ceață
miriște ce întinde spre cer
brațe osoase. strigăt galben de inutilitate.
din căușul ceții
o pisică pândește ferestrele ce-au învățat
cum se moare bărbătește.
lampa lui Diogene
în dimineața aceea, o veselie spontană trâmbița
dinspre piață spre zgârie-nori.
ciocârliile cântau din palme de prunci.
oamenii uitaseră de febra vânătă a ambițiilor
ori de bucla de singurătate în care se simțiseră captivi.
își scuturau cu toții încordarea,
simplitatea își întindea aripile spre întreaga urbe
ce suna din corn dând veste spre miazăzi și miazănoapte
despre o bucurie ce le frânase brusc în dreapta inimii
și nu știau cum trebuie întâmpinată.
în dimineața aceea, au fost liberi.
însuși Diogene și-ar fi aruncat lampa și cu toții au vorbit
limba cerului.
departe
de draperiile verde mentă/de ploaia
ce se-agață de plafoane/de ferestrele ucise
departe de visurile uscate cum Atacama/de gratiile
după care umbli tiptil/departe de
nebunul ce întunecă decorul cu o crudă injectare
de lumină –
viața îți încape într-o valiză
despre regăsire
aș vrea să fac nod unor clipe – ferestre spre cer
să pictez visele cu turbioane de senzații pastelate
să-mi tatuez rubensienele forme ale bucuriei ori
să văd îndrăzneț precum Kubrick
aș vrea să nu fim nevoiți vreodată să vorbim
despre sângele plin de grindină și cutremur
despre simțirile cu marginile ciobite
despre fuga fără picioare și nicicând
despre plecare, ci doar
despre regăsire
metamorfoze
din prag bătrânii adulmecă norii – fără de voie
singurătățile lor împrumută generațiilor viitoare
câteva dintre oscioarele ce le susțin șira spinării
doar pruncii încă beau verdele înălțimilor de ciocârlie
neatinși de secundele tulburi ori de tristețea aceea
gheboasă și zgribulită
respingătoare cum ochiul de apă stătută
printr-un obscur estuar
umbrele care au purces spre Acheron
caută un felinar
largo
un alt noiembrie respiră prin văduve firide
ghemuit în pliurile tăcerii
cum amarul în paharul golit pe nerăsuflate
despre plinul pustietăților adâncite într-o baie de aburi
ori despre răsturnarea visurilor cu susul în jos –
niciun cuvânt
doar cărbune amar înnegurând văile
risipire
după o nemiloasă grindină – tăcere larvară.
în chenarul gol al ușii
un copil desenează chipul mamei – pe curbele morții
se face liniște.
amintirile dorm în cuiburi – treptat
li se vor risipi oasele.
orbită de iarbă
adulmeci mirosul de toamnă vânătă
pogorâtă pe întinderile stăpânite de tăietorii de lemne
plouă pe pajiștile cosite și tu ridici arbori spre soare
fără să-ți pese de săbiile ce-ți trec prin inimă
sau de apusurile din ce în ce mai bătrâne
pe acoperământul de șindrilă termitele desenează
surâsul târziului