Baia de aburi
Atunci când a simțit că i se apropie sfârșitul,
bunica mea Tatiana a rugat pe nora ei ce trebăluia prin curte
să-i încălzească baia de aburi, ca să poată pleca dincolo
cu trupul curat și sufletul spălat de o parte din păcate.
Privind spre cer, ne-a spus că ar fi dorit
să fie iarnă și să ningă, să bată crivățul cumplit,
iar ea să iasă pe ușa băii cu umerii și spatele
pline de ventuze și părul revărsat până la șolduri,
și să se tăvălească prin zăpada spulberată de crivăț,
iar apoi să intre și în copcă, după cum făcuse în tinerețe.
Dar acum era toamnă, astfel că bunica a adunat
un morman de frunze și după ce s-a scăldat
în apa rece și limpede a iazului din spatele casei –
o mulțime de peștișori și de salamandre
s-au încâlcit în părul ei alb ca spuma laptelui -,
s-a tăvălit prin covorul de frunze veștede de toamnă,
după care, oftând, și-a dat ultima suflare.