Ultima scrisoare.
Despre corespondența dintre Vladimir Ghika și Jacques Maritain

Între anii 1920 și 1945, prințul Vladimir Ghika și filosoful francez Jacques Maritain au purtat o corespondență asiduă. În ciuda războiului și a prigoanei comuniste, peste 380 dintre scrisori ni s-au păstrat. Inițiat la începutul „nebunilor ani ’20” (les années folles, cum li se spunea), schimbul epistolar se întrerupe brusc în 1939, odată cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Va fi reluat îndată după încetarea conflagrației, în 1945, dar cu o singură, ultimă (?) scrisoare. Acoperind practic întreaga perioadă interbelică, scrisorile lui Ghika și Maritain ne oferă o perspectivă aparte asupra schimbării timpurilor, așa cum este ea văzută prin ochii a doi prieteni uniți într-o cauză comună. Prin discurs filosofic, prin meditație teologică, rugăciune și contemplare, dar și printr-o frenezie de activități sociale, politice și caritabile, Ghika și Maritain și-au devotat viețile unui ideal împărtășit, ideal pe care, într-o notă-comentariu la Jurnalul Raïssei, Jacques Maritain îl definea, simplu, le souci des âmes – „grija pentru suflete”¹.

În cele ce urmează ne concentrăm asupra ultimei piese păstrate din epistolar, o scrisoare adresată de Ghika lui Maritain în 18 iulie 1945. Toată corespondența între cei doi a fost purtată în franceză – pentru Ghika, practic a doua limbă maternă. Corpusul integral al scrisorilor se găsește azi la Arhidieceza Romano-Catolică de București. O selecție din corespondența Ghika-Maritain, îngrijită și adnotată de Luc Verly, în originalul francez însoțit de traducerea în română a Iuliei Cojocariu, a apărut în revista Pro Memoria, nr. 15-16/ 2016-2017, publicată de Arhiva Vladimir Ghika (AVG) în colaborare cu Centrul de cercetare „Biserica și Istoria”, ambele de pe lângă Arhidieceza de București.

Doi giganți ai secolului XX

Vladimir Ghika s-a născut în 1873; prietenul său Jacques Maritain a murit în 1973. Puse laolaltă, viețile lor acoperă exact un secol – și aproape că ne ia amețeala dacă încercăm să cuprindem cu gândul cum arăta lumea, când prințul Ghika intra în ea, și cum avea să ni se prezinte un veac mai târziu, când filosoful Maritain o părăsea…

Cei doi s-au cunoscut probabil la Paris, într-unul dintre numeroasele cercuri intelectuale și artistice ale capitalei franceze. Era pe la începutul anului 1920 sau puțin înainte. Primul Război Mondial se încheiase de curând și, în atmosfera efervescentă a acelor ani, admirația reciprocă inițială a evoluat rapid către o colaborare susținută. Corespondența lor din această perioadă dovedește clar intensitatea relației: chiar și atunci când ambii se aflau în Paris, frecvența schimburilor epistolare era uneori zilnică.

Mai tânăr cu nouă ani decât Vladimir Ghika, e posibil ca Jacques Maritain (n. 1882) să fi fost cel care a inițiat relația. Nu există date sigure în acest sens, dar prima scrisoare din epistolar care ni s-a păstrat este o scrisoare datată Bidart (Basses-Pyrénées), 8 décembre 1920 (v. în Anexă, „Prima scrisoare”). Din tonul scrisorii este evident că relația trecuse deja de faza incipientă; invitația lui Maritain (pe care Ghika o menționează aici), se referea poate la una din întâlnirile intelectuale pe care filosoful și soția sa Raïssa le organizau frecvent la ei acasă – foarte probabil una dintre acele reuniuni informale care aveau să dea naștere în curând Cercului de studii tomiste. Urmărind însemnările din agenda lui Jacques Maritain², autorii biografiei Profesor de speranță³, arată că „Vladimir Ghika a participat activ la constituirea Cercului de studii tomiste […]. Primele întâlniri au avut loc în iarna lui 1921. După Jacques Maritain, la 20 februarie din acel an, avusese loc la Meudon, reședința familiei Maritain, o primă ședință…” Faptul este confirmat și de biograful lui Maritain, Jean-Luc Barré⁴, care menționează că primele întâlniri ale viitorului cerc datau deja din toamna anului 1919, iar în februarie 1921 grupul s-a lărgit, între membrii nou-veniți fiind și „un prinț român convertit la catolicism, Vladimir Ghika”, precum și „un tânăr orientalist preocupat să apropie lumea creștină și cea musulmană, Louis Massignon”⁵. Activitatea Cercului va continua aproape neîntreruptă până în 1939, când izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial îi va pune brusc capăt.

Dar preocuparea pentru filosofie și/sau teologie nu era singurul aspect pe care prințul român și gânditorul francez îl aveau în comun. Ei împărtășeau, în primul rând, experiența convertirii.

Născut la Constantinopol, unde tatăl lui se afla în misiune diplomatică, Vladimir Ghika descindea din vechea familie domnească a Ghiculeștilor. Crescut în cea mai bună tradiție ortodoxă, în 1902 – spre marea durere a mamei sale – Vladimir se simte îndemnat lăuntric să intre în Biserica Catolică. „Am făcut acest pas ca să fiu un ortodox mai bun”, va explica el mai târziu. Jacques Maritain, la rândul său, provenea dintr-o familie protestantă de avocați. Bunicul după mamă, Jules Favre, o personalitate însemnată la vremea sa, se înrudea de departe cu Sfântul Petru Faber⁶; la momentul în care se năștea Jacques, bunicul părăsise însă Biserica Catolică, devenind puternic anticlerical. Mama lui Jacques, Geneviève Favre, o persoană dârză ce nu suporta îngrădirile, împărtășea vederile tatălui ei, Jules Favre. În 1884, Geneviève a fost printre primele femei franceze care s-a prevalat de reintroducerea legii divorțului, solicitând separarea de soțul ei, Paul Maritain, la numai doi ani după nașterea lui Jacques.⁷ Moștenind natura independentă a familiei, dar și spiritul de gânditor profund, tânărul Jacques se convertește în 1906 – spre stupoarea mamei sale – la catolicism. Face acest pas împreună cu soția lui evreică, Raïssa. Pentru amândoi, convertirea venea la capătul unei căutări îndelungi și anevoioase, dar urmărite cu pasiune: cei doi își juraseră că, dacă la încheierea unui an nu vor fi descoperit sensul vieții, aveau să se sinucidă împreună.⁸

