„Teatru polițist”

„Polițismul” e un conținut, nu o formă. Literatura sau cinematografia de gen se definesc prin tematică, nu prin manierele de altfel foarte diferite în care sunt rezolvate misterele respective. Tonalitățile dominante sunt de multe ori sumbre, dramatice, de fapt îmbibate de tragism, căci multe vieți omenești se pierd de-a lungul poveștilor care se vor încheia cu dezvăluirea și capturarea criminalilor, după cum pot fi și – la polul opus – comice. Atmosfera e încărcată în prima categorie, apăsătoare, încât cititorii și cinefilii trec prin mari emoții, ținuți până la capăt „cu sufletul la gură”, pe când cea de-a doua provoacă amuzament, încântând prin complicitățile glumețe ale autorilor cu „consumatorii”, prin pitoresc, ironie și alte forme ale ludicului, generatoare de haz uneori debordant. După cum diverse tipologic se-arată și construcțiile mai ample ori mai concentrate ale anchetelor, liniare sau „polifonice” sau cum vor mai fi decis fie inspirația, fie calculul celor care ticluiesc aceste „conținuturi” (cum le-am spus).

E vorba întotdeauna despre narațiuni, despre avansul progresiv către rezolvarea cazurilor, deci despre arte, genuri și specii epice: prozastice, privind în primul rând către literatura cu mistere, criminali, detectivi și polițiști, și filmice, de când modernitatea a profitat de soluțiile tehnologice care i-au permis să inventeze poveștile vizuale mișcate (așa li s-a și spus: „motion pictures”, adică imagini/ fotografii în mișcare), cu subiecte – în ordinea noastră de idei – tot misterioase, criminale și până la urmă făcătoare de dreptate. Artele sau speciile concentrate, „simultane”, n-au cum să preia subiecte care presupun desfășurări de etape „succesive” (preluând terminologia lui Gotthold Ephraim  Lessing din Laokoon).

Rămânând la categoriile scriiturii: nu doar proza, ci și dramaturgia construiește narațiuni, și anume ca decupaje scenice, prin acumulare de replici, deci pot exista și piese „polițiste”. Exemple – numeroase, între care și mai-vechi formule de „cripto-thriller” precum Hamletul shakespearian, în care unii exegeți au văzut o ingenioasă anchetă de demascare și penalizare de către fiu a călăilor tatălui. În ultima sută de ani s-a scris și teatru efectiv „polițist” sau „detectivist”.

Greu de imaginat – în schimb – poezie de profil. Folosind termenul, Lessing avea în vedere versificațiile amplu-narative ca reprezentante ale literaturii întregi, drept care le-a trecut la „succesive”. Între timp, modernitatea a cultivat intens versificația concentrată, eliptică, provocatoare de intensități dense, lăsând misiunile narative în sarcina prozei și în special a romanului. A existat și persistă – însă – și poezia epică, drept care ea ar putea povesti orice, inclusiv omoruri și pedepsiri ale făptașilor. Avem în literatura română exemplul volumului Poem al lui M. Ivănescu (din 1973). S-a mai încercat în versificări pe asemenea teme, ca și-n alte direcții „consumiste”, Florin Iaru (fără să-și fi adunat textele în cauză într-o carte).

Cât despre genul exegetic, el pare cel mai puțin ratașabil direcției, căci se ocupă cu analiza textelor, fără să treacă la elucidarea de crime reale! Recenziile, studiile și cărțile despre literatura „mystery & thriller” sunt acțiuni „meta-polițiste”, fără vreo veleitate de… anchetă primară. Anumiți autori și anumite studii s-au remarcat prin înclinații „detectivistice”, dar aplicate doar asupra materiei de „investigație” literară. Am putea eventual considera cazuri de acțiune critico-„polițistă” dezvăluirea și argumentarea unor fraude intelectuale precum plagiatul. Sau și a culpelor de mediocritate, vulgaritate, kitsch, de producere de „maculatură”, de tipărire „criminală” a unor texte care jignesc bunul-simț și cele mai permisive criterii de calitate estetică pe hârtia pentru a cărei producere s-au tăiat copaci din natură?!…

