ROMÂNIA LITERARĂ 21-22 / 2022
Din 27 mai. La ancheta „Scriitori uitați” (Scriitorii sunt uitați când nu mai sunt citiți. Când, cu alte cuvinte, sunt șterși din memoria istoriei literare, cea care ar trebui să garanteze posteritatea valorilor, tot așa cum băncile garantează depunerile. Ne-am întrebat, într-un Editorial recent, care sunt cauzele acestei sărăciri treptate, în decursul timpului, a patrimoniului nostru cultural și dacă ea este invitabilă) – câteva răspunsuri: 1) Gabriel Chifu: În condițiile de astăzi, codurile literare au o durată de viabilitate din ce în ce mai restrânsă, erodarea este accelerată, interesul pentru genurile consacrate de literatură (poezie, critică și eseu, chiar proza) s-a diminuat sub asaltul comunicării virtuale (internet, rețele de socializare, imagine transmisă live, global etc.) care tinde să cuprindă/ să ocupe/ să cucerească tot, ceea ce, evident, afectează formele consacrate de informare și de expresivitate verbală. Așa încât, scriitorii de astăzi adeseori nu au nici prezent, darămite viitor, posteritate. 2) Gabriela Gheorghișor: Esențial mi se pare cum alegem (de fapt, nu știu cine sunt cei care aleg) să studiem istoria literaturii în școală. Altfel, dinamica sistemului literar nu mă îngrijorează, în durata lungă a istoriei excesul de publicitate editorială sau chiar critică se va risipi ca un fum. 3) Gheorghe Grigurcu: Să fi avut dreptate Paul Valéry în propoziția sa echivoc ironică definind uitarea drept „binefacerea care vrea să corupă istoria”? Uitarea nu e un scandal, ci un act reflex al organizării datelor cunoașterii, parțial perdant precum orice act selectiv. În succesive perspective de timp, conștiința încearcă a-l corija. Tabloul valorilor reprezintă rezultatul periodic revizuit al conflictului inextingibil dintre memorie și uitare. 4) Mircea Mihăieș: Dacă am avea suficientă tărie morală, ar trebui să începem prin dărâmarea unui sistem educativ catastrofal, asupra căruia s-au exercitat și se exercită încă imaginația unor monștri ai pedagogiei. Dacă vom continua în ritmul de acum, peste o generație nu doar că vor fi uitați absolut toți scriitorii, dar nici nu va mai fi cineva care să le poată citit măcar numele, și cu atât mai puțin cărțile. 5) Ion Pop: Unii scriitori sunt împinși într-o uitare fie și relativă, de chiar critica și istoria literară deformate nu o dată de interese de grup, care „uită” să comenteze cărțile unor scriitori neagreați sau edițiile realizate de specialiști din „tabere” concurente; ori, mai recent, de lecturi și interpretări ce minimalizează valoarea estetică, în numele unui anti-„elitism” programatic, deplasând interesul pe determinările exterioare, cu accentuate parti-pris-uri ideologice foarte înguste, dogmatice, abia mascate de mai noua „corectitudine politică”. O parte din criticii mai tineri își limitează lecturile la strictul perimetru al generației lor, nemaisimțind obligația de a se raporta la înaintații considerați „depășiți” sau „expirați”, „uitându-i” pur și simplu. 6) Răzvan Voncu: Circuitul de selecție și validare este complet răsturnat: birocrați ministeriali anonimi și „critici universitari” inexistenți în critica activă alcătuiesc lista scriitorilor „obligatorii” în școală, editorii se adaptează „pieței”, iar critica literară propriu-zisă se vede nevoită să se refugieze periodic în istoria literară, spre a salva ce se mai poate salva, înainte ca al doilea canon, cel al uitării, să devină unicul în vigoare. 7) Mihai Zamfir: Trebuie să spunem că, pentru a ajunge scriitor – și bun, și recunoscut – trebuie să ai două trăsături. Și anume: trebuie să fii nu numai talentat, literar vorbind, ci și să fi avut abilitatea de a te strecura la vârf. Talentul literar coordonat cu talentul de a te strecura. Norocul ar fi entitatea care le combină. Să fim conștienți că doar una dintre aceste calități nu e suficientă. Trebuie ca ambele să fie în acțiune. În sumar, selectiv: Vasile Spiridon, Adrian Popescu, Adrian Alui Gheorghe, Ovidiu Pecican, Horia Gârbea, Ioan Holban, Călin Vlasie, Mihai Firică, Ildiko Șerban, Eugen Bunaru, Ilie Rad, Nichita Danilov, Adrian Lesenciuc, Angelo Mitchievici, Marina Constantinescu, Dan Grigore.