Acest amestec de pasiune și rigoare intelectuală, împletit cu curajul unei dorințe de adevăr absolut, constituie un alt aspect pe care Ghika și Maritain îl au în comun. Pentru amândoi, el se va traduce și în forme variate de implicare în viața cetății. Cu o lungă tradiție diplomatică în familie, după ce studiază științe naturale și apoi politice în Franța, prințul Ghika face studii doctorale în teologie la Roma, pentru a începe apoi o carieră în diplomație. La momentul întâlnirii cu Jacques Maritain, Ghika locuia în capitala Franței alături de fratele său Dimitrie, trimis acolo pentru Conferința de Pace de la Paris⁹. Grație abilităților sale de networking, cum le-am numi azi, Vladimir Ghika a contribuit, prin filierele proprii, la recunoașterea politică a României Mari, recent unificate. Tot în acei primi ani de după război, Prințul Ghika, trecut de acum de vârsta de 40 de ani și fiind deja o personalitate afirmată în cultura apuseană, fusese solicitat de Primatul Bisericii Catolice din Belgia, Cardinalul Mercier, să ajute la refacerea Universității Catolice din Louvain, în speță a Bibliotecii care suferise mari daune în timpul războiului. Implicarea prințului Vladimir Ghika în programul Universității din Louvain era însă mai vastă; chiar în scrisoarea mai sus amintită, el pomenește în treacăt faptul că va trebui „să se abată” pe la Louvain pentru a ține o conferință despre Dante la Institutul Superior de Filosofie, unde și Maritain va susține în același an o comunicare despre Ernest Psichari¹⁰.

Ca și Ghika în studenție, tânărul Jacques Maritain își împărțise inițial preocupările între filosofie și biologie. După un stagiu pasionant de cercetare în embriologie cu biologul (și filosoful) Hans Driesch, în Germania anilor 1906-1908, Maritain se orientează definitiv către filosofie, inserându-se în mediul universitar de la Paris. Din 1912 și până la plecarea în exil în America la sfârșitul lui 1939, va scrie enorm și va da cursuri și conferințe în Europa, America Latină și Canada, urcând una după alta treptele carierei, pentru a deține în final Catedra de logică și cosmologie de la Institutul Catolic din Paris.¹¹

Călătoriile frecvente și pe mari distanțe sunt un al patrulea punct comun celor doi. Acestea erau efectuate aproape întotdeauna în scop „misionar” – cu excepția vacanțelor, care pentru soții Maritain însemnau de obicei aerul unei localități de munte sau vreo abație benedictină la țară, iar pentru Ghika, domeniul familiei de la Bozieni, lângă Roman. În cazul lui Maritain, călătoriilor pomenite mai devreme le vor urma, din 1940 până în 1945 exilul în Statele Unite, întrețesut de frecvente deplasări în Canada și țările Americii Latine; apoi, funcția de ambasador al Franței la Vatican. După „stabilirea definitivă” în America în 1948, va fi rândul Franței să devină pentru soții Maritain destinația de vacanță; Jacques nu va reveni complet în Franța decât la moartea Raïssei, în 1960, când se va retrage la Toulouse în comunitatea „Frățiorilor lui Isus” (un institut călugăresc înființat la Paris în 1933 cu contribuția lui Maritain însuși, precum și a unui prieten comun, orientalistul Louis Massignon, menționat mai sus). În 1970 Jacques Maritain se va călugări; va rămâne în comunitatea de la Toulouse până la moarte, în 1973 (și avem aici încă un mic detaliu care îi unește – aleatoriu – pe cei doi: Ghika s-a născut în capitala lumii islamice de atunci, Istanbul, iar Maritain a murit ca monah al unui institut călugăresc dedicat aproprierii dintre creștini și musulmani…).

Cât despre călătoriile lui Vladimir Ghika, acesta era pelerin prin vocație, drumurile lui de până în vara lui 1939 acoperind toate continentele cu excepția Americii de Nord. Ridicat la rangul de protonotar apostolic curând după sfințirea preoțească, Ghika era atât de activ și călătorea atât de mult, încât Papa Pius al XI-lea l-a numit, afectuos, „vagabondul nostru apostolic”, o poreclă pe care lui Ghika îi plăcea să o confirme spunând: „Calea mea este calea ferată.”¹² Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial îl găsește într-o „vacanță” de lucru în România, preocupat de îmbunătățirea condiției leproșilor din sudul țării. Va rămâne în țară mai întâi de nevoie, iar după terminarea războiului, printr-o decizie personală, până ce moartea îl va chema la cele veșnice la 16 mai 1954, în închisoarea Jilava.

În fine, un al cincilea aspect comun, dar nicidecum ultimul, este implicarea asiduă a celor doi prieteni în realitățile umane, sociale și politice ale vremii lor. Dacă ar fi să ne exprimăm în termenii secolului XXI, i-am putea încadra pe Ghika și Maritain în rândul activiștilor sociali și/sau religioși. Ar fi însă o categorisire simplistă și reductivă, căci motivația profundă a activității lor frenetice, a dăruirii lor totale – așa cum transpare și din lectura corespondenței – rezidă în grija pe care filosoful și prințul-devenit-preot o au pentru mântuirea sufletelor ce le ies în cale. Iar aceste suflete, dacă e să socotim și numai Parisul interbelic de când datează corespondența lor, erau multe.

De-a lungul vieții, Maritain a îmbinat cariera de filosof și profesor cu un apostolat printre artiști și scriitori, mai întâi printre membrii diasporei din Franța (în principal refugiați ruși și evrei, între care Marc Chagall, Nikolai Berdiaev, Arthur Lourié), apoi în exilul american, unde Maritain își va continua munca pe lângă conaționalii săi francezi, dar va atrage în același timp și variați exponenți ai intelectualității de pretutindeni, mai ales tineri: Thomas Merton, Saul Alinski, Simone Weil, Victoria Ocampo… Ghika, la rândul său, va îmbina cele mai variate cauze umanitare: va aduce Surorile de Caritate în România (mai 1906), va îngriji bolnavii de holeră în timpul Războaielor Balcanice (1912-1913; devotamentul dovedit atunci i-a atras porecla de „Sora Vladimir”¹³); în România anilor ’30 va înființa un așezământ dedicat leproșilor. După ce a devenit preot al Arhidiecezei de Paris, în 1923, Ghika s-a devotat muncitorilor săraci din cartierul Villejuif (una din „zonele roșii” ale Parisului), îngrijindu-se în paralel de năpăstuiții sorții care treceau pragul Bisericii Străinilor – l’Église des étrangers – încredințată de Cardinalul Parisului păstoririi lui. În aceeași perioadă cumpără și o veche abație benedictină delapidată, la Auberive, unde împreună cu alți entuziaști va înființa o comunitate religioasă deschisă tuturor suferințelor omenești; proiectul însă a eșuat, provocându-i Monseniorului mari suferințe spirituale și pierderi materiale însemnate.

