POETUL SACRU

Prea puțin cunoscut în afara granițelor Ungariei, Hamvas Béla (1897-1968) a fost un însemnat gânditor metafizic al secolului 20. N-a creat niciun sistem filozofic, nicio școală de gândire; era de părere că nu de sisteme de gândire este nevoie, ci de permanența elementelor care să trezească vigilența. A studiat filologia germană și maghiară și, interesat de domenii variate, a studiat literatura, istoria culturală, istoria ştiinţei, psihologia, filozofia şi limbile Extremului Orient. A tradus Lao-Tzi, Jakob Böhme, Heraclit, Confucius, Cartea lui Enoch. Scrierea sa Scientia Sacra este carte prin care într-un anume sens se alătură școlii tradiționaliste, care l-a avut ca reprezentant mai important pe Julius Evola.

Hamvas Béla a lucrat o vreme ca jurnalist, a fost apoi 21 de ani bibliotecar la Biblioteca Centrală din Budapesta. Fiind un nonconformist, punctele lui de vedere estetice au fost atacate de către esteticianul marxist György Lukács, ceea ce a dus la interzicerea publicării operelor sale după 1947. După 1948 este inclus pe lista persoanelor interzise, este forţat să-şi părăsească slujba şi să lucreze pe şantiere. A lucrat o vreme ca muncitor calificat (1948-1951). Între anii 1951-1964 lucrează ca magazioner în diferite fabrici, iar serile, nopțile traduce din sanscrită, ebraică si greacă, scrie despre Cabala, Zen si Sufism, si scrie volumul Patmos, una dintre ultimele sale opere importante. Cât a trăit lucrările sale au apărut în samizdat.

Majoritatea scrierilor sale au fost publicate postum, începând cu a doua jumătate a anilor 1980.

În română a apărut în volum doar Filosofia vinului în 2013.

_____________________

Privind în urmă povestea ultimelor două sute de ani, omul abia dacă își poate reprima o stranie neliniște. De la o generație la alta, din lume au dispărut în mod sistematic, de sus în jos, mai întâi regele, apoi pe rând: pontiful, aristocratul, omul de stat, omul de știință, militarul și artistul, și fie au pierit pe veci, fie în locul acestora a apărut un individ dubios, de speță îndoielnică. Au fost câțiva care au vrut să restaureze ordinea, cum a fost Napoleon, care a încercat să-i redea regalității rangul. Ici-colo, s-au găsit înalți demnitari religioși și aristocrați care au vrut să salveze preoția, nobilimea. S-au găsit câțiva și printre oameni de stat, oameni de știință, militari, artiști. Însă astfel de încercări au părut izolate.

N-au dispărut anumite familii regale, ci regele ca om; nu preoțimea și marea nobilime s-a stins, ci ființa preoțească și cea aristocrată. Și poate că nici nu s-a stins, doar s-a retras, dând locul altora. Și poate că nici nu a făcut-o din slăbiciune, ci dintr-o chibzuință temeinică, plină de o înțelegere lucidă. S-a retras pentru că n-a mai meritat să se arate în fața omenirii căzute pradă unei epidemii misterioase, tenebroase, fiind nedemn să mai cinstească lumea prin domnia sa.

Pierderea marilor ranguri și retragerea marilor oameni devine în mod fatal înspăimântătoare doar pentru acela care, de fiecare dată când se pierde câte un loc, când un mare om se retrage, când strădania de a restabili ordinea eșuează, aude cât de îmbătată de victorie sărbătorește mulțimea cea lovită de tenebroasa epidemie.

Molima a început atunci când toți au devenit pretendenți la tron. A continuat apoi prin faptul că toți au început să aibă pretenții la rangul preoțimii, al aristocrației, apoi al cunoașterii.

Nu e mare lucru, obișnuiau să spună. Oricine poate deveni domnitor, preot, om de știință, artist. Suntem cu toții egali. Știm cu toții totul și dacă nu, atunci o să învățăm. De parcă regalitatea, nobilimea, preoțimea ar putea fi învățate.

Când regii au auzit una ca asta și-au luat rămas bun, la fel și preoții, oamenii de știință, militarii, oamenii de stat. Acei câțiva care s-au revoltat au fost sfâșiați. Ceilalți au spus: dacă asta înseamnă a domni pentru voi, fiți voi domnitori, dacă asta înseamnă nobilimea pentru voi, fiți nobili.

Ce puteau face? Mai târziu, epidemia și-a găsit și o evanghelie și s-a pornit să zugrăvească retroactiv lumea, să murdărească tot ce e pur, să terfelească tot ce este măreț, să fie călcat cel al cărui cap se înalță și să otrăvească tot ce este sănătos. Așa pier și așa au pierit statul, națiunea, poporul, munca, economia, religia, iubirea, frumusețea, puterea, războiul, noblețea, jocul, bunul gust, adevărul.

2.

Der Tempel brennt, ein halbes tausend Jahr muss weiterrollen bis ein neu erteshe – spune Stefan George¹ – spațiul cel sacru este în flăcări și vor bubui cinci sute de ani deasupra noastră, până când se va reconstrui. Spațiul cel sacru, cercul sacru al vieții comune, Temenosul² este în flăcări. Generația tenebroasă a năvălit înăuntru și i-a dat foc. Regii, nobilii și oamenii de stat și preoții și judecătorii și artiștii au fost nevoiți să-l părăsească.

De atunci, viața se află în afara cercului sacru: este întinată și nesfințită. Nu mai există centru, nu mai există un mai mare, nu mai există rang – doar prăzi adunate grămadă, conspirații. Nu există responsabilitate, doar interese. Nedumerire. Când oamenii se aflau în pericol și aveau îndoieli, hotărârea era de regulă cerută de la zei; întotdeauna Delphoi al popoarelor spunea ce e de făcut: centrul este mai marele responsabil, este Puterea, Domnul. Toate Delphi-urile au pierit. Temenos a fost dărâmat. Sunt prezente pericolul și îndoiala, nu există determinare, nu există direcție, țel, cale, doar împleticire, confuzie, eroare, rușine, mizerie, sărăcie, groază, îngândurare, păcat, infamie. Toți cei care știau ceva, care înțelegeau ceva, care îndrăzneau ceva, care erau cineva, s-au ascuns. Der Tempel brennt.