ORIZONT 5 / 2022
Ion Vianu (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Mă definesc ca un progresist, spre oroarea multora din prietenii mei, pentru că acest cuvânt a luat o anumită conotație. Dar eu tot cred că omenirea merge spre mai bine, tot cred că viața europenilor cel puțin, în secolul XX, a fost mai bună decât în secolul XIX. Pentru motive elementare – pentru că mănâncă mai bine, pentru că au locuințe mai bune, pentru că e, totuși, mai puțină mizerie. Toate astea sunt cuceriri și nu pot să le resping… Iubesc mai mult lumea nouă decât pe cea veche. Pentru că lumea veche a dispărut. Nu poți iubi ceea ce a fost decât cu un fel de amor nostalgic, dureros și pieritor. În timp ce în lumea nouă îți pui speranțe, și îți pui și toată disperarea… Pot să spun că l-am căutat pe Dumnezeu și că nu sunt deloc de acord cu atitudinea obișnuită a agnosticilor – care au pus chestiunea aceasta deoparte. Au hotărât odată pentru totdeauna că Dumnezeu nu poate fi cunoscut și nu mai merg mai departe cu întrebarea. Pentru mine, această întrebare este una perpetuă, pe care cred că mi-o voi pune până la ultima suflare. E o întrebare căreia nu sunt capabil să îi răspund un „da” categoric. Este o căutare. O căutare ca o găsire – asta îmi spun în momentele mele de optimism și de megalomanie. E o căutare care debușează în necunoaștere – asta îmi spun în momentele mele de presiune și de umilire, de autoumilire. În altă pagină, Alexandru Maniu, „Cultul distrugerii și al cenzurii”: Un număr tot mai mic de occidentali consideră că este esențial să trăiască într-o democrație, iar scăderea interesului față de valorile democrației liberale e direct proporțională cu vârsta subiecților… Ce a provocat această criză identitară și cum se leagă ea de prăbușirea respectului pentru valorile democratice, cu precădere a dreptului la liberă exprimare, în rândul societăților occidentale? Răspunsul necesită, firește, tomuri întregi, dar în esență, e vorba de lipsa unei mitologii, sau narațiuni („ficțiuni”, dacă e să folosim termenul lui Harari) unificatoare, care să afirme valorile occidentale, oferind totodată o direcție și un scop existenței indivizilor, acel telos care pentru marile narațiuni ale trecutului reprezenta însăși nucleul mitologiei lor: creștinismul, care a dominat Europa un mileniu și jumătate, naționalismul revoluționar (devenit între timp conservator), precum și ideologiile totalizatoare ale secolului XX, care au generat regimuri totalitare (fascismul, comunismul). Toate acestea oferă, indiferent de valorile promovate, un scop existenței individului, și toate leagă scopul de apartenența individului la un grup, la comunitate (mântuire, glorie eternă, raiul pe pământ ș.a.). În sumar, selectiv: Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Al. Oravițan, Al. Ruja, Dan C. Mihăilescu, Grațiela Benga, Valentin Constantin, Vladimir Tismăneanu, Andrei Ujică, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Paul Eugen Banciu, Robert Șerban, Marian Odangiu, Alexandru Colțan.