În perioada cât au locuit amândoi în Franța, Ghika și Maritain au lucrat practic cot la cot. Corespondența lor abundă de nume de persoane care au nevoie de ajutor; Ghika și Maritain își semnalează acești oameni unul altuia, unindu-și forțele pentru a găsi resursele potrivite: aici e un student sărac fără locuință, colo un artist ce trebuie pus în valoare prin organizarea de concerte caritabile; dincolo, un rătăcit care are nevoie de catehizare și botez. Vreme de douăzeci de ani, corespondența lor este o litanie neîntreruptă de cazuri care își cer imperios rezolvarea. Noul război mondial nu va pune capăt acestei preocupări pentru suflete; doar îi va schimba coordonatele geografice, purtând-o – de exemplu, cu apostolatul desfășurat de Ghika în închisoarea de la Jilava – până la adâncimi inimaginabile.

Un epistolar greu încercat

Cum era de așteptat, toate aceste puncte pe care cei doi le aveau în comun formează materia de zi cu zi a corespondenței lor din 1920 până în 1939. Din acest epistolar bogat ni s-au păstrat ceva mai puțin de patru sute de scrisori. În ciuda numărului aparent considerabil al scrisorilor existente, este clar că un număr cel puțin egal cu acesta s-a pierdut: scrisori distruse în anii războiului ori ai persecuției comuniste, sau poate încă zăcând ascunse într-un cufăr de mult uitat¹⁴. Este remarcabil că acest corpus de scrisori a ajuns până la noi, dacă ținem seama de faptul că s-a confruntat cu o conflagrație mondială, cu mai multe schimbări de adrese peste țări și oceane și cu patruzeci și cinci de ani de dictatură. Dacă, dincolo de toate obstacolele, aceste scrisori ni s-au păstrat, este pentru că atât autorii lor, cât și cei care după ei s-au expus la mari riscuri ca să le salveze, au văzut în această corespondență ceva însemnat – un document istoric și, cu siguranță, expresia unei relații profunde care transcende simplele afinități individuale.

Și totuși, la primul contact, cititorul poate rămâne oarecum dezamăgit de conținutul scrisorilor. Foarte personale, subiectele discutate de Ghika și Maritain se referă în general la „chestiuni administrative” – întâlniri, griji legate de profesie și familie, mici „ponturi” pe care și le oferă unul altuia spre a rezolva o situație sau alta, cereri și intervenții pentru cutare sau cutare refugiat aflat la ananghie –, dar și sfaturi, schimburi de opinii și puneri în gardă cu privire la proiecte literare, teologice și filosofice, ale lor sau ale terților, fie ei colaboratori ori, dimpotrivă, adversari.

Cele mai multe scrisori ne lasă cu sentimentul că ele au fost scrise în grabă, cu prescurtări, conținând doar informația esențială, cu frecvente adăugiri post scriptum pe marginile albe ale foii. Desigur, timpul confesiunilor și al schimburilor adevărate era cel din întâlnirile față către față: nu trebuie să uităm că Ghika și Maritain trăiau practic în același oraș (Meudon, unde familia Maritain a locuit mai mulți ani, fiind o suburbie a Parisului). Agendele lor consemnează întâlniri frecvente, uneori de mai multe ori pe săptămână; totuși, în acele vremuri, când telefonul era o raritate, iar internetul nu exista, misivele pe hârtie erau alternativa principală a reuniunilor în persoană. Dacă diversele angajamente și călătorii nu le permiteau celor doi prieteni să se vadă, scrisorile, biletele și cărțile poștale erau cele care asigurau comunicarea. Cu toate lacunele produse în epistolar de trecerea anilor, înșiruirea scrisorilor care ni s-au păstrat atestă perioade în care frecvența lor este chiar zilnică.

Deși, cum spuneam, caracterul scrisorilor este unul practic, „de lucru”, tonul lor lasă întotdeauna să transpară prietenia și respectul reciproc, însoțite de acea încredere care se naște din întâlnirea a două suflete care s-au recunoscut și s-au deschis unul celuilalt. De-a lungul anilor, această susținere reciprocă va lua multe forme; de exemplu, în 1923, după ce a devenit preot la respectabila vârstă de 50 de ani, Ghika îl va ruga pe prietenul său Maritain, cu nouă ani mai tânăr, să-i fie „supervizor spiritual” și să-i atragă frățește atenția ori de câte ori va observa o lipsă în comportamentul lui. Maritain, pe de altă parte, va face adesea apel la experiența și relațiile Monseniorului, fie cerându-i sfatul în chestiuni de conștiință, fie în aspecte mai practice, cum ar fi politica și organizarea bisericească. De pildă, după instalarea soților Maritain în locuința de la Meudon, Maritain îi scrie lui Ghika întrebându-l ce demersuri să facă pentru a putea avea o capelă „domestică”, la el în casă – și este înduioșător până la ce nivel de detaliu merge Prințul Ghika interesându-se la forurile ecleziastice despre condițiile necesare, inclusiv înălțimea minimă reglementară pe care trebuie să o aibă treapta de la altar…