3.

Cercul sacru este păzit acum doar de un singur om: poetul. Nu se știe dacă regii, preoții, prinții, militarii, artiștii l-au rugat să rămână, sau singur și-a asumat sarcina ori doar a rămas ultimul și când toți au plecat a spus: rezist. Poate că și el o să plece în cele din urmă și Temenos nu va mai fi locuit și păzit de nimeni.

4.

Din clipa în care poetul a rămas singur în cercul sacru, el a fost nevoit să-și asume domnia regelui, rangul marelui senior, ritualul sacerdotal, instinctul de războinic al militarului, spiritul justițiar al judecătorului, pasiunea de a cunoaște a omului de știință, toate îndatoririle artistului, cavalerului, doctorului, proorocului, cugetătorului – și, din acel moment, poetul l-a depășit pe poet ca atare.

Înainte-vreme, omul se putea mulțumi cu istoria literaturii care afirma că poetul este o expresie a spiritului național. Căci cândva, poetul, într-adevăr, nu era nimic mai mult decât o expresie. Nu întotdeauna, însă destul de des, el era și ființă politică, care exprima viziunea unei clase, a unei pături sociale, a unui popor. Expresia o înțelegeau după cum urmează: spiritul, imaginea, simțământul erau deja prezente în națiune, poetul găsea cuvintele potrivite pentru acestea și făcea poporul să îl înțeleagă. În măsura în care găsea ceva nou de spus, nu putea fi vorba despre altceva decât de expresia realității respective. Dacă poporul, timpul, clasa respectivă tindea spre revoluție, el cânta revoluția; dacă revoluția era înăbușită, versifica înăbușirea, dacă era înfrântă, poetul cânta înfrângerea, dacă spera, atunci el compunea speranța. Mereu numai ceea ce exista. Poetul era expresia.

A urmat apoi perioada psihologiei, iar poetul a fost interpretat prin prisma acesteia. Politicianul a devenit geniu. Psihologia a despărțit omul comun de cel talentat și a cercetat care sunt diferitele grade ale talentului. Geniul era marele talent. El este abordat prin înțelegere. Asta dacă este de înțeles. Geniul nu poate fi niciodată înțeles pe de-a-ntregul, pentru că diferă calitativ de omul de rând. Poetul înseamnă o calitate psihologică mai elevată.

Cele două teorii de mai sus au fost corelate în istoria curentelor de idei. S-a corelat expresia cu geniul și s-a spus că poetul este cel care trăiește și condensează. În el se adună diferitele epoci istorice, concepții despre lume, atitudini și curente de gândire. El este cel care trăiește lumea ca întreg, o condensează, adună totul laolaltă și imortalizează. Astfel, poetul este infinit mai important din punctul de vedere al istoriei și spiritului, decât domnia, războiul, descoperirea. El este adevăratul depozitar al spiritului istoriei.

În morfologia culturii apare o nouă teorie. Poetul este, potrivit acesteia, creator de cultură. Poezia este un factor, un produs cultural, asemeni dreptului, religiei, artei și spiritualității. Toate sunt create de cultură, de la cureaua sandalei până la idealul nemuririi: poezia se situează undeva între cele două. Nu se știe cine este poetul, însă cultura ca întreg cere ca poezia să existe, întocmai precum hainele, banii sau Dumnezeu.

Problema cu aceste teorii nu este că sunt nătângi și lipsite de fantezie, neghioabe, naive, stângace, false, primitive și neinițiate. Pentru că, fără doar și poate, așa și sunt, fără nicio excepție. Problema lor este că niciuna dintre acestea nu înțelege ce este poezia. Fiecare o percepe ca pe un act pasiv: ca expresie, ca rezultat al unei calități psihologice, ca trăire, ca pe o condensare, ca factor creator de cultură. Tocmai de aceea, în aceste teorii nu se poate și nici nu e voie să vedem altceva decât încercarea zadarnică a omului din gloată de a înțelege poetul. Mai mult, în aceste teorii nu este decât instinctul născut din invidie al individului din gloată care, în încercarea sa de a-l înțelege pe poet, îl trage în jos dorindu-și să-l facă egalul său. Tout comprendre c’est tout mépriser³. Concepția expresiei, a geniului, a celui care trăiește plenar totul, a condensării și a creatorului de cultură sunt răzbunarea întunecatei generații. Dar mai mult: toate aceste teorii, fără excepție, scrise cu multă grijă, nu vor să remarce singurul lucru cu adevărat important: activitatea poetului.

Ceea ce este cel mai important: teoriile sunt propagate în mod oficial, prin intermediul cărților. Iar generația întunecată editează cartea ca să se legitimeze, pentru că ceea ce trăiește este tocmai opusul celor descrise în cărți. Nenumăratele teorii pompoase pe care generația aceasta le propagă despre poet sunt doar vorbă în vânt, flecăreală fără rost, pentru că sunt întru totul ireale și în realitate nimeni nu crede în ele. În viața reală, poetul nu este nici expresie, nici empiric, nici altceva, ci doar nebun. Este nebun fiindcă nu se îndeletnicește cu câștigarea banilor și nu se străduiește să atingă o poziție socială influentă. Nur Narr, nur Dichter, după cum spune Nietzsche⁴. Aceasta este concepția care izvorăște nemijlocit din mulțime, este concepția generalizată, comună. Poetul, se spune cu un aer de superioritate batjocoritoare, superioară, disprețuitoare și umilitoare, este o paiață, nimic altceva.

5.

