Un artist este o „rană” intratabilă a lumii, un defect rarisim al naturii, un viraj ontic extrem de periculos (și, în același timp, pe care nu și-l poate permite oricine). Artistul nu e om. El e un Dumnezeu. Un Dumnezeu singur, fără vârstă. E unic. N-are neamuri, n-are rubedenii. Are doar niște intermediari (niște interpuși, un fel de go-between, dintre care, însă, din păcate, unii nu sunt de ispravă!). Apoi, la fel ca și Dumnezeu, artistul nu are CV. N-are decât un prăpădit de weltanschauung. O concepție în tușă personală despre lume și viață. Despre oameni, ființe, pietre și flori, despre lucruri diverse (de la utile amare la futile dulci), despre spicul de grâu și despre pâine, despre femeie și iubire, despre naștere și moarte (care, vorba lui George Santayana, nu pot fi remediate, de aceea, trebuie să ne bucurăm de ceea ce le desparte), despre Frumos și Urât, despre clipă și eternitate. Despre tot ce respiră magie, forță și speranță…
Iar, când ajungi (mai exact, ți se dă privilegiul de a ajunge) în cuibarul Artistului, te cuprinde un amestec de stupoare frisonantă, un extaz al privirii, împănat cu bucuria reîntâlnirii întotdeauna cu un prieten drag. Și descoperi pe rând: grația fără pripă a revelației, puterea neobosită a gândului, îndrăzneala cosmică a gestului, neastâmpărul gâlgâitor al fanteziei, neodihna spiritului care caută întruna și în orice o poveste vie, palpitantă.
Pentru că el, venerabilul Mircia Dumitrescu, e artistul poveștii, știe mai bine decât orice scriitor sau prieten al scriitorilor că somnul narațiunii nu poate naște decât monștri, adică eșecuri ale minții. Mircia Dumitrescu este un artist singuratic, un mulțumit de viață și de onorurile ce i s-au dat, un savant al uităturii adânci asupra lumii, un artizan al mișcării mâinii fără preget și un strigăt mut de modestie împlântată în carnea unui jemanfișism feroce, din care lipsesc toate otrăvurile auxiliare ale trufiei. Și, de aceea, singur.
Îi cerusem, la telefon, dreptul de a-i duce o carte. „Da, bătrâne, vino, cum să nu! Oricând. Sunt aici.”
L-am găsit lucrând în camera sa luminoasă de la ultimul etaj al clădirii MNLR din Griviței, aproape de cer, în acordurile continue de Haydn, ieșit din laptopul deschis pus pe o consolă, sub fereastra ce împodobește cu o mușcată uriașă văzduhul Bucureștilor. M-am uitat la atelierul lui, noul atelier, spațiul de liniște pe care Muzeul Literaturii i l-a dăruit. În dreapta, sute de CD-uri așezate pe stelaje potrivite. În stânga – un scrin uriaș cu sertare, pe care sunt așezate lucruri dragi, obiecte, fotografii, miniaturi în lut ale viitoarelor sculpturi în lemn, un ceas scâlcit la maniera Dali, ouă încondeiate, icoane și chipul de sfânt al Monseniorului Ghika. Îmi ia de acolo un model în lut, cu un trup contorsionat: „E martiriul Sfântului Sebastian, pe care urmează să-l fac mare… ai să vezi!” Dedesubt, în rafturi, binecunoscutele sale caiete (de fapt, ceasloave cu schițe, acuarele, studii, fulgurări de gânduri, fotograme din filmul memoriei… totul strâns acolo, unde nimic din spiritul lui cosmic nu se pierde, fiindcă, la fel ca orice artist, are sentimentul unicității oricărui lucru scornit de mintea sa și ieșit din mâinile lui). Lângă scrin, o bibliotecă simplă, cu rafturi de lemn negeluit și cărți uimitoare (mă uit atent și dau peste Meister Eckhart – Benedictus Deus, tratate și predici). Pe peretele de lângă ușă, un rastel cu tablouri așezate într-o ordine de laborator, acoperite cu o folie de plastic. „Acolo sunt lucrările care n-au fost expuse niciodată!”. Mai încoace, agățată într-un cui, o șapcă veche de ceferist. „Și asta are povestea ei, bătrâne!”.