La un ocean și un război distanță

După cum am văzut deja, corespondența dintre Ghika și Maritain se naște dintr-o colaborare apropiată și caldă. Bazată pe preocupări spirituale comune, prietenia lor a fost desigur susținută și de proximitatea fizică (zona pariziană), dar ea a continuat neafectată chiar și în lungile perioade de separare. Am arătat mai sus, pe scurt, în ce constau afinitățile și comuniunea de interese dintre cei doi, precum și principalele activități desfășurate pe perioada corespondenței lor. În acest interval, început cu les années folles și încheiat cu primii „ani teribili”¹⁵ ai deceniului ‘40, Jacques Maritain s-a impus ca filosof de renume mondial, ținând cursuri și conferențe pe trei continente. Casa lui de la Meudon, a cărei gazdă era blânda și contemplativa Raïssa, atrăgea cea mai eclectică adunare de oameni ai Bisericii, intelectuali, artiști și oameni de știință, de la Jean Cocteau, Maurice Sachs și Max Jacob, la Charles Peguy, Cardinalul Charles Journet, părintele Reginald Garrigou-Lagrange. Stimulați de contactul pe viu cu toată această efervescență, soții Maritain (căci, așa cum ținea mereu să sublinieze Jacques, Raïssa era primul lector și critic al scrierilor lui) au publicat zeci de cărți, de la Art et scholastique în 1920 la Humanisme intégral în 1936 și Le crépuscule de la civilisation în 1939¹⁶. La fel cum făcea și cu alți prieteni apropiați, Maritain discuta uneori în scrisorile sale cu Ghika despre cărțile la care lucra, cerându-i Monseniorului părerea, iar Ghika făcea la fel cu propriile proiecte literare și/sau sociale. Schimburile intelectuale mergeau chiar mai departe: în 1922, Maritain i-a dedicat prințului român volumul Antimoderne; un an mai târziu, în 1923, Ghika va publica în La Documentation Catholique un amplu studiu în apărarea pozițiilor filosofice ale prietenului său Maritain, „Une conquête de la philosophie chrétienne. Jacques Maritain“. (Nu întotdeauna o persoană comodă, Maritain și-a atras de-a lungul vieții și dușmănii tenace, articolul lui Ghika fiind o reacție la o campanie de denigrare. În general însă, filosoful, ca și prietenul său princiar, au fost mult căutați și admirați, mai ales de către tânăra generație.)

Dacă Maritain s-a remarcat îndeosebi prin amploarea operei scrise, Ghika a rămas în amintirea posterității prin lucrarea sa spirituală, ale cărei coordonate le-am văzut mai sus. Ampla activitate socială și religioasă nu l-a împiedicat însă pe Monsenior să și scrie; cea mai mare parte a lucrărilor publicate de Ghika datează tocmai din perioada interbelică: articole în Revue universelle, Le Roseau d’or (înființată de Maritain), Documentation Catholique, Études, precum și mai multe cărți: Pensées pour la suite des jours, Les intermèdes de Talloires, La Messe byzantine dite de St-Jean Chrysostome, La visite des pauvres, L’Heure Sainte, La Présence de Dieu, La Liturgie du prochain etc.¹⁷

În primele zile ale lunii septembrie 1939, izbucnirea războiului va pune abrupt capăt activității frenetice a celor doi prieteni. Într-o ultimă notă din 21 iulie (v. Anexa, „Penultima scrisoare”), Maritain îi cere scuze prietenului său pentru că, „scufundat fiind de muncă” (nimic nou aici!), pusese scrisoarea primită de la Ghika în grămada de corespondență deja rezolvată, deși nu o citise. Ratase astfel ocazia de a-l mai vedea o dată. Acea scrisoare de la Ghika nu ni s-a păstrat, dar din răspunsul dat ei de Maritain se pare că Monseniorul îl anunțase că va fi în Paris între două călătorii lungi și îi propusese să se mai întâlnească o dată înainte de plecarea ambilor din Capitală.

„[Întâlnirea noastră va] fi pentru octombrie, sper” – răspundea Maritain în iulie 1939, pe când se pregătea să plece, în doar câteva ore, pentru o binemeritată vacanță în Berry. Dar întâlnirea din octombrie nu avea să mai aibă loc niciodată. În august 1939, Ghika era deja în patrie, lucrând la proiectul său pentru leproși. Deși acesta va fi în final zădărnicit de izbucnirea războiului, Ghika va decide să nu se întoarcă în Franța, și va cere superiorilor săi religioși permisiunea de a rămâne în România. Ca preot, voia să fie de ajutor micii dar activei comunități catolice din țara sa. Curând, prezența lui va fi necesară și pentru asistența spirituală a comunității în creștere de polonezi care se refugiau în România alungați de invazia nazistă.

În acest timp în Franța valul de antisemitism îl făcea pe Jacques Maritain tot mai conștient că „turma mică”¹⁸ – alcătuită din soția sa Raïssa, cumnata Véra și el însuși – se afla de acum în primejdie de moarte. La sfârșitul anului 1939, familia Maritain a decis să se mute în Statele Unite, unde Jacques fusese invitat să ocupe un post de profesor. Pe 4 ianuarie 1940, Jacques, Raïssa și Véra se îmbarcă de la Marsilia pentru New York. Un ocean întreg și un război înverșunat se interpuneau de acum între cei doi prieteni.

Ultima scrisoare:

o mie trei sute de cuvinte și douăzeci de tipuri de emoție

Scurta notă din 21 iulie 1939 este ultima pe care o avem de la Maritain și penultima din epistolar. Îi mai urmează doar o scrisoare, trimisă de Ghika prietenului său șase ani mai târziu, la scurt timp după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Dacă ar fi să ne luăm după tonul cu care este scrisă această ultimă scrisoare, am crede-o un răspuns întârziat la scrisoarea lui Maritain din iulie ‘39. Și într-adevăr, date fiind circumstanțele, este foarte posibil ca în timpul războiului comunicarea între cei doi prieteni să fi fost mult limitată – dacă nu chiar nulă.

