Atunci când un om cu o formație și pregătire în științe se apucă și scrie proză de ficțiune, lucrurile se complică, iar interferențele devin vizibile (n-am spus jenante, ci vizibile!). Explicația este că, dacă scriitorul, care nu are în cap decât cărți, autori, fantezii, bazaconii și himere, își împlinește doar partea estetică (cu cărăușie grea de cuvinte, de semanteme, cu tentații calofile, murmurări filosofice sau jocuri sturlubatice lexicale) – altfel spus, ficționalizează năprasnic și definitiv – ei bine, omul de știință nu are măsură. Căci, pe lângă calitățile literare intrinsece ale creației literare (care trebuie să fie certe, altminteri, vorbim despre maculatură!), el mai are un as în mânecă, se mai pricepe și la altceva în scris… bref! scrie despre știința sa. Singura condiție este ca mintea judicioasă a exactitudinii cu care e construită să-i dea autorului-om-de-știință măsura exactă a echilibrului între cele două competențe (una nativă, cealaltă – căpătată).
Ioana Scoruș este psihanalist și practică această meserie de câțiva ani buni, devenind azi unul dintre cei mai avizați consilieri în psihanaliză (un domeniu hărțuit nu de puține ori de impostură și diletantism, dacă nu chiar dezinteres, confuzie sau semantică osificată în zeflemea). Și, pe de altă parte, un specialist extrem de apreciat în parenting sau, mai simplu, educația parentală. Pentru dezambiguizare, vom mai adăuga că parenting-ul promovează și susține creșterea copilului – cu toate complexitățile ce decurg din aceasta – urmărind dezvoltarea fizică, emoțională și intelectuală a acestuia, de la copilărie până la maturitate. Sutele de cazuri pe care le analizează în cabinetul ei de consultații i-au permis nu numai crearea unui apreciabil corpus de informații practice, ci și elaborarea unei expertize foarte bine apreciate pe zona de educație și instrucție. Opiniile ei, observațiile pe care le face pe site-urile specializate, pe rețelele de socializare ori prin apariții editoriale (ultima, chiar anul acesta, la Humanitas!) – în domeniul extrem de sensibil al educației – au devenit repere inconturnabile pentru mulți dintre părinți.
Pe partea cealaltă, adică prozatoarea Ioana Scoruș scrie mult mai liber, mai decomplexant (ca să mă țin de terminologie!), mai liber și mai vijelios. Rar am întâlnit un autor care să scrie proză cu atâta poftă. Și nu proză autobiografică, așa cum simplist s-ar putea crede după lectura acestui cel mai recent roman, Ignoranță, ci o proză de analiză, în care luciditatea observației se împletește într-o armonie strunită profesionist, à main de maître, cu ficțiunea caldă, ademenitoare ca un abur încărcat de parfum. Pentru că scrisul ei e foarte natural și precis, iar personajele sale sunt atât de credibile (iată un exemplu de bijuterie estetică: „…o lentoare care developa o vâscozitate lăuntrică”), încât îi dai crezare când spune, într-un interviu recent, că ele sunt aproape alter-ego-uri personale, total asumate, adică trăiesc prin ea și ea prin ele. Sigur, mai întâlnești câteodată, ici-colo, tentații spre livresc, dar pe care și le reprimă repede, topindu-le în „narativul” realității.
Ca și în romanele ei anterioare – Povestea unei sinucideri, Freud Museum și Un an din viața Liubei B. – cea mai recentă apariție editorială, tot un roman, cu titlul Ignoranță (poate izbutim până la finele incursiunii noastre să degajăm sensul acestuia cel mai apropiat de intenția autoarei!), pune sub lentila analizei aceeași temă unică, universală, de fapt, a dragostei. Sublinia ea într-un recent interviu, că: „dragostea e o necesitate, o măsură a normalității, a sănătății psihice. Este ceea ce suscită cea mai plăcută gamă de emoții, pe care cu toții am vrea s-o trăim la infinit.(…) Da, dragostea este sau este imaginată a fi un panaceu. Este mierea, este balsamul sufletului, este ceea ce le conferă unora un sens al existenței(…). Să iubești cu măsură mi se pare o zicere lipsită de fundament. Nu poți controla cât și cum iubești.”
Acest roman (de fapt, o succesiune de tablouri iscusite, plasate în „locații” diferite și cu terminații sensibile – ca un fel de semantică reticulară subterană – pe care, spre final, le adună și le înmănunchează în ultimul moment într-un model-enseigne) este elaborat cu migală, inserat tot pe canavaua temei majore a dragostei, dar fără risipă de răsturnări epice. Ci cu destul de numeroase sondări în adâncimile inconștientului personajelor, cărora vocea auctorială le explică faptul că, într-o proporție considerabilă, gesturile și deciziile lor sunt „emanații” ale acestuia.
