Când, în 2007, Cristian Mungiu era răsplătit la Cannes cu Palme d’Or pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, cineastul român se afla la cel de al doilea lungmetraj. Marele Premiu cannez, căruia i s-a adăugat și Premiul FIPRESCI, este cea mai importantă distincție care a răsplătit un film românesc, depășind Premiul pentru regie obținut, tot la Cannes, de către Liviu Ciulei în 1965 pentru Pădurea spânzuraților1. De altfel, toate filmele lui Cristian Mungiu au fost selecționate la Cannes, unele chiar având premiera mondială în cadrul festivalului de pe croazetă, parte dintre ele îmbogățind palmaresul cineastului – și implicit pe cel al cinematografiei românești – cu Premiul pentru scenariu (După dealuri, 2012; distins și cu Premiul de interpretare feminină, ex aequo, acordat interpretelor principale: Cristina Flutur și Cosmina Stratan) și Premiul pentru regie (Bacalaureat, 2016). De altfel, simpla prezență în competiția celui mai prestigios festival de film din lume reprezintă un premiu în sine. Este și cazul celui mai recent film al lui Mungiu, R.M.N., selectat și prezentat în premieră mondială în competiția oficială a Cannes 2022.
Ar fi simplist să reducem R.M.N. (doar) la o radiografiere a societății românești contemporane. Incizia cineastului este mult mai profundă, așa cum se întâmplă și în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile sau După dealuri2. Filmul este inspirat dintr-un fapt real transfigurat, amplificat și resemnificat de către scenaristul-regizor Cristian Mungiu. Într-un sat multietnic din Ardeal – unde trăiesc în bună înțelegere, inclusiv amoroasă, români, unguri și nemți –, oamenii se revoltă și refuză să mai cumpere pâine de la brutăria din sat, o mică fabrică de fapt, atunci când patroana acesteia angajează trei bărbați din Sri Lanka, veniți legal în România în căutarea unui loc de muncă. Nemulțumirea sătenilor răbufnește în scurt timp, aceștia resimțind ca pe o amenințare prezența străinilor în comunitatea lor. O concluzie precipitată, superficială este aceea a unui rasism specific. Dar ar fi reducționist și contradictoriu. Cele trei etnii amintite se acceptă și se tolerează și sunt unanim convinși că pentru toți e mai bine că, în urma unui incident, în sat nu mai trăiește niciun țigan. De asemenea, se revoltă la unison împotriva angajării unor muncitori străini în fabrica „lor”, dar nimeni din sat nu acceptă să muncească la brutărie pe salariul minim pe economie. E bine atunci când cetățenii români au drept de muncă în țările din Vest, dar nu mai e bine când alții, mai săraci decât românii, vin să muncească – tot pentru un trai mai bun – în România. Toate acestea sunt și nu sunt contradictorii. În general, omul se regăsește în „celălalt” doar în măsura în care acela corespunde imaginii idealizate despre sine.
Narațiunea are drept „pivot” familia lui Matthias (Marin Grigore). Acesta se întoarce de la muncă din Germania în ajunul Crăciunului. Aflat în plină criză conjugală, tot ce îl mai ține, formal, alături de soția sa este băiatul de care simte că se înstrăinează. Dragostea adulterină pentru Csilla (Judith State) este aproape o obsesie. Dar criza familiei este o problemă globală. După cum și deplasarea forței de muncă este un fenomen global. Nici resuscitarea naționalismului nu este un fenomen local, izolat. Sunt acestea câteva dintre temele filmului care ni se dezvăluie treptat – din replici aparent disparate, secvențe paralele care se dovedesc a fi convergente, sugestii ș.a.m.d. –, fără precipitări și fără a constrânge spectatorul să accepte apodictic demersul cineastului, care este – de altfel – foarte discret, dar perceptibil.
Termenul „incizie” folosit mai sus nu este tocmai potrivit. Cristian Mungiu face o incursiune în interiorul societății contemporane, nu doar a celei românești, fără a „tulbura” învelișul, aparențele. Observator pe cât posibil neutru, fără a se exclude pe sine din ecuație, cineastul nu condamnă și nu absolvă, dar analiza sa este cu atât mai profundă și mai de impact, atrăgând atenția nu asupra unui viitor incert al omenirii, ci asupra unei crize a identității izvorâtă din teamă de celălalt, de necunoscut. Această teamă a existat dintotdeauna, dar acum ea afectează o umanitate obosită, aflată la limita epuizării.
Fără a fi prolific3, Cristian Mungiu este un cineast de cursă lungă, de o profunzime liniștită, calmă, precum cea a apelor adânci.
________________________
1 Avem în vedere filmul de lungmetraj. Primul Palme d’Or din istoria filmului românesc a fost obținut de Ion Popescu Gopo pentru scurtmetrajul de animație Scurtă istorie (1957).
2 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile nu este doar o incursiune, lipsită de sentimentalism dar și de resentimente, în întunecații – la propriu și la figurat – ani ‚80 ai României socialiste, după cum După dealuri nu este o diatribă la adresa obscurantismului care ar caracteriza Biserica Ortodoxă Română – au existat și astfel de comentarii –, cât mai degrabă o încercare de a înțelege resorturile credinței, fără a acuza sau a motiva ceea ce nu poate fi înțeles din perspectivă laică.
3 Cinci lungmetraje în 20 de ani – Occident (2002), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007), După dealuri (2012), Bacalaureat (2016) și R.M.N. (2022) – înseamnă o medie de patru ani pentru fiecare film.