În acest context, ultima piesă a epistolarului, rămasă fără un răspuns cunoscut, are valoarea unui simbol. Intenția generală a scrisorii, proiectele menționate în ea și emoțiile care le însoțesc spun mult atât despre expeditor, cât și despre destinatarul său tăcut. În circa o mie trei sute de cuvinte, Vladimir Ghika își deschide practic sufletul, într-o revărsare de sentimente, evocări și planuri de viitor. La o lectură atentă apar mai bine de douăzeci de stări și emoții diferite: nesiguranță, fericire („numirea dumneavoastră, atât de fericită”), preocupare pentru ceilalți, „afecțiune fidelă și comuniune de vederi care nu a făcut decât să crească în cursul anilor”, tristețe (pentru „anii teribili”), implorare („Reluați firul întrerupt”), împăcare, admirație („am fost mulțumit și mândru”), speranță încrezătoare („Nu pierd speranța…”), un sentiment de izolare („suntem lipsiți de cinci ani, spre marea pagubă a sufletelor”), regret, dor după vremurile de odinioară („Mi-e dor de Paris!”), o bună cunoaștere a propriilor limite („Nu sunt făcut pentru administrație…”), modestie și obiectivitate („nici încercările, nici binecuvântările nu au lipsit”), mulțumire și recunoștință, umor (vezi jocul fin de cuvinte de la sfârșit) și aceeași, constantă, preocupare pentru binele sufletelor. Acestor stări variate li se adaugă dorința de a contribui la efortul de reconstrucție după război, nevoia de prietenie și împărtășire, conștiința mizei istorice a evenimentelor la care au fost martori („mărturii… de cea mai mare importanță”) și permanenta atenție la viața spiritului („binecuvântarea mea plină de afecțiune pentru dumneavoastră, pentru soția dumneavoastră și pentru «vos devoirs d’état»” – unul din acele jocuri de cuvinte frecvente la Ghika, unde cu un cuvânt îi sunt amintite lui Maritain atât datoriile stării sale de om căsătorit, cât și misiunea de ambasador al statului francez).

Fără îndoială, este vorba de o scrisoare compusă „cu inima în palmă”: freamătul cu care Ghika și-a așternut gândurile pe hârtie este aproape palpabil. Să nu uităm apoi că, în acele zile când nu existau mijloacele ultrarapide pe care le avem azi – SMS, e-mail, Instagram – scrierea de scrisori era aproape o artă, un ritual. Era prilej de meditație, de reflecție și distilare a propriilor experiențe, extrăgând din ele înțelepciune pentru sine și pentru cel căruia i se scria; era un mod de a-ți pune ordine în gânduri și în viață, de a te pregăti spiritual pentru etapa următoare. Într-un sens, scrierea de scrisori era o terapie. Aspectul curativ, vindecător, este foarte prezent în corespondența lui Ghika în general, și în această ultimă scrisoare cunoscută către Maritain în special. Prințul-monsenior este gata să lase anii urâți ai războiului în urmă; este gata să reia totul de la capăt. O face nu pentru el, cât pentru țara lui greu încercată, pentru oamenii dragi care sunt aici. Și vrea ca prietenul său Maritain, cu mijlocele pe care i le conferă noua postură diplomatică, să i se alăture în această lucrare de renaștere și reconstrucție.

Iată textul scrisorii:¹⁹

Excelenței sale

Domnul Jacques Maritain

Ambasadorul Franței pe lângă Sfântul Scaun

București 2, Bulevardul Dacia

18 iulie 1945

+ Dragă prietene,

Nu știu dacă Nunțiatura de la București a putut face să vă parvină telegrama de felicitare pe care prietenul nostru Mouton²⁰ și eu v-am adresat-o pentru numirea dumneavoastră, atât de fericită, în postul de Ambasador al Franței la Roma. În orice caz, repet aici aceste felicitări, împreună cu asigurarea afecțiunii mele fidele și a unei comuniuni de păreri care nu a făcut decât să crească în cursul anilor teribili. De departe, dar de foarte aproape, am fost mulțumit și mândru de dumneavoastră, în timpul încercării²¹. Și nici gândul, nici rugăciunea mea nu v-au abandonat… Amintiți-vă de mine, și dumneavoastră, în rugăciuni. Nu pierd speranța că vă voi face într-o zi, nu prea îndepărtată, o mică vizită la Roma (bineînțeles prin singurul mijloc al avionului). Între timp, vă cer să apărați bine, așa cum era tradiția neschimbată a Ambasadei Franței de pe lângă Sfântul Scaun, interesele bine înțelese ale credinței catolice în România. (La epoca în care nu aveam reprezentare diplomatică, era singura care o făcea și chiar după, dat fiind caracterul exclusiv politic al acestei reprezentări, de altfel slabe, aceasta a fost adevăratul nostru punct de sprijin). Reluați firul întrerupt. Sunt atâtea de făcut, lucruri foarte mari și foarte frumoase sub formă franceză. Trimiteți-ne, îndată ce puteți, reprezentanți ai gândirii catolice, ca în America de Sud și mai mult ca acolo, și sprijiniți ceea ce încerc să fac aici, împreună cu cercetășia franceză, J.O.C.²², J.I.C.²³ – Și apoi cărți, liturghiere, reviste, de care suntem lipsiți de cinci ani, spre marea pagubă a sufletelor. În ce mă privește, apostolatul este neîntrerupt și, datorită lui Dumnezeu, rodnic. Ia toate formele, prin vicisitudinile de tot felul. Dar dacă la Vatican vi se vorbește pentru mine, ca și după celălalt război, de o numire în postul vacant de Mitropolit al Bisericii Române Unite sau la episcopia latină de Iași, de asemenea fără titular, puteți să spuneți că știți de la mine că voi refuza această onoare și această funcție. Nu sunt făcut pentru administrație, reprezentare, oficialitate și autoritate (afară de cea morală). Singurul lucru pe care nu l-aș refuza ca demnitate și sarcină de îndeplinit (pentru că aceasta ar permite să se dea greutate la tot ceea ce fac pentru bunul Dumnezeu) ar fi cardinalatul. Ar fi cu siguranță util și potrivit să fiu primul cardinal din istoria română, și aș putea păstra cele două rituri, ceea ce, până acum, episcopatul nu a cuprins. – Vă voi povesti altădată istoria celor 5 ani de România, unde nici încercările, nici binecuvântările nu au lipsit. – Mi-e dor de Paris! Când voi putea să mă întorc acolo? – Aș avea atâtea lucruri să vă spun, de interes general și particular… și între altele, cu titlu retrospectiv, relatarea ultimelor mele întrevederi cu Bergson (februarie-iunie 1939²⁴) care îmi permite să pun la dosar mărturii și scrisori de cea mai mare importanță pentru convertirea sa și pentru problema botezului său²⁵.

Vă dau binecuvântarea mea plină de afecțiune pentru dumneavoastră, pentru soția dumneavoastră, și pentru „datoriile stării”.