La sfârșitul secolului trecut situația a început să iasă la iveală. Au apărut grupări care au ieșit cu determinare din mulțime și s-au izolat cu bună știință, cercuri care au văzut că Temenosul este în flăcări și că, singur, doar poetul a rămas la locul său să apere spațiul sacru. Dar au mai înțeles și faptul că, dacă vrea să-și îndeplinească cu demnitate sarcina, poetul trebuie să-și trezească conștiința. Trebuie să afle cine este. În teoriile de până atunci, aceștia au remarcat jalnica neputință care nu putea să ajungă nici măcar în apropierea acelui ceva pe care încercau să-l explice. Au mai observat și răzbunarea perfidă care încerca să facă din poet o exprimare, un factor cultural, cu alte cuvinte dependent de ceva, o simplă unealtă; mai mult, ei știau bine și că poetul este până la urmă considerat de toți un bufon.

Unul dintre aceste cercuri izolate, cel german, Kreis, grupat în jurul lui Stefan George, a început să înțeleagă pentru prima oară poetul în adevărata sa natură și poezia, în atotcuprinzătoarea sa realitate. Imaginea formată despre acestea este incompletă. Concepția cercului George-Kreis despre poet vede încă doar pasivitatea. A aflat că acel ceva de care depinde întreaga soartă, nu numai a poetului, ci și a poporului, a omenirii, este Temenosul. Știe că trebuie să existe focul, un templu, un cerc, un loc, pe care oamenii îl consacră zeilor, un spațiu magic unde, atunci când intră, omul se descalță, pentru că este pământ sfânt, unde lumea omenească încetează să mai existe, unde arde vâlvătaia spiritului, unde omul încetează să mai fie om, și devine fiul cosmic al întregului univers unde, așa cum spunea Mallarmé: existența noastră devine autentică. Pentru că ordinea vieții omenești, frumusețea ei, înălțimea, noblețea ei este păzită în Temenos.

Cercul lui George vede sarcina poetului în a Sluji și a Domni. Căci doar cel care știe să se supună are dreptul să domnească; doar cel care slujește este vrednic să conducă. Își slujește poporul, chiar dacă nu pe cel de aici, ci zeii, spiritul, puritatea, ordinea. Poezia este o astfel de slujire de natură superioară. Și poetul domnește peste spirit, peste popor, peste frumusețe și peste lume. O astfel de cârmuire, o astfel de domnie este poezia.

Străjerul Temenosului este suveran și slujitor. Iar poetul, prin această domnie, servește, păzește chiar centrul existenței umane, „Imperiul Veșnic”. Mallarmé spune că este germe final⁵ al omenirii. Este păzitorul tradiției sacre a omenirii eterne, a existenței dumnezeiești – pe care o slujește și în numele căreia domnește.

Gruparea Kreis crede că soarta poetului este cercul. Dacă apare un poet pentru omenire, în jurul său se adună în cerc cei care, potrivit sorții lor, sunt demni să intre în incinta sacră. Cei care trăiesc în Cercul Sacru sunt fondatorii Imperiului Etern și primii ei locuitori. Astfel apare în jurul poetului o nouă comunitate, primul trib al omenirii noi și sfințite, care se află în centrul Imperiului.

6.

„Cei care sunt aserviți Puterilor într-o mai mare măsură decât ceilalți sau care folosesc Puterile mai intens sunt obiect al respectului plin de spaimă al celorlalți. Plini de forță creatoare și de material inflamabil, mediul îi vede atât de periculoși, ba chiar înspăimântători, încât aplică reguli de prudență în relațiile cu ei, considerând că cel mai bine este să îi evite dacă nu întru totul, măcar în linii mari.”

Aceasta este ființa sacră. Sensul lui sacer este dublu: înseamnă sfânt și damnat, demn de respect și josnic, mărețul și mizerabilul. În vremurile străvechi sacer, sacru era regele. El era aservit într-o mai mare măsură decât ceilalți, și totodată ființa înspăimântător-măreață, creator-distrugătoare, plină de putere creatoare și materiale inflamabile, care deținea Puteri, într-o măsură mult mai mare, care ținea legătura cu lumea de sus/ superioară și care reprezenta în fața zeităților întregul popor pe care îl reprezenta. Dar sacer putea fi și prelatul, un prinț deosebit sau om de stat, ori un conducător militar, pe care Puterile îl foloseau în mod mai pregnant ca unealtă a lor. Sacru era preotul care dă cuminecătura, ghicitoarea, doctorul, filozoful, cei în care forțele înspăimântătoare și sublime ale universului, echivocul fatal cosmic, al instinctului creator și pasiunii distrugătoare, trăiesc în mod mai pregnant. Sacru era cel care se afla în legătură prea apropiată cu lumea ca o întrebare, nesigură, evanescentă, întunecată, plină de abisuri și înălțimi a Puterilor. Sacră era ființa aflată la granița celor două lumi, care însemna și reprezenta divinul între oameni, și umanul între zei, aflându-se cu un picior aici, cu celălalt dincolo, trăind în cele două lumi, cu două fețe, două responsabilități, ținându-le laolaltă. De aceea o astfel de ființă era abordată cu prudență, doar între anumite cadre, pe cât posibil fără să fie atinsă și căreia i se adresau numai cu apelativul și rangul care i se cuveneau. De aceea oamenii se apropiau de ea îngenunchind, cu capul în pământ, cu adresare pe voce joasă, cu smerenie, în haine de sărbătoare, doar păstrând cu strictețe anumite reguli.

7.

Julius Evola relatează cum a ajuns funcția de sacer a domnitorului străvechi al regatului de sorginte divină în mâinile prelaților, cum s-a cufundat mai departe în rândul aristocraților, apoi și mai jos în nobilime, cum s-a prăbușit tot mai jos, până când s-a pierdut. Istoria ultimilor două sute de ani a fost doar catastrofa vizibilă și totală a acestui proces, când regele, preotul, aristocratul, judecătorul, artistul, luptătorul au dispărut și n-a rămas altceva decât gloata.

