Dialoguri. Pagini de jurnal de Cornel Ungureanu, Editura Brumar, Timișoara, 2021
În siajul volumului Geografia literară a României, Cornel Ungureanu schițează portrete din frânturi și reflexii, din file de jurnal, din interviuri și corespondențe, avându-i ca protagoniști pe: Mihai Şora, Axente Sever Popovici, Vintilă Horia, Anişoara Odeanu, Arşavir Acterian, Ovidiu Cotruş, Petru Vintilă, Sorin Titel, Petre Stoica (în prima secțiune) și Ioan Pintea, Călin Crăciun, Daniela Sitar-Tăut, Cristian Pătrăşconiu, Adriana Babeţi, Iulian Boldea, Robert Şerban, Lăcrămioara Ursa (în a doua secțiune), volumul încheindu-se cu pagini de jurnal. Să ne oprim tot la o notație dintr-un jurnal, de astă dată a lui Mircea Eliade, pe data de 18 iunie 1972: „«Seară petrecută cu Ovidiu Cotruş. Stăm de vorbă până la 2:00 dimineaţa. Extraordinara lui memorie: în închisoare ţinea conferinţe despre literaturile română, franceză, rusă. Cita pe dinafară nu numai poeme, ci pagini întregi din romanele pe care le analiza. (Asta am aflat-o demult, de la tovarăşii de închisoare, întâlniţi la Paris.) Îl îndemn să-şi povestească întâlnirile (nu numai din închisoare) cu un dictafon, în față, aici în SUA, sau în Franţa, ar fi un document unic. Nimeni altul nu are memoria lui excepţională şi şansa lui de a fi în Occident… Inutil să rezum ce mi-a spus… (…) O.C. trăiește printr-un miracol: doctorii care l-au examinat nu înţeleg cum supravieţuieşte. Suferă de tot: de ficat, de inimă, de tuberculoză pulmonară, de colită cronică etc. etc. Şi cu toate vitalitatea lui este, pur şi simplu, uluitoare: nu oboseşte nici după zece ceasuri de discuţii, fumează întruna, bea alcooluri tari…»[…]”
Fragmentul citat este important pentru a înţelege ecoul prezenţei lui Ovidiu Cotruş între exilaţii de marcă: faptele sale erau cunoscute, comentate, dar omul este mai presus de ele. Mereu pregătit să numească miracolul, Mircea Eliade trăiește o uşoară stare de exaltare.
marea păcăleală de Nora Iuga, casa de pariuri literare, București, 2021
Nora Iuga știe să se joace cu anii și să îi păcălească, să preia formule vintage din literatura română (Eminescu, preponderent) sau europeană, ori din poeziile copilăriei și să le aducă în cea mai curentă – dar ghidușă, melancolică și lucidă – actualitate: „dară io ce treabă s-am/ de mă-ndeamnă de mă cheamă/ s-o pornesc spre canaan/ că e mare bairam/ cînd din vale de rovine/ îmi grăieşti printre suspine/ nu din gură ci din carte/ că prea ne avem departe/ şi ni-i somnul ca o moarte/ şi mai jos mă iscălesc/ cu respect de craiovean/ al tău bădica traian”. Dacă facem un tur de orizont, poemele sunt grupate sub următoarele titluri: à la recherche du temps perdu, anabasis, ultimul gagiu albastru, la castel în poartă, culoarea prafului.
Cabinetul de stampe de Ștefan Ion Ghilimescu, Editura Aius, Craiova, 2022
Văzut de Nicolae Florescu prin prisma unei ardente voluptăți a lecturii, „care reprezintă pecetea inconfundabilă a contactului său cu universul cărților”, Ștefan Ion Ghilimescu este definit ca fiind un „critic sagace al actualității literare”, dar care „manifestă o pasiune aparte pentru metodele și disciplina istoriei literare”. Autorul opinează că, „aşa cum spune şi
H.G. Gadamer, cu privire la procesul receptării operei artistice, în Adevăr şi metodă, creaţia literară, indiferent de timp, rămâne identică în sine şi, tocmai de aceea, poate fi colecţionată ca atare, ad acta, pe de o parte; pe de altă parte, conservarea sub această formă muzeistică, să zicem, cu păstrarea intactă a verităţii istorice, nu obstaculează şi nu lapidează, în nici un caz, posibilitatea ei de dezvoltare şi rotunjire estetică în funcţie de evoluţia gustului, canon, mentalităţi, bose, amprenta mâinii care o fasonează critic etc., etc.” Cu pasiune și acribie, autorul ne ademenește să ne (re)apropiem pe alte căi – mai incitante, poate – de, printre altele: Fericitele începuturi ale istoriei literare, de Anticul Odobescu, de Aristocratul Al. Rosetti, de Miresmele poeziei Annei de Noailles, de Elena Văcărescu 155, de Nicolae Iorga și de Nae Ionescu, aflați Sub semnul Roții și al Fortunei.
Zaruri și clepsidre de Șerban Chelaru, Editura Amphion, Bacău, 2022
Un motto al lui Traian Chelaru, tatăl autorului, personalitate întru totul remarcabilă, căreia comuniștii i-au mutilat, până la un punct, destinul: „Niciodată nu ar trebui/ să uităm că locuim în cer/ și călcăm luminile unei stele,/ că ni se pare numai că este/ noroi la picioarele noastre”. Pentru Șerban Chelaru, dragostea este „dichis ceresc”, care te scapă așadar de tirania clepsidrei, iar zarul este „salt mortal prin dor”. Timpul durează „până când/ dragostea/ dorul// vin/ s-oxigeneze firea// să cânte taraful cronos/ să-i țină aion isonul”.
Dorul de lumină, de copilărie și de cele cerești este o constantă a volumului: „zilnic prinși/ în mreaja grabei// de zaruri n-ar fi nevoie/ ochi în ochi cu ochii minții// de n-ați crede/ spre lumină/ singură/ doar chibzuiala// că ne este suficientă// priviți și prin ochii vieții/ cu ai inimii/ fierbinți// miezul spațiului/ deplinul// dragostea/ dorul și dragul// versul dulce-alexandrinul// (…) și-n șanțuri/ rămân pierdute/ cibernetice paiațe// privind orizonturi false/ din șuruburi/ roți dințate// ochi/ ecrane/ pori/ din pixeli// algoritmi/ ca judecată// răspândind binar/ frisoane/ printr-o stare/ programată.”
Postfața, substanțială, îi aparține lui Florin Daniel Dincă și face referire la poezia aflată la intersecția dintre gând și inimă, considerând că poezia lui Șerban Chelaru „vine robustă, singulară, integratoare, discret justițiară, ochi în ochi cu Universul îmbâcsit de trecere, reconstruit după tăria limbajului, a inspirației și a imaginației poetice”.
Grafica, la fel ca la volumele anterioare, îi aparține autorului.