Al dumneavoastră cu totul devotat in X^to

V. I. Ghika

Cu prima ocazie, vă rog să-i prezentați Sfântului Părinte, împreună cu ecoul rugăciunilor care nu au încetat, pentru el, din partea mea, pe tot timpul războiului, și care vor continua, la fel de stăruitor, pe timpul muncii grele de după război, tot respectul și afecțiunea pe care inima mea le poate conține, de 30 de ani de când am avut bucuria de a-L cunoaște și de a primi de la El atâtea binecuvântări și favoruri spirituale²⁶.

Prima scrisoare

Un lucru care uimește, citind această ultimă scrisoare, este asemănarea ei cu prima scrisoare care ni s-a păstrat din epistolar. Am mai menționat această scrisoare la început. Scriindu-i lui Maritain în 8 decembrie 1920, prințul Ghika se scuză mai întâi ca nu va putea onora de îndată invitația prietenului său, apoi trece în revistă lucrurile care îl vor ține departe de Paris în următoarea lună – drumul la Louvain, o conferință despre Dante… Dar, accentuează Ghika, de cum se va întoarce la Paris va fi încântat să vorbească cu Maritain și prietenii săi despre chestiuni de interes comun (le plaisir de causer avec vous et vos amis de choses qui nous intéressent à bien des titres). Putem să întrevedem deja aici agenda încărcată a noii relații de prietenie. Scrisă pe fugă, scrisoarea se încheie cu un post scriptum în care Ghika îi mulțumește lui Maritain pentru cărțile trimise. Între acestea, Introduction à la philosophie (publicată de Maritain chiar în anul acela la Téqui) i-a atras în mod deosebit atenția lui Ghika, făcându-l să-și dorească și continuarea.

Ceea ce ne surprinde, citind în paralel prima și ultima scrisoare, este tonul neschimbat al „vocii” lui Ghika. În 1920 ca și în 1945, el pare să fie exact aceeași persoană – activ, hotărât, la curent cu ce se petrece în jur, atent la nevoile celorlalți și gata să ajute – dacă este pentru cauza justă. Nici motivația de fond nu s-a schimbat: ea constă, în primul rând, în conștiința acută că lumea are nevoie de adevăr – adevărul care este Dumnezeu și fără de care nu se poate construi nimic de durată. În acest sens, Ghika dă dovadă de un spirit extrem de consecvent, uimitor în continuitatea sa. Dacă ar fi să-l analizăm din perspectiva unui Bildungsroman, am spune că Monseniorul este un personaj care nu evoluează. Adică, în fond, un personaj secundar – ceea ce pe Ghika, în dorința lui de a se lăsa mereu pe locul doi, l-ar fi umplut de încântare.

Dar Maritain – el ce fel de personaj este? Nu vrem să anticipăm; deocamdată ajunge să arătăm că ultima scrisoare care ni s-a păstrat de la el, datată 21 iulie 1939, este întru totul în ton cu dispozițiile interioare ale lui Ghika – atât cele de la începutul prieteniei lor, cât și cele de la sfârșit. Luate astfel împreună, cele trei scrisori – prima, penultima și ultima din câte ni s-au transmis – ne apar ca un triptic ce oglindește întregul epistolar.

Reprenez le fil interrompu – „Reluați firul întrerupt”

Cea din urmă scrisoare a fost compusă într-un context aparte. În România războiul se încheiase abia de două luni, Germania capitulând pe 9 mai. Anii care au urmat aveau să aducă țării schimbările dramatice și devastante pe care le cunoaștem; dar, deocamdată, suntem în vara anului 1945 și Vladimir Ghika este plin de speranță. Planurile lui au mize înalte. Deși e trecut de 70 de ani, energia îi este la fel de neobosită ca la 40 de ani, când la Paris se legase prietenia lui cu Maritain îndată după încheierea unui alt război, la Grande Guerre – „Războiul cel Mare”. Aflat acum la capătul unui război încă și mai mare, Vladimir Ghika este nerăbdător să reia firul prieteniei întrerupte, ca și al vieții în general.

Dar Maritain mai este el oare același? Asta nu e foarte sigur. Din ce ne spun biografii, felicitările entuziaste pe care i le trimite prietenul său Ghika – cu ocazia numirii ca Ambasador al Franței la Vatican – nu corespund deloc cu dispoziția filosofului. Presat insistent de Generalul de Gaulle²⁷, Maritain acceptase postul à contre cœur, și chiar mai înainte de a începe deja îl abhora:

Am revenit la New York pe 1 ianuarie 1945 – va nota Maritain mai târziu –, fără să fi reușit să-i fac pe generalul de Gaulle și Georges Bidault, pe atunci ministru al afacerilor externe, să renunțe la proiectul lor […] de a mă numi ambasador la Vatican. Acceptarea la care m-au silit moral insistența lor și sentimentul că nu mă pot sustrage de la o sarcină cerută mie în numele țării aflate încă în război, m-au făcut să mă cufund într-un soi de disperare.²⁸

Mai mult, războiul lăsase în viața lui Maritain urme poate mai adânci decât în a lui Ghika: țara lui, Franța, fusese ocupată; iubita casă de la Meudon, căminul atâtor întâlniri și schimburi de idei, fusese percheziționată și confiscată, iar scrierile, interzise. Războiul îl separase de familie, de prieteni și de muncă; mama îi murise pe când Jacques Maritain era în exil; alți apropiați pieriseră pe câmpul de luptă sau în lagărele de exterminare. Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, vechile dușmănii de dinainte de război erau încă acolo, și iată că în Franța liberă nu mai părea a fi loc pentru filosof. Așa se explică de ce, spre deosebire de prietenul său român, Maritain era poate mai puțin înclinat – și mult mai prudent – cu privire la lansarea de noi proiecte din poziția lui de reprezentat diplomatic.

Separați iremediabil?

Conținutul ultimei scrisori ne dă de înțeles că pe timpul războiului nu a existat o comunicare directă între Ghika și Maritain. Totuși, chiar în această scrisoare Ghika arată că „de departe, dar de foarte aproape”, el urmărise activitățile prietenului său și se simțise „mulțumit și mândru” pentru el. Deci Ghika nu fusese complet separat de ceea ce se întâmpla de cealaltă parte a Atlanticului²⁹; însă nu știm dacă același lucru fusese valabil și pentru prietenul său Maritain. Putuse el oare să rămână la curent cu cele petrecute în viața Monseniorului? Puțin probabil.