N-a mai rămas nimeni care să fie demn de a fi sacer, de a reprezenta lumea omenească în fața Puterilor, și să transmită lumea Puterilor oamenilor, să conecteze și să raporteze în mod activ. Nimeni n-a mai fost potrivit pentru a fi într-o mai mare măsură răpit de Puteri și să ia asupra sa această forță a Puterilor. Nimeni n-a mai fost îndeajuns de sublim-teribil într-atât, încât ceilalți oameni să aplice reguli precaute de contact cu ea sau să i se adreseze cu voce joasă, plin de smerenie, pe numele ei înalt, îmbrăcat în haine de gală. Doar poetul.

Așa s-a întâmplat că poetul a devenit moștenitorul, simbolul și gardianul regilor, prelaților și strategilor. Așa a devenit poetul obiectul sacer, plin de respect și teamă și astfel s-au unit în persoana lui preotul, proorocul, medicul, judele, gânditorul, regele, conducătorul – sfânt și damnat, demn de respect și nenorocit, sublim și abject – un simbol al prezenței Puterilor printre oameni.

8.

Despre relația dintre Goethe și Schiller a apărut de curând o carte. Autorul susține că forța superioară și calmul de nezdruncinat ale lui Goethe au stârnit în prietenul său gelozie, mai mult, resentiment. Nu în mod fățiș. În relația nemijlocită și în lumea conștientă, diurnă, prietenia lor a părut neschimbată, strânsă și adevărată.

În lumea mai profundă și mai adevărată decât cea diurnă însă, Schiller nu putea suporta libertatea bogată, nestânjenită, lipsită de spaime a firii lui Goethe. Mai mult decât atât, invidia resimțită a fost hotărâtoare. Desigur, din nou nu în mod fățiș. Dacă ar fi aflat de existența ei, ar fi negat-o înspăimântat și n-ar fi admis că resentimentul care îl măcina îl cuprinsese într-o așa de mare măsură, încât nici nu mai putea gândi, crea, simți, scrie nimic care să nu se ivească din această invidie, care contrabalansa și în taină submina libertatea nestânjenită, lipsită de spaime, liniștită și senină a lui Goethe. Gelozia plină de invidie s-a furișat în existența lui Schiller. A devenit un factor creator și întregul om a început să se cristalizeze în jurul acestui punct.

Să nu poți asimila este mereu o catastrofă ireparabilă. Schiller a început să-l piardă pe Schiller, devenind doar un Goethe negativ, însă un Goethe atât de negativ, care să spună liniștit despre o asemenea ființă, ca și Nietzsche: auf mich schuf der ewige Has – și pe mine eterna ură m-a creat. În această viață ce este fatal este că își pierde greutatea propriei vieți și devine contraponderea celui pe care îl urăște în mod profund, devorator. Devine o simplă copie, pentru că în adâncul sufletului își admira de fapt, prietenul, însă admirația lui era atât de puternică încât nu îi lăsa propriei ființe putința de a se exprima. N-are puterea de a se elibera de această adorație, spunând: ce bucurie să trăiesc la umbra acestui colos! Nu are destulă umilință pentru așa ceva, e prea îngâmfat. Titanic. Lasă respectul și admirația ca aparență, care în văzul lumii cultivă prietenia. Însă în noaptea mai adevărată nu numai că nu suportă seninătatea generoasă și plină de larghețe a prietenului său, dar nici propria admirație proiectată asupra lui. Astfel, ziua este fără rețineri prieten și admirator plin de fervoare. Subconștient însă refuză totul și resentimentul care îl macină distruge totul. Noaptea se intoxică cu otrava care îl chinuie, pentru că nu poate fi la fel de liber, fără teamă. E ceva ce nu poate accepta, pentru că, conștient, înainte de toate, își admiră cu fervoare prietenul. În el Goethe este prieten și dușman – îl admiră și îl urăște, este adorator și îl invidiază. Însă ambele le face recunoscând limpede superioritatea incomensurabilă a lui Goethe, tot așa cum își recunoaște propria neputință. În disperarea sa, nici nu se mai gândește să se ridice deasupra, doar să-l dărâme pe celălalt. Invidia și imaginile privitoare la superioritatea celuilalt îl orbesc atât de mult, încât se simte învins și astfel doborât – Acheronta movebo⁶ – invocă Lumea de jos. Conținutul cărții nu e întru totul acesta, dar sensul acesta este.

9.

Trebuie ales un loc de unde se vede limpede natura relației lui Goethe cu Schiller și de ce a trebuit să fie așa. Locul nu se află nici în unul, nici în celălalt, fiindcă dacă ar fi astfel, ar trebui să reiasă că unul sau celălalt avea „dreptate”. Autorul cărții mai sus amintite pornește din perspectiva lui Goethe și din acel punct într-adevăr, pare că sărmanul Schiller a căzut victima faptului că n-a putut să admire fără rețineri măreția prietenului său. Există, desigur, și un alt punct de vedere, și anume: Goethe a fost cel care, cu forța sa mai mare și magia mai eficientă a cunoașterii sale l-a distrus pe Schiller, mai blând și mai sensibil, dar și mai pur, mai elevat. Poate că ar putea fi învinuit pentru moartea prematură a lui Schiller: l-a îndepărtat pe singurul om care îi vedea cărțile de joc, a cărui ființă pură și copilăroasă a reușit să recunoască și să deconspire adevăratul sens al magiei exercitate de Goethe.

Această explicație ar fi la fel de falsă ca și prima. Judecata nu se află nici în unul, nici în celălalt, ci în al treilea: în cel numit Hölderlin. În poetul care a fost atât de umbrit de lumina celor doi încât nici nu l-au observat, a trăit și și-a scris opera fără să fie cunoscut, pierdut, și pe care seninătatea calmă și liberă a lui Goethe l-a asuprit în aceeași măsură ca și elanul și puritatea eterică a lui Schiller. Cum a fost cu putință ca, dintre cei trei, Goethe să fie cel triumfător, Schiller într-o mai mică măsură iar lui Hölderlin nu i-a mai rămas nimic din triumf, deși dintre cei trei a fost cel mai poet, Schiller mai puțin, iar Goethe cel mai puțin?