Eminentul autor român de literatură „de mister și suspans” („mystery & thriller”) George Arion se ocupă demult cu forțarea limitelor tipologice ale genului. Consacrat ca romancier „detectivist”, el a scris și texte narative de dimensiuni mai mici sau liliputane, nuvele, povestiri, schițe, crochiuri. Ieșind din granițele genului prozastic, a scris și piese de teatru despre crime și criminali, scenarii de film şi de serial TV și chiar și un libret de operă. Ultimele din înșiruire, scenariile și libretul, au fost în mare parte „dramatizări” ale unor texte ale sale anterioare, transpuneri în limbajele altor arte. Dar ca dramaturg a imaginat texte special pentru scenă. Și-a publicat la un moment dat între coperți de carte o piesă, Scena crimei sau Caruselul ucigașilor (2003). Celelalte, de lungimi medii sau de „teatru scurt” (categorie cu care profesioniștii domeniului operează), au fost și ele, mai toate, jucate pe scenă sau în montări radiofonice. Câteva au văzut lumina tiparului în reviste și almanahuri. Autorul le reunește acum în premieră într-un volum de „teatru polițist” sau „detectivist(ic)”, avansând către ilustrarea pe cont propriu a întregii tipologii a genurilor și speciilor literaturii în gamă „mystery & thriller”. În anumite perioade s-a manifestat abundent și critico-eseistic prin articole, rubrici, seriale consacrate domeniului. Constatând cu alt prilej acest uimitor polimorfism, mi-am exprimat speranța că George Arion se va încerca și-ntr-ale poeziei „polițiste”, încât să nu-i scape nici o categorie nebifată. S-ar părea că a pianotat cândva și pe această claviatură. Cu un oarecare efort de mobilizare, ar putea produce mai ample versificări – o carte! – despre încălcări de legi și arestări de infractori. A dovedit în repetate rînduri că posedă și fantezia, și umorul necesare. Doar atât, un mic pas, lipsește pentru ca să-l putem proclama „scriitor total” în registrul tematic, de „conținut”, în care înoată ca peștii-zvârlugi în apele Planetei…

Volumul de teatru¹ ni-l reamintește pe George Arion ca mare maestru polivalent. Se știa că a mai comis, dar acum vine proba compactă: zece piese într-o culegere de gen dramaturgic.

Scriitura – foarte sigură. Replicile – dinamice, în schimburi captivante, cu o admirabilă ușurință de a construi dialogal subiectele (test esențial pentru un bun dramaturg: să nu sune fals conversația personajelor pe scenă!). Și regăsim din belșug calitățile „detectivismului” din proza autorului: ingeniozități de construcție a subiectelor, răsturnări comice de situații, limbaj hâtru, cu multe ironii și poante, referințe sau aluzii culturale de cele mai multe ori simpatice. Pe scurt: asemenea prozelor, piesele sunt și ele scrise în „stil Arion”.

Titlul general îl preia pe penultimul din sumar, al unui monolog atribuit unui actor: Autograf. Fiind vorba despre meseria scenică de cea mai mare vizibilitate, deci emblematică, decizia poate trece drept un omagiu adus profesioniștilor și artei teatrului în general. Dar semnătura de pe copertă îi aparține lui Arion, nu personajului-actor, deci e și propriul său Autograf de scriitor pe care ni-l oferă pe-o carte! Posibilitatea ca la mijloc să fie un amuzament discret crește dacă privim și spre subtitlul culegerii: Șapte piese mortale, o farsă și două monodrame. Ultimele două categorii sunt tipologice, însă prima, a „pieselor mortale”, joacă între sensul propriu, de texte dramatice „cu cadavre”, și cel argotic-figurat, echivalent cu „grozav”, „nemaipomenit”! Mică ambiguitate pentru captarea bunăvoinței cititorului atent la pluri- – aici: bi- – semantisme…