De fapt, în timpul războiului Ghika rămăsese în patrie, pe când Maritain trăise exilul american, silit să ia totul de la capăt. Propria lui patrie, Franța, căzuse în mâna dușmanului. O parte considerabilă din timpul și energiile lui Maritain se consumaseră pentru a sprijini de departe la Resistance, prin scrieri, discursuri radio și întâlniri cu persoane-cheie. Maritain, cum am mai spus, se îngrijise în timpul războiului și de organizarea diasporei franceze de pe Noul Continent. Preocuparea mersese de la menținerea moralului francez prin conferințe și chiar prin crearea de școli, până la împlinirea unor nevoi de bază, ca odinioară când împreună cu Ghika ajuta refugiații ruși de la Paris: obținerea de vize, găsirea de locuințe, serviciu, medicamente etc.³⁰

Apoi, se știe că noutățile circulă întotdeauna mai repede de la centru spre periferie: America era pe atunci, ca și azi, în centrul atenției, pe când România, mult mai puțin. Astfel, dacă pentru Ghika va fi fost relativ ușor să afle vești despre prietenul său, e de așteptat ca lucrurile să nu fi stat la fel și pentru Maritain. În orice caz, însă, acum războiul se încheiase – în Europa, cel puțin. Maritain era înapoi pe continent și locuia la Roma, ceea ce, pentru „vagabondul apostolic” însemna practic după casă. Și, deși conflagrația mondială le sfâșiase lumea în două, deși nevoile reconstrucției erau enorme, pentru Monseniorul Ghika această provocare era evident un suflu de aer proaspăt: în vara anului 1945, preotul de 72 de ani era gata să se avânte din nou în larg.

Roma, caput mundi

Pentru Ghika, Roma era în multe privințe o a treia patrie. Mai întâi, ca orice bun român, el vedea Roma ca pe una dintre principalele sale rădăcini istorice. Roma era apoi casa credinței îmbrățișate în anii tinereții; era locul studiilor și al începutului carierei diplomatice, alături de fratele Dimitrie Ghika. Roma era Cetatea Sfântă unde se bucurase de prietenia a trei papi și a unora dintre cei mai de seamă oameni ai Bisericii. Ne putem ușor închipui încântarea Monseniorului Ghika la auzul veștii că Maritain fusese numit ambasador la Roma. Acum că-și regăsise prietenul, un noian de posibilități se deschidea în fața lui!

Dar am văzut deja că entuziasmul lui Maritain nu îl egala pe al lui Ghika. La Roma, Ghika era ca la el acasă. Era preot, prinț și diplomat – într-un fel, el se născuse în mediul acela. Îi cunoștea toate dedesubturile, știa cum să-i acceseze resursele – ca să folosim un termen curent –, nu se lăsa descurajat de lipsurile inerente. Maritain, pe de altă parte, așa cum îl descrie biograful său Jean-Luc Barré, era mai degrabă o încrucișare între un filosof și un desperado. El nu voise să meargă la Roma: acceptase postul în mod silit, din datorie. Cât privește Vaticanul în sine, Maritain nu uitase amintirea unei medieri eșuate pe lângă Papa Benedict al XV-lea, în 1918. Mersese atunci la Suveranul Pontif ca să ceară recunoașterea oficială a aparițiilor mariane de la La Salette. Era acesta un loc sfânt și drag inimii lui, căci într-un moment de cumpănă, prin invocarea Maicii Domnului de la La Salette, dobândise vindecarea inexplicabilă a soției lui, Raïssa. Dar demersul pe lângă Papa a rămas fără un rezultat clar.

Mai apoi, în anii imediat premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, un diferend de idei cu un vechi prieten din perioada pariziană (și nu numai cu el), îi atrăsese lui Maritain un nume prost la Roma, iar o parte din cărțile publicate în acei ani riscau să ajungă la Index – lista Vaticanului de cărți interzise. Părintele Reginald Garrigou-Lagrange, care între cele două războaie fusese „de-al casei” la Meudon, se plânsese mai nou de vederile antifranchiste ale lui Maritain, iar Cardinalul Pacelli – viitorul Papă Pius al XII-lea – părea să aibă și el unele dubii cu privire la operele filosofului francez.³¹

Mai mult, în domeniul gândirii politice Maritain fusese întotdeauna un independent, motiv pentru care anumite părți ale stângii, și ale dreptei deopotrivă, mai ales în America Latină, se simțeau îndreptățite să și-l revendice drept inspirator. Ca ambasador, decis să refuze orice interes partinic, Maritain se va fi simțit sufocat în mediul diplomatic roman. Biograful citat mai sus povestește că el ura efectiv toată birocrația și obligațiile sociale legate de postul său: își îndeplinea datoriile cu scrupulozitate, notează Barré, dar adesea cu iritare și fără bucurie.³² Și totuși, aceeași ambasadă era însăși instituția către care Monseniorul Ghika privea ca la o speranță pentru afirmarea propriei țări încă prea slab reprezentate în plan internațional. Așa cum o spune chiar el în ultima scrisoare, Franța avea o lungă tradiție în acest sens, iar Monseniorul – cu siguranță sensibil la mișcările timpurilor – spera ca tradiția să meargă înainte.

Care dintre cei doi prieteni avea dreptate? Și, cu o atare discrepanță în modul de a se raporta la situație, care va fi fost răspunsul lui Maritain la acea scrisoare din 18 iulie 1945 – adresată lui ca Ambasador al Franței? Să-i fi răspuns oare filosoful prietenului său de o viață? Dacă da, răspunsul nu a ajuns până la noi. Cercetări mai amănunțite îl vor dezvălui, poate, în arhive unde nimeni nu l-a căutat până acum, sau în vreun sertar prăfuit… Cazul nu ar fi singular: în mai 2007, Geneviève d’Hoop, nepoata lui Dimitrie Ghika, și frații ei au mai cercetat o dată documentele familiei, la sugestia regizoarei Anca Berlogea care pregătea un documentar despre Monseniorul Ghika. Nu mică le-a fost surpriza când printre fotografii vechi și alte hârtii, au găsit un plic cu 30 de scrisori adresate bunicului lor, Dimitrie, scrisori pe care Vladimir reușise să le expedieze în afara țării din martie 1948 până în martie 1952³³. Însă cu privire la corespondența Ghika-Maritain, în lipsa unei descoperiri similare, deocamdată putem doar să speculăm.