STEAUA 5 / 2022
Ovidiu Pecican, la Editorial: După distanțarea interpersonală și suprimarea temporară (doi ani) a atingerilor, efect imediat al pandemiei, transparența socială adusă de război, deschizând calea supravegherilor de tip totalitar pe timp de pace, nu prevestește nimic bun. În altă pagină, Adrian Popescu, „memorialistică”: Alt accident, de data asta la București, pe strada Căderea Bastiliei, în drumul spre hotelul administrat de Uniunea Scriitorilor, m-a pus în câteva situații tragi-comice. Am lăsat cu părere de rău un recital de poezie și muzică din apropierea Bibliotecii Universitare, ca să mă pregătesc pentru a doua zi când plecam cu un grup serios de poeți din toată țara la Turnirul de poezie de la Efes. În dreptul Academiei de Științe Economice, neatent, ajung în șanțul proaspăt săpat, nesemnalizat, unde urma să fie introdusă „fibra optică”… Chestiune de optică, deci. Ajung plin de sânge, cu umărul dureros, la hotel, iar cu o salvare chemată, de la recepție, la Spitalul Floreasca. Nu mai insist asupra accidentaților de acolo… Cert este că scap, un fel de a zice, după câteva ore, cu un bandaj imens la brațul stâng, dar bucuros că nu m-au reținut sub supraveghere medicală. Diagnosticul e fractură de col anatomic, fractura capului humerusului. Cum voi putea merge așa cum sunt la drum lung? (…) La finalul Turnirului, câștigat de mine „la mustață”, Nicolae Prelipceanu nu s-a dezmințit: „Bun, Adriane, acum ai câștigat, poți să îți scoți bandajul!” Mai încolo, interviu cu Petru Poantă, la 75 de ani de la naștere (realizat de Daniel Moșoiu): Am o, nu știu cum să zic, o teorie biologică a lecturii. Știu, e o metaforă veche, uzată, că lectura este hrană sufletească, nu la asta mă refer. Eu simt demult lectura ca pe ceva biologic, citesc cumva cu tot trupul, simt că e un aliment. Realmente nu poate să treacă o zi fără să citesc măcar câteva pagini. Ar fi ca și cum n-aș mânca. În sumar (selectiv): Lucian Vasiliu, Ciprian Popescu, Adrian Tătăran, Cosmin Borza, Mircea Tomuș, C.M. Spiridon, Virgil Podoabă, Hanna Bota, Horia Gârbea, Victor Cubleșan, Andrea H. Hedeș, Ion Pop, Viorel Mureșan, Ilie Rad, Evelyne Croitoru, Laura Poantă, Vlad Moldovan, Kocsis Francisko, Alexandru Jurcan, Radu Toderici, Virgil Mihaiu.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 5 / 2022
Alex Ștefănescu, „Confesiuni”: Noi am avut, din 1901 și până azi, câțiva scriitori care meritau indiscutabil Premiul Nobel (îndeosebi poeți: Lucian Blaga, Nichita Stănescu…). Dar au fost ignorați. Este regretabil că s-a întâmplat așa. Cristian Tudor Popescu a declarat, într-o emisiune TV, că nu pune preț pe Premiul Nobel și că, dacă l-ar primi, l-ar refuza. Ce ușor este să refuzi ceea ce n-ai nici o șansă să primești! Nu este exclus să primim și noi, în viitor, un asemenea premiu. Dar probabilitatea este mică. Dacă tot simulăm admirația pentru un scriitor iremediabil mediocru ca Norman Manea și îl propunem cu gravitate pentru Premiul Nobel, dacă derutăm umanitatea cu jalnicele noastre jocuri de culise și cu plăcerea vicioasă de a tot denigra ceea ce e valoros în cultura română, dacă, în sfârșit, nu vom găsi forța morală de a ne resemna în fața superiorității unora dintre noi, putem fi siguri că nimeni din lume nu ne va lua în serios. Și (altă „confesiune”): În apropierea poeziei eu am un criteriu naiv, dar sigur. Și anume îi consider valoroși pe acei poeți ale căror cărți le scot din bibliotecă spontan, dezinteresat și le citesc din plăcere. Din obligație profesională îi citesc, bineînțeles, pe foarte mulți, aproape pe toți. Dar, din păcate, numai câțiva: Eminescu, Lucian Blaga, Magda Isanos, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Emil Brumaru și încă șapte-opt (pe care nu-i menționez, pentru ca fiecare poet de azi să poată să rămână cu iluzia că se numără printre preferații mei) înseamnă mult pentru mine. Textele lor acționează ca un drog, îmi provoacă reverii, mă transportă în alte lumi, mă fac să trăiesc mai intens. Sute de alți autori mi se par plictisitori (sau caraghioși), chiar dacă sunt nevoit să recunosc, din onestitate profesională, că nu le lipsesc anumite calități. În sumar (selectiv): Dan Cristea, Aurel Maria Baros, Nicolae Mecu, Mircea Bârsilă, Ion Bogdan Lefter, Felix Nicolau, Horia Gârbea, Linda Maria Baros, Simona Grazia Dima, Mihai Păcuraru, Mihai Firică, Dan Stanca, Emil Lungeanu, Corneliu Irod, Iolanda Malamen.