Potrivit exemplului clasic din antichitate, tipul de existență care corespundea poetului era cel de erou și prooroc. La începutul secolului al XIX-lea s-a încercat înnoirea poeziei clasice în aspectele ei exterioare, însă nu s-a mai putut recrea viața poetului din antichitate. Locul sacru era în flăcări și Temenosul a început să se golească. Lucrurile trebuiau asumate, și cine nu o făcea își declina responsabilitatea. Poetul era deja ființa sacră a cercului sfânt, care își luase asupra sa păcatele poporului în fața Puterilor. Doar în el existau acele puteri dumnezeiești care să contrabalanseze păcatele întunecate.

Goethe nu era genul de om care să-și asume un atare rol, dimpotrivă, a fost tipul de om care doar se delecta. Era Faust desfătându-se, care respingea totul și toate ca să poată rămâne orgolios de liber, de o seninătate lipsită de griji, mereu calm și lipsit de scrupule, nestingherit. Lui Schiller i se părea de nesuportat faptul că un poet dăruit cu talanți dumnezeiești, precum Goethe, să respingă cu atâta nepăsare acel ceva pe care un poeta sacer ar trebui să și-l asume. Greșeala lui Schiller a fost de a crede că actul magic al asumării îl putea duce la bun sfârșit doar Goethe. I se părea corect ca straja și asumarea păcatelor întunecate să fie asumate de către Goethe, cel mai mare și mai mult decât era el. Pe lângă prietenul său, el nu s-a simțit demn de acest rang sublim. Suferea fiindcă Goethe nu înțelegea, nu știa despre ce este vorba. Sau suferea încă și mai mult pentru că vedea că prietenul său știa foarte bine ce ar fi trebuit să facă, dar nerenunțând la liniștea personală și la nemăsuratul său instinct al plăcerii, la dorința faustiană de fericire și pasiunea titanică pentru bucurie, evitând conștient tenebrele, închidea ochii în fața situației cutremurătoare a lumii, trecând-o sub tăcere, negând-o, mințind. Goethe nu și-a asumat menirea de poeta sacer.

Cel care nu-și asumă ceva transferă responsabilitatea asupra altcuiva. Astfel s-a întâmplat că, dintre cei doi, straja Temenosului i-a revenit celui de-al treilea: lui Hölderlin. Cel care nu-și asumă ceva transferă asupra altuia, iar cel care nu ia asupra sa pune pe umerii altuia. Asta au făcut amândoi, și Goethe, și Schiller, au transferat obligația Cercului Sacru asupra aceluia, singurului din epoca lor, care și-a asumat și a luat asupra sa sarcina – Hölderlin. Așa s-a creat situația pe care s-a observat doar cu o sută de ani mai târziu, că adevăratul poet al poeziei clasice germane nu este Goethe, nici Schiller, ci Hölderlin. De ce? Pentru că ceea ce Schiller i-a oferit din respect prietenului său – demnitatea de a fi străjerul Temenosului, Goethe a refuzat. Iar rangul a căzut asupra aceluia care și-a asumat acest lucru. Care a luat asupra sa și a suportat toate câte erau – toate păcatele întunericului poporului. După cum spune George: Er fernab fuhlt allein das ganze Elend und die ganze Schmach: el simte înlăuntrul său toată mizeria și întreaga rușine.

10.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea situația este tot mai limpede. Baudelaire știe bine că n-are de ales: soarta unui poet nu este a celui care se exprimă liniștit, nici a geniului, a celui care trăiește și condensează trăiri, nici a eroului ori a unui prooroc. A fi poet înseamnă asumarea tuturor funcțiilor omenești abandonate. Poetul trebuie să fie rege, preot, gânditor, judecător, om de arme, om de stat, mai precis – mai greu de suportat decât orice altă sarcină departe de ceilalți, însingurat, în secret, fără glorie, ba chiar ținând masele la distanță, ascunzând sensul faptei sale, fără a rosti nicio vorbă despre persoana sa: J’ai plus de souvenirs que si javais mille ans, je suis un cimetière, un pyramide, un immense caveau, qui contient plus de morts que la fosse commune – soarta mi-e atât de grea, de parcă aș trăi de mii de ani, sunt cimitir, piramidă, cavou, care are mai mulți morți decât o groapă comună. Poetul este cimitirul regilor, soldaților, artiștilor, preoților morți, care păstrează până la Înviere în ființa sa grandoarea umană. Și nimeni nu trebuie să știe, être un saint et un héros pour soi-même. Taină. Puțini au putut suporta o asemenea soartă fără a fi complet distruși.

11.

Pentru un poeta sacer cea mai grea de îndurat este relația cu poporul. Poetul ia asupră-i soarta acestuia. Acest ritual însă trebuie să rămână secret, pentru că, dacă se află, se pierde rostul misterului. În plus, imediat ce ritualul iese la iveală și însemnătatea poetului devine evidentă/ vădită, poporul îl atacă numaidecât. Pentru că aceasta s-a afundat atât de jos, încât nu își mai vede păcatele; se simte inocent, curat și elevat. Și când îl zărește pe poetul împânzit de păcatele pe care le-a luat asupra-și, este nevoit să admită cum stau lucrurile. Știe că în poetul sacru își zărește propriul chip. Știe și nu poate nega faptul că trăiește nelegiuit. Când îl vede pe sărmanul suferind, pe „damnat”, înțelege chiar foarte bine de ce suferă amărâtul, și știe încă și mai bine cine este în realitate damnatul. Și atunci, în patima daimonului furiei, care pune stăpânire pe el se năpustește asupra poetului, îl împroașcă cu noroi, îl batjocorește, răspândește vorba că ar fi nebun, îl urgisește, îl neagă. Nu-l suportă. Și nu se liniștește până nu-l distruge. Până nu sparge oglinda, care îi reflectează propriile orori. Înainte de secolul al XVIII-lea nu exista imaginea poetului contestat și eronat perceput. În ultimele două sute de ani n-a existat poet cu adevărat mare care să nu fi suferit de batjocură și persecuție, de umilire și în cele din urmă să nu fi fost frânt.