La măsuța lui de lucru, mâinile artistului se mișcă întruna. Scrijelește atent, cu un bisturiu, minuțios ca un bijutier, în lemnul unei gravuri (o ilustrație la o carte de poeme a unui autor portughez, tradus de un mare poet român!). Dintotdeauna, în afară de starea de grație, exemplarul de artist Mircia Dumitrescu n-a avut nicio stare. E ca un spiriduș frenetic cu o statură colosală, în ciuda taliei mărunte. N-are astâmpăr. Nu stă locului deloc. Este făcut din nestare. Așa l-am cunoscut dintotdeauna, încă de atunci, din anii `90 și așa a rămas: aidoma unui djinn dintr-o poveste de O mie și una de nopți, de o dinamică aiuritoare, de o mobilitate ce poate năuci până și pe cel mai cumpătat negociator de sinergii. Cu talia lui de bondar harnic, Mircia bâzâie peste tot și în același timp. E un fel de uite-l-nu-e! Inventica lexicală populară românească a scornit termenul de țâști-bâști. Pe un palier însă ceva mai cult, pare una dintre acele creaturi fantastice, numite cronopi, din prozele lui Julio Cortázar. Căci, cum ar veni, el este sincron cu toate timpurile sale particulare și simultan cu toate spațiile personale (inclusiv cele de exprimare!). Alintătura de „Mircică” îi vine de la cel mai bun prieten al său din tinerețe, Nichita Stănescu, în timp ce, la schimb, el a împrumutat de la Poet adresarea afectuoasă cu „bătrâne…!”.
Relația lui cu literatura s-a materializat și prin strânsa colaborare cu Muzeul Național al Literaturii Române, care a fost onorat să-l primească. După ce a avut ca atelier un mic spațiu în curtea Bibliotecii pentru copii „Ion Creangă” (de fapt, acareturile hotelului pe care l-a deținut Al. Marghiloman, astăzi, clădirea ambasadei Franței), Mircia s-a mutat în clădirea „Grivița” a MNLR, unde i-a fost dăruit un spațiu pentru atelier, la ultimul etaj, iar una dintre sălile de la parter i-a fost dedicată, purtând chiar numele artistului. Aici, graficianul și-a instalat presele de gravură (pe care le-a mutat de la subsolul Academiei de Arte), unde își imprimă în mod curent lucrările. Proiectul la care visează este ca aici, împreună cu discipolii săi, să recreeze un atelier internațional de gravură, așa cum era, cândva, faimosul Podul din strada Speranței nr.15, de care se leagă însăși istoria gravurii românești contemporane. De altfel, toată clădirea impozantă a Muzeului este grațiată cu o sumedenie de lucrări, de la gravură și pictură pe pereții holurilor și ai birourilor administrative de la etajele superioare, până la sculpturi pe care le întâlnești la tot pasul. „Păi, ăsta este, de fapt, Muzeul Literaturii lui Mircia Dumitrescu!” „He-heee!”…
Lista isprăvilor sale de har, viață și afecțiune împachetate într-o existență de 81 de ani (anul acesta, în iulie) este incomensurabilă. Așa cum nu pot fi măsurate clipele de prietenie frățească, petrecute în tinerețe, cu Nichita, care i-a mântuit numele, dedicându-i zeci de poezii, tot astfel nu pot fi epuizate toate expozițiile sale (numai anul trecut a avut cinci personale uriașe; la Cotroceni, la MNAR, la Biblioteca Academiei, la Brukenthal și la MNLR), toate gândurile foștilor săi studenți, ajunși astăzi o întreagă generație de artiști și dascăli valoroși, de recunoștință și admirație sacrosanctă față de el, Magister Magnus, Mentorul Unic, Patriarhul gravurii românești contemporane, Academicianul, ilustratorul Tristelor și Ponticelor lui Ovidiu și al Poveștilor lui Ion Creangă (pentru care a obținut doi ani la rând Marele Premiu pentru ilustrație la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig) ori medaliatul României cu Ordinul Cultural în grad de Cavaler, la categoria Arte Vizuale și Literatură. Recunoaștere, stimă, notorietate… Nimic nu-i mai trebuie. Așa că invidia congenerilor îl lasă rece.
Și, apropo de dragostea pentru carte (nu doar că a ilustrat sute de cărți din literatura română contemporană și cea clasică, dar a și creat, construit sau zămislit nenumărate cărți-obiect), nu este lipsit de importanță detaliul că Mircia Dumitrescu e unul dintre marii ilustratori ai operelor lui Mihai Eminescu, reușind să găsească o formulă de lucru originală de tipărire, realizată și cu ajutorul tehnicii digitale, prin care sunt reproduse integral manuscrisele poetului național.