Scrisoarea pierdută

Din tot ce știm despre Maritain, e greu de crezut că el ar fi lăsat scrisoarea prietenului său fără răspuns. În trecut, când împrejurările îl împiedicaseră să scrie personal, Raïssa și uneori cumnata sa Véra aveau grijă să îi trimită o notă Prințului Ghika, explicând situația. Dar, de data aceasta, nu avem chiar nimic. Posibil ca înstrăinarea familiei Maritain să fi fost atât de mare încât să lase emoționanta scrisoare fără răspuns?

Am fi tentați să gândim că viețile celor doi prieteni erau acum la depărtare de ani-lumină. Ghika era legat de numeroasele nevoi ale țării lui, o mică monarhie încă predominant agrară! Maritain, între timp, făcuse o carieră de succes în Statele Unite. Devenit o personalitate de prim rang, era acum solicitat să ajute Franța să-și recapete rolul ce-i revenea în arena internațională³⁴… Totuși, insensibilitatea față de un vechi prieten ar fi fost o negare crasă a tot ceea ce fusese și însemnase Maritain. Și apoi, România nu era chiar atât de necunoscută în Statele Unite, de unde tocmai se întorsese filosoful. Vizita Reginei Maria în SUA, cu douăzeci de ani înainte, în 1926, făcuse o impresie profundă și de durată asupra societății americane. Mai apoi, în timpul războiului, bunătatea arătată de români prizonierilor americani – în speță aviatori doborâți pe când încercau să bombardeze rafinăriile de la Ploiești, înainte de august 1944 – nu trecuse neobservată. În ajutorul lor veniseră nu doar oamenii de rând, ci însăși familia regală: prințesa Ileana, fiica reginei Maria, organizase în castelul de la Bran un spital de campanie unde soldații americani erau adăpostiți și îngrijiți… Nu, la sfârșitul războiului, România nu era nicidecum absentă în conștiința publică internațională.

Este însă adevărat că, odată încheiat războiul, Maritain a devenit tot mai neinteresat de chestiunile politice. După moartea Raïssei în 1960, se va retrage treptat din viața publică, ajungând în cele din urmă să refuze aproape total vizitele și corespondența. Câteva elemente biografice par să sugereze că procesul începuse deja înaintea numirii lui ca ambasador și doar se adâncise cu trecerea timpului. Și – un detaliu care nu trebuie să ne scape – vara anului 1945, când a sosit scrisoarea Monseniorului, era pentru Jacques Maritain o perioadă aglomerată. „Première journée à Rome…”, notează Raïssa în jurnalul ei, la 10 august 1945, dată aflată la mai puțin de o lună distanță de data scrisorii Monseniorului (18 iulie). Într-o notă de subsol la această mențiune din Jurnal, Jacques arată că în aceeași zi se deplasase la Napoli pentru a le aduce la Roma pe soția lui și pe Vera, care tocmai sosiseră de peste ocean. Mai adaugă filosoful că, începând cu luna aprilie când își luase postul în primire, fusese foarte prins cu procedura de acreditare și cu alte sarcini administrative. Catalogul Fondului Maritain care se păstrează la Biblioteca Universitară din Strasbourg dă o listă detaliată a corespondenței de serviciu a ambasadorului Maritain din acest an, dar numele Monseniorului Ghika nu apare pe această listă. Cu siguranță, vara romană din 1945 nu era pentru Maritain momentul cel mai potrivit pentru a se lansa în noile proiecte pe care i le propunea Monseniorul Ghika.³⁵ Totuși, chiar și așa, rămâne greu de crezut că Maritain nu i-ar fi trimis prietenului regăsit măcar câteva rânduri.

Scrisoarea de răspuns de la Maritain s-ar fi putut ușor pierde în anii tulburi care au venit peste România după război. Schimbările politice din 1947/1948, teroarea regimului comunist nou instalat la București, persecuția fățișă asupra Bisericii i-au determinat pe mulți să ascundă sau să ardă orice document care s-ar fi putut dovedi compromițător (în final, sentința care l-a dus pe Monsenior la moartea în închisoare era legată tot de niște scrisori: Ghika încercase pe această cale să mențină comunicarea între Papa și ierarhia catolică locală³⁶). În acest context, ne apare ca un fapt remarcabil păstrarea scrisorilor de la Maritain, chiar și atunci când autoritățile l-au silit pe Monsenior să părăsească locuința din Bulevardul Dacia și să se refugieze într-o cămăruță de la Biserica Franceză Sacré Coeur (inițial aceasta funcționase drept capelă pentru Spitalul Sf. Vincențiu de Paul, înființat cu sprijinul Mons. Ghika – actualmente Spitalul de Endocrinologie C.I. Parhon). Unul dintre preoții lazariști care slujeau la Sacré Coeur alături de Mons. Ghika, părintele Georges Schorung (belgian), a reușit la un moment dat să salveze și să transcrie o mare parte din scrisorile lui Vladimir Ghika, evident convins și el de importanța acestor documente pentru posteritate.

După arestarea Monseniorului la 18 noiembrie 1952 și împrăștierea comunității, în 1957 capela Sacré Coeur – care de drept aparținea Ambasadei Franceze – a fost definitiv închisă. A rămas așa până la căderea regimului în 1989. Cu o excepție. După cum relatează Iulia Cojocariu, cercetător la Arhiva Vladimir Ghika, părintele Schorung (care fusese expulzat din țară deja din 1950) a putut să revină în România pentru o scurtă vizită la începutul anilor ’70, când în atmosfera politică se produsese o oarecare relaxare. Cu ocazia acelei vizite, asistat de un funcționar de la Ambasada Franței, părintele Schorung a reușit să pătrundă în casa parohială printr-o fereastră din spate. Într-una din încăperi, unde nimeni nu mai intrase de aproape douăzeci de ani, părintele Schorung a mai găsit documente care aparținuseră Monseniorului, precum și o cantitate considerabilă de hârtii arse. Nu e deloc exclus ca răspunsul lui Maritain la acea ultimă scrisoare din 1945, și poate altele care au sosit mai apoi, să se fi aflat acolo, în cenușă… Oricum ar sta lucrurile, fie că a existat sau nu un răspuns de la Maritain, tăcerea care a urmat ultimei scrisori rămâne simbolică pentru întunericul ce avea să cuprindă în curând România.

______________________