Poetul și-a adus aminte relativ târziu, pe la sfârșitul secolului, că nu trebuie să-și mai dorească să fie persoană publică, atunci când, datorită schimbării relației cu poporul, situația a început să se schimbe. Mai mult decât atât, el trebuie să caute adăpost, să evite audiența, popularitatea, contactul cu oamenii de rând. Pe cel care nu știa acest lucru, nimeni și nimic nu l-a apărat de distrugerea acoperită de rușine. Cel care știa și-a dezvoltat o metodă proprie ca să desprindă poporul de el.

Poetul a fost nevoit să se facă cumva inabordabil și inaccesibil. Era necesar să se țină departe de viața publică. S-a retras, trăind în taină, scriind într-o limbă greu de înțeles; s-a ridicat în sfere înalte, și-a găsit o simbolică personală, aparte. Poezia păstra o aură de mister, care trebuia să rămână înlăuntru, și doar inițiații să știe despre el. De multe ori și aceștia aveau voie să afle doar ulterior, după moartea poetului, despre secret. De parcă însăși evidența unde și la cine arde torța/ flacăra sfântă trebuia să rămână tăinuită, ascunsă din fața gloatei, care îl cerceta până la distrugere pe cel care o deranja în cufundarea în mocirlă.

12.

Mallarmé a fost primul poet care a înțeles că până și ascunderea sistematică, plănuită, și-a pierdut rostul. Pentru că cel care se izolează de lume se distruge; nu poți trăi deghizat o viață adevărată, în vid, în palate locuite de spirite. E adevărat că poetul nu trebuie să caute mulțimea; orice poezie care aspiră la popularitate se trădează. Nu există nicio excepție și nici nu trebuie să fie. Însă retragerea, izolarea nu rezolvă situația pentru că, ruptă de lume, poezia devine o chestiune personală, și își pierde astfel rostul. Trebuie să aibă loc revelații, indiferent cum înțelege poporul acest lucru și ce crede despre poet. Poetul, prin faptul că s-a însingurat, evitând batjocura, persecuția, dizgrația, a încercat să se sustragă ultimului pas al destinului de poeta sacer. Voia să se salveze ca străjer al Cercului Sacru. Dar destinul de gardian al Temenosului se împlinește doar dacă acesta se sacrifică. Acesta este sensul adevărat al unui poet sacru: când toți marii înzestrați se retrag și toate locurile zeilor rămân goale, poetul rămâne singurul gardian al Focului Sacru, iar pentru acest foc sacru și pe acest foc sacru trebuie el să se jertfească. De aceea este sacru: a preluat vegherea Temenosului, ca să întețească acest foc cu propria-i viață și să-l mențină cu propria-i moarte. Iată de ce este sublim și înspăimântător, divin și damnat, sfânt și nelegiuit. Jertfa nu este rug de scenă și nici execuție publică, nu e moarte patetică și pitorească, ce poate fi pictată și pusă în ramă, pe pereții încăperilor. Exemple sunt destule, de la Hölderlin la Baudelaire, până în zilele noastre. Nu este o tragedie impresionantă jucată pe scenă, ci o sufocare lentă și tăcută printre beteșuguri înăbușitoare și miasme îmbâcsite, în dureri, o descompunere prelungită, atrofiantă, o revoltă isterică a nervilor, manii, boli, suspiciuni întinate, teamă, o cufundare în mizerie, desfrâu, otrăvuri, boli.

Sacrificiul se petrece într-un loc la fel de tăinuit ca și izbânda: tragedia poetului devine la fel de tainic sacrificială. Și în același mister devine triumfător unde a eșuat. Pentru că totul este simbolic, atât straja Temenosului, cât și asumarea păcatelor, gloria de a comunica cu Puterile și blestemul pieirii acoperite de rușine. Este mister, despre care nimeni nu trebuie să afle: cu alte cuvinte, trebuie să trăim ceea ce trăim, indiferent că suntem sau nu văzuți, și de cine. Nu e nevoie să ne ascundem. Nici nu e nevoie. Dar nici să ieșim în fața lumii în public. Nici asta nu e îngăduit. Un singur lucru e îngăduit și trebuie îndeplinit: asumarea. Asumarea sorții și asumarea sacrificiului.

13.

Nu ne-am propus să aducem omagii poeziei elevate și bogate a lui Mallarmé. Discutăm acum despre faptul că „excluderea a tot ce este artistic din poezie l-a adus pe poet pe marginea prăpastiei”. Izolarea a dus la faliment. Poezia a început să devină meșteșug plin de pedanterie și filologie. „Această viață în penumbră împotriva firii, abstractă, ce constă în idealism estetic distilat este intolerabilă și trebuie să înceteze.” Vocea egoului răsfățat și incorect crescut trebuie să amuțească. Trebuie să iasă din seră, să-și înăbușe orgoliul și să stârpească aristocrația moleșitoare a gândului.

Poetul care păstrează distanța de mulțime a devenit mândria asumării frumuseții, și „fecioria abstractă” a sa, poeticul exacerbat până la suprauman devine demonic, precum Irodiada care a rămas fecioară, lipsită de rod căci și-a păstrat doar pentru sine și pentru oglindă strălucirea sidefie a pielii, părul blond, mireasma, frumusețea astrală la vederea căreia leii își lasă capul jos și pleacă ochii. Nu acesta este sacrificiul! Nu așa trebuie să-și sacrifice poetul frumusețea, virginal, fără rod, fără cunoașterea cununiei, ca niște pietre prețioase și reci: Nimicului. În Mallarmé s-a trezit bănuiala că poezia nu poate să rămână pentru totdeauna în palatul de pe colina spiritului, iar poetul nu poate să rămână pe veci parnasian. Mai mult, că nu există o rezolvare care să fie veșnică: fiecare poet trebuie să o ia iar și iar de la capăt și să își împlinească soarta care i-a fost hărăzită. Fiecare trebuie să fie victimă imprevizibilă, într-un mod care nu este dinainte stabilit, încât să nu se poată pregăti. Căci atunci ar exista ușurare, șansa de a exersa, omul s-ar putea obișnui și ar învăța pe dinafară. Epoca lui Baudelaire a trecut: el a fost jertfă într-un fel. A trecut și epoca parnasiană: ei au fost altfel jertfiți. A trecut și vremea lui Verlaine, el a fost altfel de victimă. Mallarmé a înțeles că el trebuie să se jertfească în alt chip, și și-a asumat acest lucru.

