Marian Drăghici

Se cheamă ILLIMITATO/DE NECUPRINS, edizione bilingue italiano-rumeno; traduzione e prefazione di Giuliano Ladolfi/ Giuliano Ladolfi editor. Stampato in Italia. Cu prețioasa însemnare de pe pagina de gardă, unde s-a adăugat însemnarea Collana perle poesia n.60 (Colier de perle poezie nr. 60), notă reluată ferm și pe coperta a IV-a sus, deasupra imaginii poetului român, în varianta Collana Zaffiro – Poesia (Colier Safir – Poezie): o precizare ce desemnează nu numai repertoriul întregii colecții de antologii puse sub generosul titlu de inspiratul inițiator al ediției – listată, ca atare, in extenso, după cuprinsul volumului, pe ultimele două pagini tipărite –, dar care, trebuie spus, numește subtil și exact și prețioasa culoare a corindonului albăstriu al celor două tartaje ce învelesc delicatul product artistic. Dar neprețuit pentru iubitorul de poezie pură, cel care încă o mai consideră și astăzi har divin, pe prima copertă o fotografie cu imaginea serafică: Ioana Anastasia o l’innocenza (Ioana Anastasia sau inocența) a unui copil într-un leagăn (?) atârnat parcă de cer deasupra stepei, semn sensibil al purității, demnității și aspirației spre frumusețea supremă. Uno sopra l’altro, Illimitato conține din start toate însemnele majuscule ale unei minunate cărți de poezie inspirată și autentică, de circa 185 de pagini, de un subtil și nobil rafinament – așa cum voi încerca să arăt în continuare…

Poet din speța atât de rară a misticilor vizionari care au înțeles că principiul poeziei rezidă în nestăpânita năzuință umană spre Frumosul absolut, antologia Illimitato marchează stadiul final al victoriei unui creator – nu o dată chinuit de retorsiuni sufletești și reduplicări neurastenice – ce are, în sfârșit, în ceasul de acum al vieții sale, revelația deplină a naturii superioare a unei atare Frumuseți ca manifestare a lui Dumnezeu! În aliajul lui compozit de aramă, argint și aur bătut – mă refer aici desigur la diferența de greutate specifică a pieselor de puzzle ale antologiei pe care o discut, unele complet refăcute –, Illimitato aș putea spune că este un vas curat de emoțiuni ale sufletului din care se ridică și adie smirna rugăciunii și entuziasmului gratuit al celui ce imploră tacit și primește cu asupra de măsură grația dumnezeirii: „aș intra și m-aș ruga/ ca pâinea/ fără glas// aș intra în mine adânc/ și m-aș ruga la margine de nicio apă/ stând și privind în apă: Doamne,/ sunt pâinea fără glas /din mâinile unui copil/ căruia nu i-s-a născut încă mama.// în nația asta a mea e foarte foarte greu/ să ți se nască mama./ în țara asta a mea întinsă cât e patul/ noaptea dau perna la o parte și-mi închipui că dorm/ cu capul pe pământ ca vechii evrei/ de la care am învățat atâtea,/ prosternați în sac și cenușă/ să implore mila Celui Preaînalt/ -// dau perna la o parte și dorm exact pe orizontala patului,/ iată sacrificiul meu,/ măsură credinței mele prea-puține,/ să dorm toată viața noapte de noapte fără pernă sub cap/ smerindu-mă și urlând/ ca pâinea/ fără glas -// atunci, poate/ dreptatea în popor va triumfa/ și adevărul între ai mei/ nu va mai umbla cu capul spart,/pâinea va vorbi/ iar mama/ s-ar bucura și s-ar naște (sac și cenușă)”.

