Punctul cardinal sub care George Vulturescu înțelege a-și situa creația poetică e Nordul. Un topos al retragerii, al solitudinii, dar și al unei defensive dure, colțuroase, convenabil unei naturi inadaptabile, tensionate, nu o dată incriminatoare în care putem afla cheia morală a ființei auctoriale. Un Olimp hiperboreal în criză, Walhala cum un spațiu al unei mitologii degradate: „Nordul nu e o temă, nu poate deveni proiect; el nu/ se lasă peste terase ca un lințoliu; nu atârnă/ peste vârfuri de brad ca o ceață; nu se/ zdrențuiește peste acoperișuri precum amurgurile./ Pieziș. Nordul stă pe litere și prin/ nămolurile scrisului își târăște animalele/ diforme ale Nopții” (Pieziș, Nordul stă pe litere). Asistăm la o „fiziologie” a Nordului descompus cu solemnă paciență, tras în aproximații, asociații, tentative ale unei definiții. Un spectacol analitic pe o coardă patetică, dar cu lăuntrica disciplină a unei dureroase, continue prestații confesive. „Tema” devine un confesional deschis aproape nonstop: „«E o noapte în care simți cum te bântuie/ Nordul, spun azi în cramă. Uitați-vă/ bine, suntem o entitate a Nordului: mâl argilos și iarbă eretică, mlaștină/ și grohotișuri de lut, frunză de ienupăr/ și nisipuri dogorind…»// – «Singura regulă a Nordului este să/ înaintezi…»// «Nordul e în fața mea, precum moartea…»// – «El nu poate fi decât în urma ta,/ precum copilăria…»” (Nordul e în față, precum moartea). Și chiar o senzualitate rece în intensitatea sa domptată: „«Nordul e-o femeie dezbrăcându-se/ lângă lacul Tihăriei; rochia nu-i/ aluneca pe pulpe, ci părea să se dezlipească,/ piele de pe piele, cum de pe spatele oglinzii/ ai răzui argintul. Mi-aș răzui retina/ să-i pot smulge chipul din ochii mei/ pârjoliți…»” (ibidem). Acestui Nord suveran i se alătură factori afini într-o bogată trenă dominată la un moment dat de culoarea neagră, într-un sarcastic joc între real și iluzie, perceput cum o damnare: „Vânt negru peste iarbă/ murdărind vârfurile verzi ca o cârpă smolită/ șiroind peste lespezi// Dacă merge spre sat? Cine să te creadă/ la porți când strigi pe uliți:/ «Pe câmp vine un vânt negru!» (…) Ai stat pe dâmb și ai privit;/ el a venit și te-a plesnit peste față./ Gheața lui ți-a sângerat buzele și ți-a/ crestat obrajii vântul negru.// Târziu te-ai întors în sat, în casă. Nimeni/ nu te-a întrebat de ce sângerezi. Nimeni.// Vântul negru există numai pentru tine” (Mirosul sângelui).
Societatea bătrânilor e la rându-i una simbolică la granițele ultime, versatile, din care pricină problematice, dintre viață și moarte: „Astăzi, Bătrânii Stâncilor m-au îngăduit lângă/ focurile lor./ – Osana, le-am zis, care e mai bătrân dintre noi/ nu știu: osana, care e mai mort dintre noi nu știu./ Dar pe pietrele Nordului am văzut cum putrezesc/ păsări și ouă în cuiburi; oase de lupi și de urși/ zac risipite de-a valma cu schelete de om uscate/ peste schelete de om” (Osana în Excelsius). De reținut că senectutea pare a fi depozitara textului deopotrivă mundan și vizionar în personalizarea sa, care-și apropriază realul și totodată îl transcende: „abia îi mai deslușeam pe Bătrânii/ Stâncilor. Erau tot mai palizi și aveau respirația/ sugrumată, ascunsă, retrasă în cenușa hieroglifelor – / fiecare cu litera lui de sânge și de foc – ca niște/ salamandre. Fumul sau ceața îi acoperea tot mai/ mult; sub arabescurile monogramelor se uscau cu/ numele regilor lor și cu pecețile lor pe buze” (ibidem). Scrisul e firește obsesiv pentru eul poetic. Abordat aidoma unei punițiuni menite a-l identifica sacrificial, dar și cu o inclusă aspirație mistică. Strivitoare subordonare voluptuoasă, condiționând iluminarea: „Sunt nopți când lumina lămpii mă face mic/ ca un gândac procopsit din paginile lui Kafka;/ sunt nopți când lumina lămpii mă strivește/ cum talpa copitei turtește lutul moale –/ mă face una cu scrisul meu/ precum în chilie călugărul e una cu rugăciunea sa” (Maladiile poetului sub lampă). Deși suferința revine în virtutea faptului că absoluțiunea transtextuală nu se poate stabiliza. Aidoma oricărui factor al vieții curente, produsul poetic poate deveni prada circumstanțelor acesteia, materie jertfită materiei: „poemul e o zdreanță de cămașă/ pe care păsările o iau în gheare și-o pun sub/ ouăle din cuiburi/ Și jderii o trag cu dinții în/ culcușuri sub labele puilor.