De ce tocmai în aceste zile am simțit nevoia să recitesc romanul lui Andrei Makine, Patria locotenentului Schreiber, acum, când nu departe de noi, armata rusă, fără nicio justificare rațională, însângerează și distruge o țară? Desigur, pentru că în romanul său scriitorul de origine rusă, trăitor la Paris, vorbește atât despre absurditatea războiului, cât, mai ales, despre problema, grea ca o lespede, a uitării. O uitare care, iată, aproape pe nesimțite, începe să-și facă loc și în mintea și viața noastră, la câteva luni de la declanșarea dramei din Ucraina. O dramă, în fond, a ființei umane de pretutindeni și din totdeauna.
Măcinați de cotidienele noastre probleme, obosiți de griji și obligații fără sfârșit, dar și în goana nebună după plăcerile și distracțiile suspendate de pandemie, am început să ne gândim tot mai rar la tragedia poporului ucrainean. Să o trecem în zona comodă a lucrurilor care se întâmplă dincolo de puterea noastră de a schimba ceva. Ca și cum, astfel, ne împăcăm conștiința și ne ușurăm sufletul.
Revenind la romanul lui Makine, trebuie să amintim că ceea ce declanșează în fostul locotenent Jean-Claude Servan-Schreiber, personajul cărții sale, nevoia imperioasă de a povesti despre eroismul său și a camarazilor săi francezi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este micul eseu al scriitorului căruia acest venerabil combatant i se confesează, intitulat Franța pe care uităm s-o iubim, țara de adopție pentru care, iată, își ia datoria să spună lucrurilor pe nume.
Makine ne vorbește în Patria locotenentului Schreiber despre cele două moduri de manifestare a uitării: uitarea individuală și uitarea colectivă. La fel de vinovate amândouă, la fel de apăsătoare în conștiință, cu urmări la fel de nefaste.
Punctul de pornire al depănării amintirilor fostului locotenent este atunci când explicația sa, privind o fotografie a plutonului de cercetași din care a făcut parte, se blochează, fiind cuprins de „o undă de descumpănire vinovată, de un licăr scurt de panică”, constatând că nu-și mai amintește numele unui soldat care apare alături de ceilalți: „Un bărbat înalt, din rândul al doilea, cu capul aplecat într-o parte, cu un aer atent și trist în același timp”. Scrie Makine: „Desigur, nu e vorba de o uitare obișnuită, așa cum își poate permite oricine. Oricine, în afară de el. Pentru că, dacă nu reușește să regăsească urmele camaradului său, acesta nu va mai fi de-aici înainte decât un contur uman ușor într-o rână, un necunoscut rătăcit într-o poză cenușie, un figurant dintr-un război, și acesta în bună măsură uitat”. Iar pentru a-i face dreptate acestui soldat uitat, pentru ca el „să-și recapete numele”, bătrânul venerabil de acum se hotărăște, la îndemnul lui Makine, să scrie cartea amintirilor lui de război. Cartea este scrisă, este găsit, în cele din urmă și editorul care o publică și… cam atât. Indiferența generală, nepăsarea totală o aruncă în neant. Toate eforturile, toate insistențele scriitorului de a o face cunoscută sunt zadarnice, pentru că insistența „locotenentului Schreiber de a veghea asupra acestui trecut nu mai interesa pe nimeni”. Uitării nevinovate a bătrânului combatant i se răspunde cu o uitare generală. Destinul celor care și-au apărat, cu prețul vieții și al unor imense sacrificii, țara nu mai trezește ecou în nimeni. Un trecut care trebuie îngropat, pentru a nu umbri strălucirea falsă a prezentului.
Tot astfel, ca un arc peste timp, memorialistul ne amintește că, în 1945, la Paris, toți sărbătoreau victoria „lor”, în timp ce el, eroul atâtor lupte, devine un „străin în ochii parizienilor, un martor incomod”, pentru că „întoarcerea acestui soldat le trezește conștiința încărcată a înțeleptei lor pasivități din vremea ocupației”. Cât despre cei mai tineri, pe ei îi irită faptul că locotenentul Schreiber „acoperă cu umbra lui de combatant vivacitatea și nepăsarea tinereții lor”. Pentru că, în timp ce „ochii lor reflectă copacii înfloriți de pe bulevarde, ai lui – câmpiile înzăpezite, înnegrite de explozii și străjuite de morți”.
Câtă asemănare, putem spune, între această „sărbătorire generală a victoriei” și „grandioasa fiestă” din 5 iunie 1944, cu o zi înainte de 6 iunie 1944, când, într-un apartament luxos din Paris, Sartre, de Beauvoir și compania au, în salonul înecat în flori și lângă bufetul asortat cu dichis, „viziunea victoriei”, în timp ce, „în aceeași noapte, un ofițer american le va striga oamenilor lui, debarcați pe coasta normandă, care încercau să se agațe de faleza ciuruită de gloanțe: Muriți cât mai departe cu putință, băieți!”.
Da, același Sartre, care, în 1955, în timp ce Șalamov ieșea din gulag cu o ultimă fărâmă de viață, era „sedus de farmecele regimului sovietic” și susținea că „libertatea de gândire nu cunoaște nici o îngrădire în URSS”. Așadar, cel mai cumplit sistem represiv din lume, cu milioane de victime, primea de la Paris un elogiu perfid, fără nici cea mai mică tresărire de conștiință și onoare.
Nici o diferență între o parte a lumii de atunci și cea de acum, o lume a secolului XXI, într-o țară, notează Makine, „al cărei glas nu se mai aude prin logoreea comunicatorilor, morga experților, verdictele gândirii autorizate. O țară deja invizibilă îndărătul hologramelor cu mascote faimoase, cu flușturatici idoli de o zi, clovni ai politicăriei puse în scenă”. Dar și o țară a fostului locotenent Schreiber, „un bătrân care, neglijând tihna unei pensii confortabile, se angajează în ultima sa luptă pentru a-i apăra onoarea”. Și pentru a ne da nouă, tuturor, celor de azi, exemplul unei vieți care și-a aflat sensul.
Un singur lucru ar mai fi de spus: peste indiferența generală și uitarea grea ca o lespede, victoria cărții necitite a locotenentului Schreiber este incontestabilă: scriind-o, rupând-o din el, fostul combatant și-a amintit numele soldatului din fotografie. O ultimă misiune îndeplinită!