Mama și fiul trăiesc în Franța de nord, într-un sat dintr-o zonă de pescari. În Franța, numită de ea „cea mai frumoasă țară de pe glob”, urma să moară senină și împăcată. Aleksy, povestitorul, în prezent, iubește mult satul francez. Atunci, în vară, ei, polonezi din Haringey, la nord de Londra, se confundaseră cu turiștii englezi. Mediul e unul de emigranți. Copiii sunt Varga, cehă, șchioapă, Karim, „un idiot cu inimă”, Kalo, a cărei mamă se prostituează în Spania. Aneta, prietena mamei, moartă și ea, ori fiul ei, Miłosz, sunt tot polonezi. Fetele Jude și Moira, viitoare soție, îi rămân „sigurele vedenii atrăgătoare din creierul meu putred”. Va recunoaște și că mama și Moira au fost „singurele femei din viața mea care m-au iubit”. Mai mult decât iubirea mamei, iubirea Moirei a „răspuns la toate întrebările”. Înțelege totul când, într-un accident cu Moira, el rămâne „fără picioare”. Ar vrea să uite mai ales ultimii zece ani când i-a distrus fetei viața.
Aleksy, cel cu ochii albaștri, (auto)biograful, scrie că nu doar mama avea ochii verzi, dar și sora lui Mika, moartă la șase ani. O primă notație, însă, consemnează enigmatic faptul că ochii verzi și frumoși ai mamei erau „o greșeală”. În ochi îi va descoperi suferința: „Ochii mamei plângeau înăuntru.” El rămâne stăpânit de amintirea și dorul pentru ochii ei. Iată și un transfer sinecdocic ochi-casă, din prima parte a cărții: „Casa mă privea de sus ca o față de om mort, cu obloanele verzi în loc de pleoape.” (Ano)timpul prozei este și el misterios (de neînțeles, o va lămuri finalul narațiunii): a fost o „vară nelegitimă”. În fapt, aflăm în cuprinsul epic: „O ultimă vară pe care să o trăiască și ea ca un cancer turbat.”
Cartea, relatare la persoana întâi, se restrânge la perspectiva asupra lucrurilor a unui personaj, fiul Aleksy. Timpul prezent, al scrisului („când scriu aceste rânduri”), este la vârsta maturității, care se reflectă și stilistic, dar perioadele vieții se reproduc convingător. Miza sa existențială, într-o viață de netranscris pe curat, este religioasă și estetică: va ajunge-n rai, crede, după „ciorna asta de viață”.
Narațiunea scoate din memoria transformată evenimentele după douăzeci de ani. Naratorul e acum un pictor tocmai eliberat de droguri, care a vândut un tablou, Taina avortonilor de flori, cu un sfert de milion de lire sterline, unui japonez sinucis după pierderea fiicei. De zece ani este un pictor celebru trecut prin nebunie, socotit „geniu dereglat”, după cum îi răstălmăcește viața și opera o jurnalistă ucraineancă.
Copil, el a fost internat într-un sanatoriu psihiatric, unde psihiatra se „încurcase” cu tatăl lui Jim, prietenul lui pe care părinții ar fi vrut să-l vândă pentru organe. Internarea s-a întâmplat după moartea mamei când a stat cinci luni la un „spital pentru alienați mintal”, unde a făcut terapie prin artă, iar peste doi ani s-a căsătorit cu Moira. Expresia artistică a picturii lui nu e clinică. Pictează nu din boală, dar peste ea. Într-un interviu se explică: „unele imagini se repetă sau se suprapun, pentru că este imposibil să fii mereu original și să suferi inedit, chiar și atunci când ești nebun ca mine”. Și mai clară e distincția stilistică estetic-maladivă. În pictură, „stilul unui nebun nu diferă prea mult de cel al unui începător”.
Vara… aduce-n proză un univers nou cu o autenticitate izbitoare în relatare. Cartea e scrisă la îndemnul psihiatrului ca să poate picta. Un produs artistic secundar, prin urmare. Provocat să picteze, bolnavul trăiește succesul pentru originalitate. În scrisul cărții autobiografice evidențiază memoria, imaginația, deci ficțiunea, și mult mai puțin reconstituirea faptică. Arta e trăită ca uimire și subiacentă „filozofie”: „E ciudat cum poți construi o viață nouă din rămășițele altor oameni.” Artistul, încă bolnav, e la orice vârstă violent, uneori și-n fapt, deseori verbal până la obscuritate poetică. Programatic sfidător, bolnavul pictor și scriitor compune un „capitol incoerent și lipsit de sens”, din dispreț pentru „vreun psihiatru sau vreun critic psihopat”.
Despre tatăl lui, Pavel, care-i părăsise, Aleksy va afla că fusese alcoolic, șofer de TIR, strivit de un perete într-un șantier. Cauza nebuniei a fost moartea surorii lui, poate vitregă, Mika, pe când ea avea șase ani, iar el opt. De-atunci, recunoaște el, a început tot răul. Moartea Mikăi într-o iarnă a amuțit-o pe mama șase luni și pe el l-a împins să se dea cu capul de pereți. Față de fetiță, iubirea lor, el simte un dor ajuns până la automutilare. Copil, pe bunică o găsea proastă, laolaltă cu rudele tatălui idioate. Oarbă, bătrâna căzuse în grija unei nepoate. Află și înțelege (printr-o ruptură tipologică, precum în cazul mamei) cu totul altceva, că femeia își sacrificase tinerețea, viața, ea se măritase cu un tractorist ca să hrănească familia. În plus, îi face nepotului terapia uitării. Ca și visul de dinainte, tot răul și urâtul dispar: moartea, sărăcia, pierderea profesiei mamei.