Dar nu pentru asta a devenit unul dintre cei mai mari artiști români, fără de al cărui nume nu se poate scrie istoria artei românești contemporane. E vorba de un dar primit de Sus, de la Dumnezeu, parcă pentru a-i încuraja măreția taliei. Pe lângă acest har divin, Mircia Dumitrescu este dăruit și cu o forță uriașă, cu o putere, cu o rezistență extraordinară la efort și cu o perseverență pe care n-o egalează decât orgoliul lui de mare creator, care știe că e mare. Mare, unic, dar singur, așa cum sunt toți creatorii care trăiesc în excepție. În întreb despre relaxare, despre momentele când își trimite spiritul la culcare. „N-am timp, bătrâne! Eu trebuie să-mi termin opera!”. Apoi, adaugă șoptit-râzând: „De fapt, eu încă nu m-am maturizat!”…
…„Apropo, hai să-ți fac o surpriză!”.
Mă ridic de pe scaun… îmi deschide ușa, „Ia-o înainte!… după aia, la stânga!”. O altă ușă. Aud din spate, ca un ordin: „Acum, deschide ușa!”. Deschid și, deodată, se năruie peste mine un șuvoi uriaș de lumină în care sunt amestecate de-a valma aproape toate sculpturile sale în lemn. Mă întorc către el, năucit. Are aerul unui vrăjitor hoțoman, radiind de fericire. „Îți place, bătrâne?!” Și râde vesel, bucuros că parcă mi-a tras clapa.
Senzația de acolo, de dinăuntrul acelei camere este de uluire mirobolantă, ca o acadea a privirii… Dar ce să caute o acadea acolo? Ei bine, da, totul avea un gust dulce, parcă mă aflam într-un iarmaroc imaginar, privind cu ochii holbați la minunile din lemn imaginate de-a lungul vremii de „spiritul Mircia” și poleite acum de lumină. Am reîntâlnit acolo lucrări din toate expozițiile lui, am mângâiat cu privirea faimoasa Maternitate, longilina siluetă a lui Pessoa, chipul inconfundabil al bunicii, apoi, Adam și Eva, capul lui Suciu, Diavolul cu măsura lui, câinii, două oi, Domnișoara Christina, pisici negre, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe cu balaurul (care n-a mai încăput aici), Îngerul cu pruncul, Mama Geea, care i-a născut pe Adam și pe Eva, Orbul prin Gaza… și nu mai știu câte care, într-un fel de „curte” a miracolelor închipuite de-a lungul vremii și făptuite (Când? Pe veresia cărui timp, Doamne-Dumnezeule? Răspuns unic: Timpul mitic al lui Mircia!!). Mă trage și în camera de alături, unde o folie mare de plastic verde pune stavilă luminii ce vine de afară. O dă la o parte și îmi arată un buștean diform, întins pe câteva scânduri lipite, susținute de două capre de lemn. Alături: dălți, ciocane, o teslă, fierăstraie. „E masa de operație!…” „Poftiiim?!” „E Sfântul Sebastian, pe care ți l-am arătat în miniatură, mai devreme, dincolo, în atelier… Acum lucrez ca să-l scot de acolo – și întinde mâna spre buștean…. Uite, aici e mâna, în partea asta va fi capul plecat pe umăr într-o parte!”. Stau o clipă încremenit și îmi aduc aminte de întrebarea pe care am pus-o, cândva, și truditorilor în piatră (prietenilor mei, Max Dumitraș și Nicolae Fleissig): „De unde știi că himera asta a ta se ascunde exact aici, Mircică?” „Eeeeh, iubitule, e un secret al nostru. Numai al nostru!”.
Ne întoarcem în atelierul lui. Soarele intră mai hotărât în încăpere, trecând ceremonios prin petalele mari ale mușcatei, transparentizându-le parcă în pete sângerii. Din laptop, se împrăștie același Joseph Haydn, acum, cu Simfonia nr. 94 în sol major – a doua dintre cele douăsprezece „Simfonii Londoneze” – compusă în 1791 și cunoscută sub numele de… Surpriza.
„Aaa, ce bucurie-mi faci! Da, bătrâne, ia liftul și urcă!” – mi-a zis la telefon, când, din pragul muzeului, l-am anunțat că am sosit. Și am urcat la cer.
La cerul lui Mircia Dumitrescu.