Din cele șapte „mortale”, două au subiecte românești și cinci – americănești. Patru sunt plasate în localitatea inventată demult de George Arion ca topos fioros și-n același timp comic al Lumii Noi: Barintown. Apărea în frontispiciul unei culegeri de povestiri ale sale din anii ’90: Crimele din Barintown (1995, reed. 2002). S-ar fi putut adăuga ciclului și-a cincea de peste Ocean, dacă autorul n-ar fi avut nevoie de un toponim legat de un blocaj de zăpadă abundentă, drept care a ales un Wintercreek (= Pârîul de iarnă).

Prima și cea mai amplă piesă din sumar, Scena crimei sau Caruselul ucigașilor, are și ea un subtitlu glumeț și interesant: Tragi-comedie polițistă într-un act și cinci cadavre. Atâtea sunt – într-adevăr – crimele care justifică tragedia. Pe de altă parte, personajele se tot tratează reciproc cu ironii, de unde verva comică a textului. Totul – pe „scena crimei”, denominația-standard atribuită în Statele Unite ale Americii și peste tot în lume locurilor în care ucigașii își doboară victimele („crime scene”, pronunțat englezește – de unde Crime Scene Press, numele editurii fondate de George Arion și de secondanții săi), dar într-un „carusel” al abominabilelor execuții, în urma unor reluări și permutări care ar justifica și un total multiplu de cinci, cinci ori cinci, după care vor mai urma alți cinci, deci cinci ori cinci plus cinci ori cinci. Nu ofer aici explicațiile care ar risipi suspansul lecturii… Doar atât: asistăm la un joc de „roluri”, cum repetă protagoniștii, într-o operațiune de „reconstituire” (poate că o aluzie abia sesizabilă la cea din proza fostului coleg de redacție al lui Arion, Horia Pătrașcu, și din ecranizarea glorioasă a lui Lucian Pintilie). De reținut – între altele – și savoarea marii descoperiri a Profesorului care ar face România notorie pe mapamond grație „dinozaurilor pitici” viețuitori cândva pe-aici, până le-a venit și lor rândul la extincție.

Amintiri din livada cu meri, Trei kilograme de heroină, Revelion cu poștașul și La capătul răbdării sunt bucățile din fictivul Barintown (într-una dintre cele două pronunții posibile, denumirea s-ar putea trage de la „Barul din oraș” – și-n localitate chiar există barul sau „crâșma” lui Politicosu, pe unde tot trec diverși…).

Amintirile din livada cu meri ne-ar putea-o aminti pe alta, celebrissimă, de vișini (după cum mai apare fugitiv și poate că tot cehovian, izbindu-se de-un geam, un pescăruș zăpăcit de ploaia care nu mai contenește, ca la un potop final). Recapitularea vieții de cuplu a soților Jackson începe într-o atmosferă aproape idilică, în căldura căminului ferit de ape, spre a sfârși cu o devoalare macabră. Nota bene: George Arion stăpânește și știința răsturnărilor de situații, a finalurilor-surpriză.

Mai rapid construite sunt celelalte piese „americănești”, de „teatru scurt”. Misterul unei nopți cu viscol, cea din Wintercreek, intercalată în șirul din Barintown, dezvăluie secretul altui cuplu cu un mare „schelet în dulap” (cum se spune despre conștiințele încărcate). Abundă nu doar zăpada (după ploaia de dincolo…), ci și persiflările auctoriale ale literaturii de consum și-ale filmelor și serialelor de televiziune cu „martori sub protecție”. Nota bene: jongleriile metatextuale, autoreflexivitatea și autoironia nu lipsesc nici ele din panoplia autorului nostru.

