecutul/ îl văd cum face pași/ din ce în ce mai mari/ în fața mea/ -i tot mai departe/ mi-a înghițit prezent și viitor/ cu lăcomie/ și știu că n-am să-l pot ajunge/ cu vreo secundă/ sau c-un gând răzleț/ el e stăpânul absolut/ el nici nu e/ decât un fum/ și-o fâlfâire de aripă-ndepărtată/ cu care șterge tot/ mă șterge și pe mine/ iar cursa mea-i zadarnică/ o știu/ și e târzie/ totul e târziu”; „de ce să te întrebi/ mai bine închide ochii și taci/ închide ochii și așteaptă/ să aluneci în trecut ca-ntr-o mare secată demult/ prin care ai înotat cândva cu mândrie și prejudecată/ cum scrie la carte”; „toată ziua am umblat pe urmele mele/ străzile se pierduseră copacii nu mai erau/ cât despre frunze ce să mai vorbim că nici ele/ nu mai semănau cu cele de altădată/ când corpul care azi mai mișcă puțin/ foarte singur și foarte străin/ călca în picioare cu nepăsare/ cărți frunze iubiri fotografii urme și urne/ limitele ființei”
Splendid poemul umbră pământului: „și iată-ne iată-ne că am venit/ suntem cu toții aici împreună/ umăr la umăr/ numai între capete mai e câte-un spațiu liber/ în rest unitate solidaritate/ mono-lit/ tristețe comună împărțită la o mie/ la zece mii/ la câți om mai fi/ și plecăm așa unii băgați în alții/ împingându-ne de frica de-a fi/ care ne comandă fiecare/ mișcare/ în sus și în jos/ la dreapta la stânga/ vai ce frumos/ iată-ne iată-ne suntem aici pregătiți să te înfruntăm/ dar ea râde și trece mai departe/ lasă că o să vă desprindeți voi unii de alții/ n-o să reziste mult monolitul unitatea solidaritatea/ n-o să rămâneți așa o viață întreagă/ o să-și ia fiecare porția lui/ și atunci haț o să apar și eu/ cu coasă ori fără/ și-o să-mi iau partea mea din ziua aceea/ cât și cele din zilele când stăteați așa/ ca oile/ băgați unii în alții/ de frică să nu vă ia vântul sălbatic/ pe care-l stârneam eu ca să vă sperii/ și să nu mai faceți nici umbră pământului/ da da umbra care-i a mea/ numai a mea/ chiar și când se prelinge/ pe urmele voastre”, și necruțător nu doar cu sine autopamflet-ul: „aș fi vrut să-mi intitulez aceste rânduri ura de sine/ aș fi vrut să-mi demolez prin ele tot ce am construit vreodată/ numai că privind în urmă constat că n-am construit nimic/ altceva decât acest cadavru în devenire/ această carne putredă care mai stă pe mine un timp nedefinit/ aceste cuvinte și ele putrede împotriva cărora mă ridicam/ altădată/ cu energia specifică vârstelor/ iată nu mă mai pot privi în ochi/ ca să nu văd acolo ceea ce n-am vrut să văd în ochii altora/ de-a lungul zecilor de ani în care am crezut că sunt viu/ nu mai am chef nici să mă uit la mine de sus așa cum făceam/ convins că eu sunt dincolo de toate astea/ și de oase și de piele și de dorurile mele/ acum se zărește scadența și nici pe ea/ nu-mi vine să o privesc în față demn și solemn/ așa cum credeam altădată că o s-o fac/ se apropie și ceea ce am crezut în copilărie că nu e pentru mine/ nu s-a găsit leac împotriva morții și bine că nu s-a găsit/ cum nu s-a găsit leac împotriva prostiei și bine că nu s-a găsit/ ar trebui să cer iertare tuturor celor cu care am vorbit măcar un/ cuvânt/ pentru că le-am irosit o clipă din viața atât de scurtă a lor/ ar trebui să cer iertare bărbaților și femeilor și copiilor/ pe care nu i-am putut suferi niciodată/ și tuturor celor care au crezut că mă iubesc atunci demult/iar eu le-am întors spatele imaginându-mi că am alte/ preocupări/ nu aveam/ eu eram nimeni care se crede în viață/ nimicul crezându-se altceva/ acum că vine sfârșitul poate că ar trebui să fiu mai indulgent/ cu mine/ dar de fapt dimpotrivă mult mai rău decât mă înfățișez aici/ așa/ cu acest pamflet prea blând față de tot ce am stricat pe lumea/ asta/ părăsibilă oricând la orice cotitură a străzii/ așa cum și trebuie să fie dacă o viață întreagă nu ai avut curajul/ să strigi ce crezi fără să te temi de armele lor și de spaima lor de/ adevăr/ uite ce este/ acum câteva zeci de ani erai încă tânăr și credeai că nu te vei/ teme/ acum știi/ te-ai temut te-ai scurs prin viață așa cum se scurg/ lichidele murdare prin canalele ascunse și prin rigolele deschise/ uneori/ purtând cu ele purtând cu tine tot ce nu ar fi trebuit să accepți/ tot ce ar fi trebuit să refuzi de la început/ ai căutat liniștea și nu ai avut curajul să-ți dai foc precum/ jan palach la praga/ când ai simțit că așa nu mai merge și totuși ai continuat/ de ce vorbesc eu cu mine la persoana a doua/ ca și cum ar mai fi cineva între noi mă întreb/ și nu e nimeni decât umbra morții care poate să transforme/ pe oricine/ în altceva decât este în realitate numai pentru o clipă/ și clipa să treacă ușor pentru ei pentru ceilalți și greu/ pentru tine/ cel dinăuntrul umbrei din acest bagaj pierdut între avioanele/ planetei/ pierdute și ele în cele din urmă/ n-am avut curajul pe care trebuia să-l am/ m-am temut și am încercat să-i conving și pe alții să se teamă/ n-am plecat n-am avut curajul și uite că acum o să plec/ forțat de împrejurări și de timp/ și n-o să rămână pe urmele mele nimic nicio dâră/ așa cum și trebuie așa cum și merit/ azi 23 mai 2012 și chiar mai târziu”
Am scris despre poemele în scapăt ale Anei Blandiana, despre Elegiile în ofensivă ale lui Ion Pop. Poemele crepusculare ale lui Nicolae Prelipceanu nu le seamănă, nu se scriu de pe poziția eului vulnerabil, a bolnavului de sine. În Funa máro, moartea e la purtător, dar verdictele cad necruțătoare fiindcă se raportează cumva la însăși condiția de muritor. Sunt poeme meditație, poeme scrâșnet.
Am dat exemple mai multe și mai lungi ca de obicei fiindcă merită să fie citite, chiar dacă circulația cărților e precară.
În Clujul meu. Anii șaptezeci, Petru Poantă scria: „Citadin prin origine şi educaţie, are o sensibilitate cosmopolită de cetăţean al planetei. E tipul civilului «fundamentalist», al cărui ideal îl reprezintă societatea deschisă şi libertatea individului. […] Îi lipseşte cu desăvârşire instinctul mutonier şi îi repugnă naturile gregare. Este în mod «natural» un om modern, dezinhibat în orice mediu, mereu relaxat şi volubil şi având, cumva în aparent contrast cu sensibilitatea sa fantast-ironică, o riguroasă etică a datoriei şi un rafinat simţ al confortului domestic. Una peste alta, are personalitate; se remarcă fără ostentaţie, în orice situaţie, cu graţia şi umorul omului de spirit veritabil”. Ce-ar mai fi de spus?
Nicolae Prelipceanu, Funa máro, București, Editura Cartea Românească, 2022