Cele șase părți ale romanului – Michael, Richard, Geneva, Raspeglio, Pianistul și Vera (acesta pare mai degrabă un epilog!) – sunt inegale atât ca întindere, cât și ca utilitate epică. De pildă, din punctul meu de vedere, Raspeglio este o fereastră din edificiul romanului care putea lipsi, fiindcă are o conexiune narativă cu restul cărții mult mai slabă decât Geneva, de pildă (capitol care mie mi s-a părut a fi cel mai compact, cel mai cristalin).
Apoi, Ioana Scoruș are un chef de vorbă extraordinar. Atâta naturalețe a descrierilor (pare că autoarea este un călător planetar, se simte bine în orice spațiu, de la cel românesc abia ghicit, unde, până la urmă, aluziile se despletesc și luminează în realitate România, până la Paris, Londra, Geneva sau orașul românesc de provincie unde locuiește și în care grădina casei sale pare a fi unica oază de splendoare într-un univers posac și depresiv), apoi, atâtea monologuri ori dialoguri (interviul din Richard este strălucitor de autentic și de dinamic, poate fi exemplul peremptoriu pentru mulți jurnaliști care se cred și condeieri) – sunt tot atâtea exemple ale unui soi de – eu l-am numit „verbalism democratic”, fiindcă toate personajele sunt surprinse in statu oratio. Absolut toate. Vorbesc întruna, în rupturi temporale foarte atent controlate, dezvăluindu-se ochiului analitic al cercetătorului ce veghează cu grijă asupra coerenței universului creat de el.
Și nu vorbesc degeaba aceste còpii auctoriale, nu, deloc! Ele produc uneori zgâlțâiri serioase ale fundamentului aperceptiv al lecturii. De pildă, stupoarea provocată de extraordinarele cunoștințe despre cafea și ceai (aș zice că romanul se întinde între o cană de cafea dintre cele mai bizare și neauzite soiuri, fiartă după ighemonikonuri pretențioase și o ceașcă – musai din porțelan, extrasă dintr-o vitrină cu stil, nobiliară – cu ceai de diferite esențe, cu moduri de preparare, cu obiceiuri, cu ceremonii și incantații etc. etc.). Sau enciclopedismul demonstrat în domeniul floriculturii (disciplina horticulturii ce se ocupă cu cultivarea florilor pentru grădini). Sau cel din domeniul filmului, o pasiune mistuitoare a autoarei. Sau capacitatea uluitoare de a descrie sinestezic. Sau generoasele cunoștințe despre muzică, ceea ce-i oferă și ocazia dezvoltării (cam disproporționate, e drept, aș zice că autoarea este un pic „luată de val”!) a capitolului Pianistul, în care personajul feminin Vera – de fapt, purtătorul de perspectivă al întregului roman – dincolo de iubirea aș spune tenace pentru pianist, manifestă adevărate leșinuri temporale prin amintirea figurii bunicului său, cu ani grei de gulag în Siberia (episodul călătoriei siberiene însă mi se pare supralicitat și derutant).
Peste toate calitățile, însă, un soi de lăcomie guvernează tot acest roman. Pare că autoarea vrea să spună mult mai mult decât îi îngăduie construcția narativă propusă. De aceea, apar (din păcate nu progresiv, ci aglomerate, întrepătrunse, dând impresia unui bric-à-brac de impresii și de considerații câteodată prea teoretice) nu doar tema iubirii ce poate ocoli orice vârstă (însă salvatoare, cum spune autoarea și în interviul amintit), dar și cea a Logosului, și cea a scriiturii, și cea a criticii literare, și cea a destinului, și cea a recluziunii, și cea a decăderii istorice, și cea a progresismului… Parcă, totuși, prea mult pentru un singur condei și o singură carte, ale cărei titlu și semnificație, apropo de „ignoranță”(!), n-am reușit să le decodăm.
Altminteri, recentul roman al Ioanei Scoruș adaugă încă o doză de șarmanterie la modelul camilpetrescian al prozei actuale de analiză, prin felul în care astuțioasa tehnică de mise en abîme este coroborată, par excellence, cu nu mai puțin „sufletista” expresie à bout de souffle.
Ioana Scoruș, Ignoranță, Editura Lebăda Neagră, 2022