14.

Grandoarea și pericolul sorții poetului de azi nu se dezvăluie nicăieri atât de limpede ca la Stefan George. N-a pornit prin ce ar fi fost de așteptat, să apară în viața publică și să împrăștie aurul care este poezia. Dimpotrivă: a fost nevoit să admită adevărul lui Mallarmé – acela că poetul trebuie cu orice preț să rămână în afara comunității. Relația cu comunitatea s-a inversat: sarcina nu mai era căutarea popularității, ci apărarea împotriva ei. George a înțeles numaidecât că în poezie se ascunde o taină, despre care nimeni nu trebuie să afle. Totodată a înțeles că Mallarmé are dreptate și de cealaltă parte: spiritul steril care a pus stăpânire pe întreaga lume, triumfător în domeniul științei, a invadat și poezia. Aceasta folosește un limbaj distilat, plivit, alungând daimonul din poezie. Poésie pure, care este proprie omului steril – „viziunea îngrozitoare a operei de sticlă” – este „ păcatul vederii limpezi”. Rămânând în afara comunității, se poate totuși trăi o viață rodnică, cu ajutorul cuvintelor creatoare ale daimonului: iată care a fost sarcina lui George și ce a însemnat gruparea Kreis pentru el și câțiva, dar numai câțiva, oameni, care nu puteau trăi o viață nelegiuită: Cercul.

În grupul lui George, ca niciodată până atunci, s-a realizat aerul plin de venerație al Temenosului. Păstrătorii flăcării sacre, asemeni Cavalerilor Mesei Rotunde ai Sfântului Graal, au obținut gloria în diferitele domenii ale scrierii – ca poeți, istorici, gânditori – nu pentru ei, ci pentru nevăzutul centru sacru. Pentru că triumful Egoului este sacrilegiu. Asta într-o vreme în care individul nu putea avea decât o unică vocație: să se sacrifice și să înduplece Puterile pentru decăderea mulțimii și comunității. Astfel se poate înțelege marele cuvânt al Cercului- George: Slujirea. Puterea și măreția fiecărui membru al cercului apare prin slujirea Focului Sacru. A fost mai mult ordin cavaleresc decât cerc literar, dar mai degrabă apostoli ai Focului Sacru decât cavaleri.

15.

Cel de-al treilea nume, al poetului englez Robert Bridges⁷, îl amintesc aici pentru a sublinia că și cei neatinși de geniu, dar cu gusturi elevate trebuie să-și găsească singuri drumul. Pe lângă poezia lui Mallarmé și George, cea a lui Bridges nu înseamnă nimic. Dar chiar dacă poetul britanic nu era inițiat și nici sacer, spiritul său nobil și natura sa de o înaltă ținută intelectuală știa despre sacer. Seriozitatea poetului are azi două caracteristici: prima este metanoia poetică: în locul căutării popularității, căutarea protecției împotriva poporului. Cea de a doua este l’accent religieux – accentul religios, care nu înseamnă altceva decât a recunoaște: Puterile l-au ales pentru o sarcină aparte. La Bridges amândouă caracteristicile sunt prezente, dar geniul său este lipsit de putere, fără rod. În marea lui operă, Testament of Beauty, Bridges scrie despre asumarea frumuseții; e drept, e mai mult o estetică decât o religie poetică. Limba folosită este mai aproape de cea sterilă, decât de cea daimonică. Este încă atinsă de ceea ce Mallarmé numea: maladie d’idéalité.⁸

16.

Câțiva excelenți autori moderni sunt de părere că, atunci când Napoleon a eșuat, chipul lumii a trebuit să se schimbe. Napoleon a fost ultimul om mare care a încercat să păstreze tradiția umanității eterne, mai precis să o reia. Ce este această tradiție a umanității eterne? Dacă întrebăm pe cel care știe cel mai mult despre acest subiect, pe francezul René Guénon, se poate sintetiza după cum urmează: tradiția este întreținerea continuității legăturii dintre om și lumea transcendentală, păstrarea, ca unică sarcină a sorții umane, a conștiinței că omul este de natură divină și este asemănător lui Dumnezeu.

După înfrângerea lui Napoleon, păstrarea tradiției la nivel colectiv a devenit imposibilă. S-a adeverit că, în poporul devenit masă, conștiința descendenței s-a estompat, mai mult, s-a pierdut. Napoleon, în loc să restaureze tradiția, a trebuit să se mulțumească cu negativul: în lumea demonică a Revoluției Franceze a luat asupra sa pasiunile trezite și a devenit victimă. Puterile l-au declarat sacer esto, cum spune pontiful papal de la Roma despre animalul sacrificial: fii sfânt și damnat, și piei cu blestemul sfințit, în numele poporului.

Napoleon este ultimul rex sacer, rege tragic care n-a izbutit să restabilească unitatea omenirii; el a eșuat în această sarcină sublimă de a conecta din nou lumea transcendentală cu istoria. Cu aceasta, tradiția s-a întrerupt, păstrarea legăturii cu lumea transcendentă a căzut din mâinile regelui, este momentul când poeta sacer apare în istoria omenirii prin Hölderlin, Keats, și Shelley.

17.

