AERODROMUL UNUI BLOC CU CIORI ȘI PESCĂRUȘI
Nu credeam că deasupra blocurilor din marele oraş cu faruri de lună
pe pământ şi în cer, pe terase-aerodromuri de fantome şi hornari,
voi vedea piscine după ploaia urbană, cu pescăruşi, porumbei şi ciori.
Un cor nebun de sunete,
care m-a târât fără să înţeleg mişcarea
spre pădurile apărate de dealuri, unde,
în cei trei stejari ne urcam la cuiburi de cioară.
Uluiţi de rotirile penelor negre, cu buzunare pline de ouă, coborâţi ca şopârlele
fugărite de şarpe, atingeam pământul într-o bucurie
de copii sălbatici, care încheiau prima parte a unui joc
stupid, care ne aprindea plăcerea de a continua,
plasând ouăle de cioară în alte buzunare lovite cu palmele –
şfârşind enigmele de început ale naşterii,
iar moartea
ne arăta mâzga din ou. Nu ştiam, era ca un sfârşit de neformat,
de mâzgă de ou – de femeie şi bărbat, de mai târziu, spre noapte,
pe terasele survolate de ciori, şi porumbei, în valea dintre stejari;
ne ofereau muniţii de ouă, în păr năclăit de copil, în bătaie cu ouă
ce scotocea curios, într-un tunel de început, un timp fără echilibru,
mereu însetat, cu ochi de animal hăituit, peste o pală de neodihnă
ajuns la terasa unde ciudaţii pescăruşi îi număra anii
şi-i arăta aerodromul unui bloc cu ploaie de pescăruşi ce ţipau.
Pentru mine era spectacolul spumei pe creștete înverzite, ca pădurea privită
din zborul ciorilor şi porumbeilor.
Am încremenit să văd cât cimitir e dedesubt şi deasupra jocului
numit viaţă, sau viaţă cântărită în balanţă,
survolată de ciori, pescăruşi, porumbei –
iubire de copil descifrând, cu mâinile pline de mâzga şi cojile oului,
drumul dintre două șanțuri prăbușite în apă spre zori,
survolate continuu de ciori, pescăruşi, porumbei,
în jocul serios de-a copilăria, de-a viaţa şi, la urmă
de tot, de-a nemişcarea pe-o tablă de şah, desenată în joacă.
DRUMUL SPRE SOMN
Dacă lanul de floarea-soarelui mi s-ar oferi ca pat,
deasupra galbenului de petale, m-aș legăna de dimineață
până la amurg în valuri de galben rotitoare.
Aș aprinde picăturile în foc și apoi în foc s-ar preschimba în stele,
neștiind hotarul ca vârsta dintre negrul pământ
și negrul cer ciuruit de sita ținută în dreptul ființei,
ca o rugăciune liant, desprinsă dintr-un tablou de Gogh.
Dacă lanul de porumb mi s-ar oferi pernă
de ciucuri și mătase alunecoasă de copil zburdalnic,
m-aș gândi la o casă zidită în aer,
fixată în cuie de vânt.
Dacă vița-de-vie mi s-ar oferi ca acoperământ
de un singur drum de la început până la sulițe arse,
îngropate dincolo de zare, te-aș face bacantă, pentru a veghea
năpăstuita fire să nu atingă piatra, să nu atingă fulg de pasăre,
ci numai mâinile tale, care ar legăna în galben și albastru
trupul de prunc bătrân, plutind într-un lac de lapte și vin,
iar dimineața am pleca cu toții, lăsând rama tabloului goală.
CU LEAGĂN ȘI VIS DE FÂNTÂNĂ
Uite cum totul se învârtește, și prin mijloc
un leagăn se mișcă asemenea unui ciocan legat de stele,
ziua și noaptea, într-o combinație ciudată de-a viața și de-a moartea.
Trec printre ele ca printre mașinile bete de atâta smog,
cu șoferi în vis și alei asfaltate ce țipă de căldura depărtată
a fântânilor alături,
cu mulțimi de copii ce se-agață de leagănul ce se mișcă legat de stele.
Trec printre ele, baladă urbană răsună, cu leagăn și vis de fântână,
pribeag prin imagini cu tine, lan de grâu copt, neatins în sânge
și-n rădăcini desfăcute de torent
până-n brațele mele liane.
Trec printre ele baladă urbană,
baladă de grâu copt, cu tine alături,
știind că niciodată nu voi urca, în joc, să fiu
în leagănul ca un ciocan de timp legat de stele și trupuri.