Retro
Atunci când
în întunericul camerei priveam filmul
în care plutea
(în ciuda unor scene ce sărbătoreau un mic eveniment al personajelor)
un fundal straniu de tristețe
o premoniție a sfârșitului de film
drama – pe măsura profunzimii personajelor
Timpul întâmplării lor într-un cadru în care astăzi nu se mai petrece nimic
Costume impecabile și rochii distinse strânse pe corp și pălării
și toată lumea acea lume care fumează țigări fără filtru
pe care le lovește mai întâi ușor de câteva ori de dosul palmei
gânditor
emoționat
și parcă absent
Și nebuloase de fum străbătând replicile
printre buze în timpul cuvintelor
fumul străveziu
și vocile rarefiate cu un timbru ireal
și buzele rujate crud
fără contur
și contrastul puternic al pielii și ochii
Cei mai fabuloși ochi pe care nu i-ai fi putut vedea altfel decât în filmul
care curge pregătind finalul
pentru a-ți stoarce o stare de stranie tristețe ce va asigura neuitarea
sau o uitare cât mai târzie
momentul magic
în care se concentrează întreaga ta viață de până atunci
Cu acel fundal abil potrivit – perdele imense ce abia ascund fulgii mari de zăpadă
care curg oblic într-o încăpere cu lumina filtrată
în intimitatea frumoaselor obiecte inutile
soft jazz și spații în timp
Și fiorii care te cuprind când ea te îmbrățișează deși e doar un personaj
dar tu simți îmbrățișarea atât de vie fiindcă ea adună în acea
clipă irepetabilă
toate îmbrățișările din lume
Și muzica ce îmbăiază cu o discreție bine temperată spațiul dintre cuvinte
Și apăsarea pe piept atât de intensă că aproape absoarbe aerul și-l ține captiv
de parcă n-ai vrea
să urmărești filmul până la sfârșit
de teama unei suferințe ce ți-e pregătită fără îndurare
Și totuși
la fel ca mine
în întunericul camerei tale – îți șoptesc –
continui să privești
așa cum se arată
când te cobori în atunci
Poate întotdeauna
viața e doar film