// Cămașa, domnilor, e doar pentru cadavrele/ din morgă/ pe șoldul femeii mâna ta a făcut-o ferfeniță/ ferfeniță este și grămada ta de litere/ pe care le-ai lăsat în cărți” (Mâna care scrie și mâna care întoarce pagina). Nu fără o sadică adâncire a distrugerii naturale la care riscă a fi supusă ficțiunea, cu o pitorească detaliere a cruzimilor. Nordicul temperament al ființei se arată așadar apt de o descindere în concretețea stării sale critice, în febrilitățile unor reacții tinzând spre violență. Înaltele considerații abstracte cresc la subsolul lor naturalist: „«Nordul trebuie păzit/ din interior spre exterior, mi-a strigat. În interior/ e țipătul pietrei pe care-l porți în tine; oxizii/ din roci îl împing prin toți porii tălpilor în/ carnea ta, în sângele tău, până în inimă, până în/ creier, unde ți se și așază: acolo e țipătul pietrei,/ nu în măruntaiele ei…»” (Osana în Excelsius).
Un alt subiect al acestei producții îl reprezintă orbirea. Nu doar un stigmat relativ moștenit din copilărie, ci și un raport psihosomatic cu misterele existențiale, ducând la un vizionarism specific: „Tânăr copil, lângă poarta lui/ Achim, o țepușă mi-a zdrobit un ochi./ Acum printr-unul îmi curge neantul/ iar prin celălalt iarba Nordului:// două tunele prin care mă îndrept spre voi” (Tensiunea detaliului). Posibil izvor lacrimal cu rol angelic: „Asemenea bulbilor de plante, ochiul orb/ poate sta în iarna de lut a creierului; poate/ sta în miezul ochiului ce vede ca o/ lacrimă neplânsă prin care evadează îngeri” (ibidem). Sau generos prilej al unei chenoze în măsură a anihila distanțele spațiale și temporale, cu interstiția unei vorbe nietzscheiene: „Nimic nu îmbătrânește în Ochiul Orb./ Călăreții plecați prin pădurile lui rămân/ mereu tineri/ așa spun cei mai bătrâni și cei mai tineri șerpi./ Iertat să fiu pentru Ochiul Orb./ Cei pe care nu i-am văzut cu el îmi sunt cei mai dragi; nu le-am pus peste umeri lințoliile cavernelor,/ nu le-am atins cu solzii gelatinoși ai nopții” (Ochiul rău, ochiul bun). Pentru a înainta spre o nouă manifestare rebelă, proprie unei naturi pasionale ce nu ezită a întrețese delicata livrare a intimității cu asprimea satirică: „Legea e crudă în lumea celor care văd;/ numai orbii îi conduc pe orbi/ mi-e martor Pieter Bruegel cel Bătrân// haita îl apără pe lup/ corb la corb nu-și scoate ochii// frica – orbește/ în lumea celor care văd au apărut vânătorii de orbi/ nu se știe cine-i alege:/ au ei trei ochi? poartă ochelari cu dioptrii?/ pot ei hotărî de la câți orbi începe orbirea?” (Printre vânătorii de orbi). O fibră de outsider răzbate în versurile acestui bard iubitor al unor secvențe de comportare aspră, de-o dârzenie ancestrală, transilvană. Grija d-sale, ca, situându-se pe „treptele destinului”, să nu rămână nimănui dator cu nimic: „Cucuta mea vă așteaptă; cine vrea să fie acolo,/ pe Pietrele Nordului, și nu pe treptele Academiei? (…) (Ceea ce nu suport în poezie e «privirea de peste/ umăr». Scrii cu țărușii ei înfipți în tine./ Ca un pământ parcelat e textul./ Cum sicriul e rama cadavrului tău.)” (Privirea de peste umăr). George Vulturescu ilustrează o energică originalitate în măsură a-i susține ambiția ce-o are față de sine însuși.
George Vulturescu, O sută și una de poezii, Antologie, prefață, repere bibliografice și selecția referințelor critice de Delia Muntean, Editura Academiei Române, 2021, 340 p.