Fiind, cum spuneam mai în urmă, unul din marii poeți mistici și vizionari în viață din România de astăzi, atât prin trecutul nu o dată fracturat de atrocitățile regimului comunist, cât și prin prezentul marcat de o incomensurabilă dramă intimă, Marian Drăghici se manifestă – așa cum observase Al. Cistelecan, citat de prefațatorul italian –, ca un poet al vremii sale care, deși are vocația iluminării, nu bate toată ziua mătănii și nu recită acatiste, rămânând permanent în legătură cu viața. Luând notă și verificând bosa întregului textual, în față cu cele mai recente poezii culese din presa literară și semnate Marian Drăghici (de predilecție, experimentând cu astuție un nothing grotesc!), mi-e greu să cred că poezia autorului nostru ar mai putea fi înseriată de cineva la momentul prezent minimalismului și anostului cotidian din creația unor congeneri rămași atașați unui proiect mort de la bun început; de asemenea, că ea s-ar mai putea nutri, ca altă dată, pe alocuri, dintr-o aventură existențială nebunească, între emoția pură și mistificație, între chemarea spre o infinitudine romantică, să zicem, și sentimentul acut al limitelor ontologice.

Autor pe cât de cerebral (citește spiritual), tot pe atât de inspirat și familiarizat cu regiunile supranaturale ale poeziei, Marian Drăghici își definește antologia cu titlul – în buna limbă românească – De necuprins, în felul următor. Acum, cartea asta e locul nelimitat/nedefinit (Ora, questo libro è il luogo illimitato (s.n.)/ indefinite)/ pe care îngerul se așeza în om, să cânte la armonica roșie,/ când încă îl vizita./ Mai exact, o fotografie neclară, o hartă imperfectă a acelui loc./ «Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos»// Logic, urma care rămâne pe locul acela bătătorit în om,/ după plecarea intempestivă a îngerului,/ e poezia.// Lucrarea mea de o viață: să fac fotografia, marea fotografie -/ în fapt, să prezerv un sâmbure de îngeritate/ înainte de a se șterge cu totul din memoria locului/ urma pâlpâirii lui Dumnezeu în om. (La început/ All’inizio). Depurată de orice melisme retorice, într-o limbă aproape siriacă, dar nu și fără o profetică inspirație insuflată de Duhul Sfânt, cel care cu mare bucurie va fi condus mâna și ales cuvintele scribului spre a ne face cunoscută voia lui Dumnezeu, credem a înțelege că marea lucrare pe care pronia i-a destinat-o poetului nostru și el a ales să o înfățișeze lumii este realizarea acelei „fotografii” ce va să releve urma sudurii lui Dumnezeu în om: cartea revelatorie cu vechiul sens de scrisoare secretă, dar și chartă ca loc nelimitat pe care Îngerul se așază în om să cânte (vezi mai sus!) momentul crucial de alcalinizare și coagulare în el a adevărurilor ascunse și developate în fulgurantele clipe de inspirație și extaz. Grecii lui Platon, să ne amintim, au numit privilegiul trăirii contactului cu zeul poiesis și, după ei, modernii le-au spus acelorași clipe de favoare supremă POEZIE. În optica lui Marian Drăghici, poezia pe care o selectează din creația sa și ne-o oferă cu generozitate într-o antologie pe cât de atent îngrijită, tot pe atât de pretențioasă, nu pare a fi, în sens superior, așadar, decât calea prin care omul îmbunătățit („blând și smerit cu inima”, Marcu, Evanghelia) îl poate mărturisi și adeveri pe Dumnezeu. Împingând pe acest făgaș lucrurile și mai departe, epilogul care deschide ar fi că poezia este parte a dumnezeirii și că Dumnezeu, aici pe pământ, în trecut ca și în modernitate, nu pare a fi cu noi și a se revela celor ce-l primim decât prin cuvânt. Dincolo de credința, naturalețea și frumusețea sclipitoare a pledoariei lui Marian Drăghici în numele transcendenței poeziei absolutului din incipitul sub care stă și cu care rezonează Illimitato – o indeniabilă marcă a ei, în fond –, pe de altă parte, foarte subtila metapoezie în poezie din același discurs trădează nu mai puțin angoasa unui câmp mai larg de dispute ideologice din lumea de azi, pe teme de soteriologie, escatologie, elecțiune destinală etc., etc. Nu voi dezvolta și nu voi intra în amănunte, mulțumindu-mă să subliniez doar faptul că incipitul poesc, în esență, nu e decât o iscusită propedeutică foarte personală despre chipul în care poate fi prezervată în cuvânt urma decurgerii îngerești a lui Dumnezeu în om – „cu lungi rădăcini înstelate în memoria insului/speciei” –, pattern istoric, așadar, dacă vrem, dar și o sui-generis artă poetică recapitulativă în baza căreia funcționează skepsisul întregii selecții.