Mama lui Aleksy are treizeci și nouă de ani când fiul capătă o ură de moarte pentru ea. Fusese profesoară de biologie, ajunsă vânzătoare, slujbă părăsită după ce bunica o certase tocmai pentru fiu. Chiar pentru el, ea devine o mamă „absolut străină”. Neiubit de ea, o găsește amăgitoare, o numește nebună ori dementă și o pedepsește lovind-o unde e mai vulnerabilă: o blestemă tocmai pentru că știe cât e de temătoare de blesteme.
Copilul Aleksy simte greață de toate și de toți, ajunge bătăuș, drogat, închis vreme de șapte ani într-o școală de retardați. Nu doar urăște, dar se și urăște. Sexul (deși virgin la moartea mamei) și drogurile îi devin ocupații. Tânjește, cum mărturisește, după curvele din Amsterdam. E posedat de gândul sinuciderii, dar tentația morții îi e dublată de neputința de-a muri. Micul bolnav e o conștiință omenească profund înstrăinată: „Regretam că nu m-am născut târnăcop sau rază, sau termită.” Eliberat, chiar fericit, notează el la maturitate, numai atunci când lua sedativele mamei. Ca atare, își rezumă experiența: „ani la rând viața mea a fost o succesiune de ură și rahat”. A început să se schimbe, cum citim, cu patrusprezece ani în urmă față de prezentul confesiunii lui, când a simțit că ura față de mamă slăbește.
La început, când mama îi anunță cancerul ei, fiul dedat blestemului este doar mulțumit că se va elibera. Ca un efect întărit, în moartea mamei el străvede deopotrivă moartea bunicii. În scris, după atâta timp scurs, când revine la ultima sa vară trăită împreună cu mama, fiul-scriitor își rupe tipologic personajul, îl întoarce binecuvântător pe altă parte. Ura e oprită și inversată, tot ce vrea acum privitor la mamă e: „să o dezurăsc”. Descoperim acum un personaj „înglobant”, un supra-personaj. Mama canceroasă e frumoasă și seamănă cu fiica moartă și cu mama ei. Cu toții sunt, în poveste, „o familie”. Mama însăși e plină de povești. Devin apropiați până într-atât încât el regretă că ea nu murise mai devreme. Și mai puternic crește dorul de sora moartă. Mama cea fabuloasă și „deșteaptă” e schimbată de boală. Despre tată nu crede că ar fi putut fi astfel modificat. Teoria bolii ca revelator moral-existențial, înțelegem că se cade a fi potrivită. Găsesc aici locul să constat că micro-romanul e gândit acut pesimist, într-un sens, de data aceasta, general (preponderent occidental): „oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică”. Teama de realitate și adevăr e denunțată și asumată cu orice risc de omul extras dintr-o „familie de ucigași”, închis instituțional până la optsprezece ani, pe care tratamentele timp de șapte ani l-au transformat din „neiubit” în „dereglat”. N-a fost nicidecum eliberatoare, implicit transformatoare, moartea mamei. Recunoaște că și după moartea ei a trăit „aiurea”, pradă halucinațiilor: „Trăiam ca un nimic și visam ca un nimic.”
Când, în luna august, mama primește morfină, amândoi devin tandri, jucăuși, deja într-un mod estetic. Ea îi cântă lui colinde, el o așază-n cadă ca pe o corăbioară de hârtie pe „prima femeie goală pe care am ținut-o în brațe”. Viața ajunge tot mai frumoasă, „mai faină”. Fiul, „îmblânzitor de melci”, pe ea însăși o consideră un melc al lui. Mama (femeia în carapace, cehovian spus) nu murea, dar se „sălbăticea”: „se zbenguie pe plajă ca o cățea bătrână”. Condiția lor e stranie, incertă: „poate că eram noi anormali”, trăind în mizerie și hrănindu-se cu resturi.
Suferința mamei nu e idealizată, ea devine insuportabilă. „Te-am iubit, Aleksy, te-am iubit cât am putut”, spune și răstoarnă totul în mintea fiului mama însăși. Peste durere, iubire maternă, chiar eros aparent dereglat. Aflat cu mama și Moira într-o barcă, el face o analogie insolită: „Eu vâsleam ca un penis într-o găleată.” Mărturisește că „Mama era supraexcitată”, cu o săptămână înainte să moară, când se iubește cu barcagiul în imaginație, alungând eșecul cu cei doi bărbați, unul „porc”, altul „neiubit până la capăt”. Fiul mărturisește că era virgin.
Aleksy e și un caz de transformare/ vindecare a traumei la modul oniric-estetic. Un vis care survine schimbă totul în bine pentru toți. Religia sau morala se subînțeleg: „M-am despărțit de mama fără ca ea să știe că am iertat-o.” De neînțeles, de neconceput ca fiind în „planul” „Dumnezeului polonez”, îi rămân, în ordine, moartea Mikăi, orbirea bunicii, cancerul mamei.
Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, roman, 2017,
ediția a VII-a, 2019, Editura Cartier, Chișinău