Mitul renașterii, al continuității, a fost și cel care a legendat și a consolidat faima formației de rock Phoenix, cea mai longevivă din „galantarul” sonor al muzicii românești, indiferent de regim, de oameni și de timpuri. Cunoscută în Occident ca Transsylvania Phoenix, a fost înființată în anul 1962, la Timișoara. Istoricii muzicii românești au fost unanim de acord că ea a fost deschizătoarea de drumuri în muzica adresată publicului larg în România celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Păstrând proporțiile, un fel de ABBA românească. Nicu Covaci, liderul incontestabil și unul dintre fondatorii formației, spune că Phoenix este – la cei 60 de ani de activitate neîntreruptă – alături de Rolling Stones, singurul grup care „trăiește” pe scenă, neîntrerupt, de șase decenii.
De curând, Editura TREI a avut inițiativa de a reedita o carte rarissimă, apărută în 1976 – în perioada de aur a Phoenicșilor – intitulată Cantafabule: Texte pentru Phoenix. Ediția completează aceste texte cu acelea originale, cântate pe scenă și conținute de albumul Cantafabule, apărut în 1975. Deși în ediția din 1976, cartea nu-i menționa pe copertă pe cei doi autori (din rațiuni de prudență în fața cenzurii), astăzi, cei doi magistrali stihuitori – Șerban Foarță și Andrei Ujică – sunt deopotrivă cinstiți pe coperta cărții, printr-o grafică originală, ce o amintește pe cea semnată, atunci, de Elisabeth Ochsenfeld (Sepi) și soțul ei, Valeriu Sepi. (Cartea reia, de fapt, grafica de atunci, semnată de cei doi artiști, a albumului Cantafabule, recunoscută pentru ineditul ei aproape ieșit din comun și pentru un anume aer de complicitate vizuală la un ezoterism ce încerca evitarea „furcilor caudine” ale unei cenzuri totuși ignare).
Performanța celor doi autori trebuie corelată nu doar cu parfumul fabulos al versurilor din Cantafabule sau cu incredibil de fructuoasa lor colaborare (un fel de Ilf și Petrov poeți de Timișoara!!), ci și cu rezervele de spiritualitate neștiute și surprinzătoare din adâncurile personalităților lor. Șerban Foarță ascundea în el un excepțional poet, eseist și traducător din poezia franceză, care astăzi ne bucură spiritul cu erudiția sa și cu inconfundabilul său stil baroc, îmbogățit de rime de o stupefiantă naturalețe. A tălmăcit pe unii dintre cei mai rafinați creatori francezi (Mallarmé, Apollinaire, Valéry, Verlaine, Hugo, Bellmer, Serge Gainsbourg) și a scris eseuri fascinante, precum, de pildă: Afinități selective, Afinități efective, Clepsidra cu zăpadă sau Honorificabilitudinitatibus (2004), ori volume de versuri, dintre care, amintim: Simpleroze, Holorime, Caragialeta, Opera somnia, Poezie – „carte-borcan” sau Ethernul Pheminin. În vreme ce Andrei Ujică, emigrat mai târziu, în 1980, în Germania, oculta, poate fără să știe, în spatele versurilor uluitoare din Norocul Inorogului, Pasărea Calandrinon ori Vasiliscul și Aspida, un scenarist și un regizor de mare talent (să ne amintim doar de faimoasele sale filme documentare Videogramele unei revoluții-1992 și Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu-2010). Aceste calități îi sunt recunoscute azi prin faptul că, din 2001, este profesor la Academia de Teatru și Film din Karlsruhe sau prin premiile pe care le-a obținut.
Cartea se parcurge, aș putea spune, realmente cântând în gând sau cu glas tare, atât de puternică este amprenta pe care a lăsat-o, timp de 50 de ani, muzica acestei formații foarte populare (a cărei faimă fusese agrementată epic și de spectaculoasa evadare – din iunie 1977 – în Occident, a membrilor grupului, ascunși în boxe). Muzica ei, cântecele – pe care orice adolescent le fredona – deveniseră în anii comunismului un fel de parolă de acces la o libertate pe care autoritățile n-o puteau jugula în niciun fel, în ciuda strădaniilor (nici prin Cântarea României, nici prin Cenaclul Flacăra, nici prin șușele ordinare al unor formații de cartier). Începând cu Vremuri, Floarea stâncilor, Canarul, Nebunul cu ochii închiși și până la Negru-Vodă, Mica țiganiadă, Mugur de fluier, Andrii Popa sau nemuritoarele versuri, deși unele deliberat închisnovate, spre a deruta cenzura, din Cantafabule, toți tinerii acelor vremi, de la adolescenți până la maturii iubitori de muzică rock, știau pe dinafară absolut toate versurile albumelor Phoenix. Pe stadioane sau în sălile caselor de cultură (mai ales studențești), aproape că nici nu mai era nevoie de percuție, fiindcă ritmul era ținut de mii și zeci de mii de voci. Phoenix era un val social, un epifenomen al libertății interioare ce putea fi potențată oricând spre forme explozive. Iar Phoenicșii ajunseseră nu doar creatorii unei muzici eliberatoare, dezinhibante (care i-a luat prin surprindere pe bicisnicii komisari ai culturii comuniste), ci și de-a dreptul eroi învecinați cu legenda. Dacă am fi fost în America sau în Franța, unde Benzile Desenate sunt un fenomen de masă, intrat aproape în canoanele culturale ale societății, sunt convins că și la noi, publicațiile de tineret (în niciun caz Luminița sau Șoimii Patriei, unde încă se mai lăfăiau în povești desenate alde Volodea Iliușin, Pavlik Morozov sau Marat Kazei) ar fi inserat aventuri cu Moni Bordeianu, Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Günther Reininger sau Josef Kappl.
Cartea aceasta, Cantafabule: Texte pentru Phoenix, am spus că se citește într-un suflet, iar parcurgerea versurilor are loc cu acompaniamentul în gând al instrumentarului magic ce și-a adus și el, în felul lui, contribuția la văpaia ce avea să țâșnească, în 16 decembrie 1989, la Timișoara. Tot la Timișoara!
Și poate, cine știe, într-un acord secret ideal cu versurile ce încheie splendida Invocație a bestiarului din Cantafabule: Fie să rămâie numai cel ce, har/ are de-a renaște, curățit prin jar,/ din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum,/ astăzi, ca și mâine; pururi, și acum!