Asemeni celor mai prețuiți maeștri ai lumii din toate timpurile, în materie, Drăghici are instinctul de a adopta în creația sa tonul cel mai nobil și mai poetic cu putință: tonul melancolic (tonul face muzica); „sentimentul cel mai poetic dintre toate: dragostea pentru o moartă” (conf. Edgar Allan Poe). „poate că totuși există/ ceva mai real decât neantul domnule Beckett/ iubirea unei femei ce nu mai este/ (moartea nu ne-a despărțit nici uitarea)/ și de care deodată ți se face dor, la modul că/ ai pleca de pe pământ// ai pleca de pe pământ/ dar încă nu e timpul.// destul să spui, poate-n curând am să-ți văd fața, iubito/ cum de-atâtea ori am privit moartea în față/ sau mă rog, din profil/ în zilele cu dum-dum ale revoltei, flanând pe străzi/ în speranța că am să te regăsesc/ da, am să te regăsesc/ undeva departe în seara de după moarte/ lângă un foc mic de vreascuri, lângă izvor// absolut ferită de oameni,/ absolut ferită de fiare,/ numai cu licărul stelelor deasupra și în mișcări/ cu grația goliciunii originare. (ceva mai real decât neantul)”. Și încă: „o, ce poem minunat își ia zborul/ peste case, peste grădini/ în timp ce scriu poemul acesta cu o frunză de fier/la o masă verde de fier./ fără iubire sunt numai bun/ să crească din mine absența/ un arbore fastuos, mlădiu, până la cer.// – ca din inima morților?/ – ca inima morților! Acolo sus/ pe ramul de vârf te legeni tu goală/ în brațe cu oul primordial proaspăt scăpat/ din pasărea lui Char, spirituală.// zece ani într-o clipă ce vânt te-a dus/ pentru totdeauna de pe pământ/ este prea greu de spus?// lasă, te lasă/ ramură pe marea joasă/ dacă vrei, bine/ dacă nu, nu. (ramură pe marea joasă)”. Până la un punct, într-un fel, pe urmele lui Petrarca, din a cărui familie poetică putem zice că face parte, penitent, mai senzitiv și mai ulcerat interior, Marian Drăghici scrie despre marele gol al absenței femeii iubite, fără conștiința unui program ca atare; tragismul și cutezanța înfruntării fără nici o gardă a grozăviei morții și situării atât de aproape față de ea ținând mai curând de fatalitatea condiției celui aruncat în lume să ispășească vina și păcatul întregii seminții omenești. Poezia sa este de aceea, pe de o parte, frustă, disperată și sălbatică (componenta selvagio o aveau și poemele lui Petrarca!), pe de alta, mistică, hermetică și meliorist-genialoidă ca lecție de supraviețuire și trans-mutare – metanoia.

Toate piesele acestei culegeri – un puzzle cu propriul său skepsis și, francamente, o carte nouă – ar trebui citite și comentate fără nicio referire la conținutul vechilor alveole, în bună măsură serios deturnat și deteriorat de o critică de interpretare complet inadecvată și apodictică pe deasupra. E greu fără discuție să experimentezi genul de lectură în orb pe care îl reclamă Marian Drăghici pentru poeme precum lumină, încet; păhăruțul; motanul faustic; negresa; lunetistul; caii de la biclă…; ziua de lucru a lui René Char ș.a., dar, dacă reușești să intri pe turnanta algoritmului gândirii spirituale cu care își suprainvestește aproape fără efort poetul, de această dată, textele, vei constata că operațiunea de depurare însumată funcționează de minune. Și nu e vorba numai de poeziile rescrise, tipărite (în variantă), ci de toate câte sunt reactivate. Ce vreau să se înțeleagă e că acestora numai configurația volumului recent, conectat într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică, le conferă, cum dorește cu ardoare poetul, sensul ideal de poem visat „dinspre cer spre pământ”.