Poetul nu este și nu poate fi înțeles nici de istoria literaturii, nici de istoria curentelor de idei, nici de psihologie, sociologie ori morfologia culturii, pentru că fiecare dintre acestea este o știință ce abordează tema de jos în sus: pornind din social, relațional, de la predecesori și influențe. Însă va greși la rândul său și cel care vrea să înțeleagă poetul sacru din perspectiva faptului că este sacrificiu. Aceasta e doar partea pasivă a poetului, a poeziei și a pieirii prin asumare care, la un nivel mai înalt, înseamnă victorie. Preluarea sorții universale asupră-i este un pas indispensabil, deoarece în măsura în care poetul renunță la sine, centrul de greutate se mută pe existență. Și doar în lumea ființei se poate întâmpla ceea ce Napoleon, rex sacer, n-a reușit: să reintegreze întreaga umanitate, să recreeze unitatea dintre uman, istoric și transcendent. Și aici urmează ceea ce nici cel care avea o vagă bănuială despre condiția sacrificială a poetului nu știa. Să înțelegi în totalitate depinde de recunoașterea faptului că existența esențială a poetului nu depinde de această stare pasivă. Iar cea activă constă în aceea că poetul nu numai că veghează și păstrează tradiția, ci o recreează neîncetat prin puterea logosului, a cuvântului. Când dominația regală n-a mai putut menține legătura cu existența dumnezeiască, a apărut poetul, care a menținut legătura prin cuvânt. Dar nu numai că o menține, ci o recreează neîncetat ca pe un legământ, un pod și o legătură, continuând tradiția eternă omenească și astfel reînnoind legământul cu divinul.

18.

Ajunși în acest punct, putem trasa o paralelă între poetul din antichitate și cel modern. Poetul n-a putut fi judecat niciodată doar ca un simplu fenomen social, istoric sau al curentului de gândire. El a fost întotdeauna o figură a tradiției, în sensul atribuit termenului de Guénon, a cărui sarcină a fost să mențină continuitatea relației dintre om și realitatea transcendentă și păstrarea conștiinței originii divine a umanității, ca fiind singura sarcină cu adevărat esențială a destinului uman. Poetul din antichitate, hindus, iranian, chinez, egiptean, grec, trăia pe vremuri într-un popor care își ducea viața cu totul în tradiție, cu preoțimea, cu conducătorul, regele, și tradiția nu trebuia zămislită din nou. Diferența dintre existența antică și cea modernă constă tocmai în aceea că pentru omul de pe vremuri crearea legăturii dintre istoric și transcendent nu constituia o problemă, ci era o realitate, o evidență primită împreună cu viața omenească. Tocmai de aceea, că exista poet prooroc, gânditor, rege, om de stat, sacrul se petrecea de la sine, firesc, și toți erau conștienți de existența naturii sacrului.

Diferența dintre poetul antic și cel modern nu este o stare existențială pasivă. Ea constă în faptul că poetul modern a rămas singur, ironizat, neînțeles, declarat bufon, purtând povara tuturor simbolurilor mai marilor umani; astfel, trebuie să mențină tradiția, cu totul singur, din el însuși și cu puterea Cuvântului Sacru, să recreeze tradiția – să reînnoiască legământul dintre existența dumnezeiască și soarta omenească. Când Iisus a înfăptuit minuni și discipolii lui s-au mirat, el a spus, nu atât discipolilor, cât întregii omeniri: „lucruri mai mari decât acestea Îi va arăta, pentru ca voi să vă miraţi”⁹ – în numele meu. Reînnoirea legământului dintre destinul omenesc și viața dumnezeiască este o sarcină regească, sacerdotală, a unui demnitar de stat, dar oricum ar fi, ține de destinul sacru.

Toate acestea poetul din antichitate nu le cunoștea. Dar prin recunoașterea naturii zămislitoarea a logosului, cei doi poeți, cel antic și cel modern, s-au întâlnit. Poet este cel care folosește limba arhaică. Nu cea obișnuită – ustensila depravată, nici limba sterilă, a unei abstracțiuni virginale de genul Irodiadei, de care Mallarmé se îngrozea. Limba poetului este cea a daimonului, care în mod tradițional păstreză numele tuturor Puterilor – păstrează semnele magice, de vrajă, care eliberează sau frânează Puterile, păstrând înlăuntrul ei memoria Logosului primordial dumnezeiesc. Ce este această memorie a logosului primordial? Este capacitatea de a crea prin puterea cuvântului. Logosul primordial zămislește, este cuvântul ziditor de lumi. Despre această limbă spunea Hölderlin că este cel mai periculos dintre bunurile omenești – cuvântul sacer, în care se află potențate mocnind puteri supraomenești din care mâna nepricepută poate face monștri. Doar cel a cărui ființă este sacră poate să cunoască modalitatea atingerii magice.

Celorlalți nu le este îngăduit să-l rostească, pentru că poate primejdui viața – a sa și a omului neinițiat, ajutorul de scamator pe care daimonul nu-l slujește, ci îl distruge.

Sarcina poetului sacru în mod pasiv este cea de a fi sacrificat – de a lua asupra sa demonii pe care i-a provocat decăderea lumii, și să piară. Sarcina activă este de a crea conexiunea sorții omenești cu existența dumnezeiască, cu logosul iar și iar, pornind din propria ființă, lăsat de unul singur în mod fatal. De a repara ceea ce mâini vanitoase, profane, au stricat, arătând mereu dincolo de ceea ce există: negând existența decăzută în materie, aducând lumină, putere, cunoaștere, adâncime, adevăr, frumusețe, miracol și mai mult decât atât, pentru că: „în numele meu veți săvârși lucruri mult mai mari decât mine”.

Nu e destul să fiu la cheremul Puterilor, trebuie să le înșfac. Nu e de ajuns să trăiești în lume, supraviețuind; viața trebuie recreată. Existența dumnezeiască este nu numai deschisă pentru om, ea trebuie neîncetat deschisă. Iar prețul nu e mic, sunt chiar eu: devin sacrificiu. Dar nu e destul să mor, chiar și sacrificiul este puțin: sfera supraumanului trebuie deschisă prin cuvânt. Doar atunci devin sacru.

Prezentare și traducere de Maria-Gabriela Constantin

_______________