CONVORBIRI LITERARE 5 / 2022
Interviu cu Ana Blandiana (realizat de Sterian Vicol, care întreabă: „Eu cred, și o spun cu voce tare, că Ana Blandiana nu poate să aibă dușmani. Colegii de breaslă, cititorii și chiar criticii, mai la început, adorau poezia și pe autoarea ei. Cum vedeți astăzi pozitivul și… negativul din lumea culturală a țării?”): Tare mi-e teamă că nu aveți dreptate, în orice caz nu pentru anii ʼ90, când mi se rupeau cărțile și mi se aruncau în curte cu paginile din versuri acoperite cu insulte și murdării și când niciodată, când se repezea cineva la mine pe stradă – și se întâmpla des – nu știam dacă vrea să mă insulte sau să mă îmbrățișeze. E adevărat că nu era vorba despre poezie, dar poezia dispărea pur și simplu în confuzia isterică a momentului, ca să mă refer azi doar la ceea ce numiți „lumea culturală a țării” ea este, evident, mult mai restrânsă acum decât pe vremea când prin cultură se respira libertatea, mai restrânsă și mai lipsită de coeziune. Fiecare dintre noi suntem liberi și singuri, iar admirației și iubirii nu i se mai opune ura, ci indiferența. În alte pagini, Gheorghe Grigurcu, două din consemnările sale: Aerul de actualitate perpetuă al unui text în care te-ai recunoscut. Și: Senectute. Logica memoriei bate în retragere. Uneori începi ceea ce ai terminat, termini ceea ce n-ai început… Plus Adrian Dinu Rachieru, la Comentarii critice: Constatând declinul postdecembrist al poeziei, inflaționară la o rapidă ochire, dar vlăguită, Ion Simuț denunțase vehement, în diverse ocazii, autocrația poeziei. Iar concluzia venea inevitabil: „nu se mai poate conta pe poezie”!, avertiza criticul orădean. O literatură fără public, în era videoculturii, cu ierarhii în prefacere, acuzând ceața axiologică, năvala grafomanilor, boala autorlâcului, mareea versurilor proaste etc. suportă o prea vizibilă devalorizare. Totuși, se scrie abundent iar poetul-relicvă se încăpățânează să existe, în pofida rezistenței „la cultură”, a lecturii în impas, a analfabetismului TV. Categoric, poezia nu are piață; dar predilecția pentru poezie și încrederea în poezie (sau, mai exact, în puterile ei, cum zicea Alex Goldiș) n-au dispărut. Desigur, nu uităm că suntem o cultură poetocentrică, ceea ce explică multe. Încât poezia are – va avea căutare, fie și în cercuri restrânse (respectiv, tiraje confidențiale), răspunzând sufletește unei irepresibile nevoi. Iar poeții, sfidând vitregia vremurilor, răsar mereu… În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, Ion Papuc, Th. Codreanu, Mircea Platon, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, Ioana Diaconescu, C. Bostan, Dan Petrușcă, Mircea M. Pop, Stelarion Moroșanu, Virgil Tănase, Ion Țicalo, Cristian Livescu, C. Dram, Mihaela Grădinariu, Vasile Spiridon, Livia Iacob, Emanuela Ilie, Ion Lascu, Cristina Scarlat, Lucian Scurtu, Gellu Dorian, C. Parascan, Adrian Jicu, Pompiliu Constantinescu, C. Trandafir, N. Sava.