Înapoi în Barintown, într-un spațiu de rulote, Trei kilograme de heroină propune o nouă răsturnare spectaculoasă de situație. Hazul îl aduce pasiunea ucigașului ucis față de… teatru, de care se declară „înnebunit”: situația i se pare „mai tare decît orice piesă de teatru pe care am văzut-o”, iar soluția narativă va decurge din brechtianul Cerc de cretă caucazian! Cu aceeași grijă de a proteja lectura, adaug încă o dată: atât aici…

Trecerea de la sărbătoarea liniștită în familie la teroarea instituită dictatorial și-apoi la crimă în Revelion cu poștașul are tot o explicație dezvăluită surprinzător la final, bașca sugestia de recurență infinită a ecuației. Din nou: fără detalii narative.

Din La capătul răbdării, construită pe alt joc neașteptat de roluri, aleg persiflarea ideii de club de discuții polițiste, „ca la un cenaclu literar” unde mușteriii lui Politicosu „se strâng și povestesc niște chestii uimitoare despre asasini și detectivi”. Printre numeroasele aluzii livrești à la George Arion – combinația dintre T.S. Eliot și e.e. cummings: protagonistul îi citește, drept care partenera sa fictivă de confidențe va căpăta numele de familie ale celui de-al doilea, iar din poezia celui dintâi îi va veni prenumele April, utilizat în țările anglofone, doar că faimosul incipit al Țării pustii se referă la luna din calendar, considerată „cea mai crudă”. Preluată de un autor de proze „cu crime”, formularea capătă o rezonanță aparte.

Revenim în patrie și-n universul simpaticului personaj recurent din romanele lui Arion, Andrei Mladin, în libretul de operă În labirint, scenarizare după un segment din prozasticul Trucaj (1986, cu câteva reeditări). Miza construcției literare e de data asta sofisticat-halucinatorie, iar cea tipologică – de deschidere spre noi coduri artistice.

În sfârșit, farsa din Administratorul și cele două „monodrame”, Autograf și Actrița, sunt fără crime, dar tot cu surprize, suspans, răsturnări de situație.

Supratitlul O farsă de Duminica Surdului trimite nu la biblica Duminică a Orbului, ci la confuzele alegeri din 20 mai 1990, primele de după căderea regimului comunist din România. În piesă se face campanie și se votează pentru postul de administrator de bloc. Ședința are loc pe terasa de sus, sub cerul liber, de unde se va revărsa la sfârșit altă ploaie. Satiră la adresa precarităților democrației autohtone incipiente. Surpriza o constituie alegerea unui pensionar, Surdu, care nu-și dorise să candideze. Nici o problemă: se anulează! Suspans electoral degeaba!…

Cât despre Autograf și Actrița, scrise special pentru doi prieteni-vedete din lumea scenei, Eugen Cristea și Cezara Dafinescu, ele au caracteristicile „monodramelor”: lungi monoloage cu o anume variație de registre și cu „trucuri” de ritmare care să le confere „teatralitate”. Arion recurge la inserturi de voci, muzici sau dansuri, inclusiv de fragmente din piese consacrate precum caragialiana Scrisoare pierdută, Act venețian a lui Camil Petrescu sau Gaițele lui Al. Kirițescu, „colate” ca atare, și inventează iarăși răsturnări de situație care-l aduc pe el, actorul, în fața publicului, deși credea că-și deapănă gândurile în solitudine, și-i justifică ei, actriței, profunda tristețe existențială după ce bărbatul marii ei iubiri moare într-un accident de motocicletă (fără să fie vorba despre o crimă propriu-zisă!). Plus surpriza finală din ultimul text: aflăm că monologul a fost o repetiție, așa că și finalul va relua primul paragraf al piesetei. Bonus autoreflexiv: actrița se pretinde prototip al personajului feminin din Atac în bibliotecă, romanul-triumf al lui George Arion (1983, cu numeroase reeditări), cap al seriei cu Andrei Mladin…

Un remarcabil volum de teatru-teatru, pe o gamă largă de formule perfect stăpânite, și o probă irefutabilă că „teatrul polițist” e posibil, există, performează. În ambele sensuri: se joacă și poate atinge nivele înalte de calitate literară!

_______________________