HYPERION 4-5-6 / 2022
Gellu Dorian, „Încă un gest de provincializare, marca UAT Botoşani!”: De 31 de ani, de cînd există la Botoşani, prin parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, cu organizator principal Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene“ Botoşani şi finanţator parţial Primăria şi Consiliul Local Botoşani, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia a trecut, pentru a-şi păstra notorietatea de manifestare de imporanţă naţională, prin tot felul de încercări… UAT Botoşani, muţeşte, în fond printr-un rapt evident, adică abuz, a cerut la OSIM patentul unui eveniment cultural aflat de 31 de ani în obiectul de activitate al fundaţiei culturale botoşănene, organizatoarea de facto a evenimentului, alături de Uniunea Scriitorilor din România. Şi l-au obţinut. Dacă am fi fost consultaţi, dacă am fi ştiut din timp, nu s-ar fi ajuns, cu siguranţă, aici, la o situaţie care nu mai poate fi reparată. Totodată înlocuind, tacit, nu prin hotărîre a Consiliului Local Botoşani cum era firesc, ci cu de la sine putere prin Cabinetul primarului, şi organizatorii. Nu se ştie deocamdată cine vor fi aceştia. Dar bănuim. Şi oricum, prin retragerea firească a organizatorilor tradiţionali, amintiţi mai sus şi recunoscuţi pe plan naţional, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia va deveni unul lipsit de importanţă, în apanajul unor veleitari sau oportunişti care-şi vor aroga, de la ediţie la ediţie, laurii. Urmare a acestor decizii a UAT Botoşani, Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene“ Botoşani şi Uniunea Scriitorilor din România, organizatorii tradiţionali, deţinătorii de fapt ai palmaresului acestui premiu, prin organizarea efectivă timp de 31 de ediţii, 100%, cu finanţare parţială a acestui premiu (Primăria şi CL Botoşani finanţînd parţial acest premiu abia din 2011, pînă atunci şi de atunci încolo premiul fiind susţinut financiar de sponsori, de donatori şi de Uniunea Scriitorilor din România!), se retrag din organizare… În alte pagini, dialog cu Nichita Danilov: În nici un caz nu trebuie să ne plângem de milă. Suntem, într-un fel, mici răsfăţaţi ai sorţii. În această parte a ţării Dumnezeu a fost darnic faţă de natura umană. În Moldova s-au născut mai mulţi oameni de cultură decât toate celelalte provincii româneşti adunate la un loc. Să ne gândim numai la Alecsandri, la Kogălniceanu, la Eminescu, la Creangă, la Iorga, la Enescu, la Sadoveanu, la Bacovia, la Eugen şi Horia Lovinescu, la Garabet Ibrăileanu, la Max Blecher, la Junimea, la Viaţa Românească … Prin urmare, dacă stăm să ne gândim mai bine, după cum spunea şi poetul Lucian Vasiliu, din punct de vedere statistic, s-a produs un dezechilibru. Partea asta a ţării din punct de vedere istoric şi cultural, vorbesc de Moldova, cântăreşte ceva mai mult decât celelalte provincii. Criticii, desigur, care urmăresc cu ochi de vultur fenomenul literar au observat această anomalie istorică şi, observând, dintr-un simţ al datoriei, au simţit nevoia să îndrepte erorile produse de statistica naturii. Ei marşează acum punând accentele pe alte provincii, după cum ai spus, pe Ardeal şi pe partea de sud a ţării. Şi bine fac că vor să echilibreze lucrurile, altfel unde am ajunge?! În sumar (selectiv): Marian Drăghici, Florina Zaharia, C. Arcu, Ildiko Șerban, D. Ungureanu, Cristina Scarlat, V. Spiridon, Adi G. Secară, Toma Grigorie, N. Oprea, C. Dram, Radu Voinescu, Valentin Coșereanu, Th. Codreanu, Leo Butnaru, Al. Cistelecan, I. Holban, Radu Cernătescu, Doru Scărlătescu, Magda Ursache, N. Sava, Victor Teișanu, G. Luca.
SCRIPTOR 5-6 / 2022
Ion Țurcanu (Chișinău): Ne aducem aminte cu durere de o altă problemă comună a românilor și a ucrainenilor, numai că având o semnificație total diferită pentru unii și pentru alții, întrucât ține de alte vremuri și de cu totul alte realități. Este vorba de acele teritorii românești, care, drept urmare a anumitor circumstanțe istorice și – subliniem! – fără nici o contribuție a ucrainenilor, au fost cuprinse cândva în frontierele Ucrainei. Sunt vizate, evident, părțile sudică și nordică ale Basarabiei, dar și Bucovina de Nord. Așa cum prea bine se știe, teritoriul dintre Prut și Nistru a fost negociat de Stalin și Hitler în 1939 prin funestul pact Ribbentrop-Molotov, care prevedea că Basarabia, împreună cu Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia și o parte din Polonia, urmau să fie acaparate de către URSS. După ce în anul următor trupele sovietice au cotropit Basarabia, aceasta a fost scindată în trei părți. Partea sudică, cu suprafața de aproape 11 mii km², și nordică (județul Hotin), cu circa 4 mii km², au fost trecute, prin ordinul lui Stalin, la Ucraina, care pe atunci nu exista desigur ca stat, fiind doar un fel de gubernie a imperiului sovietic. Astfel, Basarabia a pierdut aproape 15 mii km², adică o treime din teritoriul său. Pe pământul care i-a rămas, cu suprafața ceva mai mică de 30 mii km², a fost înjghebată, prin dispoziția aceluiași satrap sângeros, republica sovietică moldovenească, la care a fost alipită o fâșie de pământ de pe malul stâng al Nistrului, cu suprafața de circa 4 mii km². În alte pagini, interviu cu Barbu Cioculescu (realizat de Leo Butnaru): Eu cred că scriitorul se consideră și critic, mai cu seamă că foarte rare ori este de acord cu ceea ce se scrie despre el. Totdeauna scriitorul are impresia că un critic, oricare ar fi el, sau l-a înțeles greșit sau nu l-a adâncit sau nu l-a apreciat acolo unde trebuia să-l aprecieze… Scriitorul va fi totdeauna într-un conflict deschis cu criticul și se va considera întotdeauna un critic mai bun decât criticul profesionist, pornind de la ideea greșită că un critic nu poate să fie decât un scriitor ratat. Ceea ce este o eroare, propriu-zis. Cu toate că astăzi toți criticii sunt și creatori. E o modă. La unii este un bovarism, la alții este un act compensatoriu sau poate că pofta le-a venit mâncând. Tot citind poezie, roman, au descoperit că ei înșiși găzduiau un poet necunoscut ș.a.m.d. Și-atunci cu-atât mai mult un scriitor nu se poate plânge de incomprehensiunea unui critic. Ideea asta că cei mai buni critici sunt scriitorii este discutabilă. În sumar (selectiv): Ioan-Aurel Pop, Eugen Uricaru, Radmila Popovici, Mircea Măluț, Ion Șerban Drincea, N. Stan, Robert Șerban, Iolanda Malamen, Ala Sainenco, Simion Bogdănescu, N. Busuioc, Ioan Holban, Adrian Lesenciuc, Frăguța Zaharia, Lucian Scurtu, C. Cubleșan, Menuț Maximinian, Anastasia Dumitru.
ATITUDINI 6 / 2022
Serie nouă, apare la Ploiești. Interviu cu Nicolae Manolescu (realizat de Dan Gulea, redactor-șef): Ce se întâmplă acuma în școală este absolut îngrozitor… Dacă vrem să educăm tineretul, studenții, elevii în spiritul valorilor naționale și al valorilor europene – va trebui mai întâi să le spunem care sunt acestea: deci, înainte de educație, este învățatul! Nu poți să educi fără să înveți – asta se cheamă spălare a creierului și ne-am lovit de ea în timpul comunismului, când eram educați fără să fim instruiți… În fond, cum să-l educ, cum să-l fac eu pe un copil de gimnaziu, de liceu –, chiar şi pe un student, să-și iubească valorile naționale dacă el nu le cunoaște? Se scot orele de istorie, de pildă, se reduce programa de română. În paranteză spun, la începutul anilor1950, când nu aveam manuale de română, noi am făcut la școală mai mulți autori decât se fac în momentul de față în liceu… Mă întreb ce e de făcut. În primul rând, să-i redăm şcolii scopul esenţial, acela al formării intelectuale… Am fost optimist toată viața, acum am început să cred că sunt optimist doar pe termen lung și foarte lung, pe termen scurt și mediu nu mai sunt optimist, nu mai pot să fiu, pentru că sunt sigur că nu mai e nimic de făcut. În sumar (selectiv): C. Abăluță, Ion Bogdan Lefter, Luminița Corneanu.