Universul gEneidei lui Adrian Lesenciuc aparține, prin desfășurarea sa fantasmatică, unui imaginar erotic aflat la confluența sensibilității cu cea a jovialității, a unei intimități spectaculare cu cea a confesivității, uneori, vizionare. Expunerea unui anumit cromatism senzorial, proiectat pe un fundal de realism magic aproape, amintește, într-o oarecare măsură, de universul pictural creat de către Ștefan Câlția.
În această atmosferă petrarchiană, pe alocuri declamativă, genele iubitei devin coordonatele istoriei, fapt care duce la o detensionare a gravității faptelor crude, anoste, întâlnite în toate epocile omenirii. În timp ce poetul, aflat în ipostaza îndrăgostitului, resimte propria senectute în contrast cu liniile genelor care vor rescrie lumea întreagă, într-o atmosferă străbătută de un patos apolinic și într-o desfășurare de tonuri suprarealiste: ,,istoria toată se rescrie/ pe genele tale lungi/ – stai! Îmi zic în minte, eu sunt mai bătrân decât genele tale/ pentru că ele pot gândi/ chiar dacă nu le văd marginea/ încovoiată de greutatea istoriei” sau ,,genele tale lungi cât istoria/ ademenesc privirea/ lumina se ascunde/ eu tac/ contemplând solemnitatea umbrelor/ în pădurea de alge”.
Genele iubitei dezvăluie un cadru afectiv, cuprins de impulsuri onirice, marcat de o anumită candoare domestică și, în același timp, cutremurată de o tandrețe joculară, de o jovialitate spontană: ,,frumoasa mea, tu ai genele lungi/ până în Africa Ecuatorială, ar spune/ cei ce te văd prima oară,/ până în supă îți ajung,/ până în supa primordială/ cei care se-agață de ele urcă din căldura aburindă/ din fideaua rămasă pe fundul farfuriei/ nici tu nu știi, dar zâmbetul tău/ nu ascunde nimic/ genele tale lungi ascund, în schimb,/ conștiința de lumină”.
Contemplarea genelor acesteia, învăluite în auspiciile mirajului, permite pătrunderea într-un univers al presimțirilor lipsite de contur concret. La granița dintre văzut și nevăzut, privirea iubitei trece printr-o transfigurare serafică, desfășurând pe un fundal ireal, proiecții ale unei naturi valpurgice, ocrotite de către genele care devin liantul unei imaginații abisale: ,,am încercat să-ți contemplu fluxul/ privirii abisale/ și-am găsit întunecate păduri de alge verticale/ înfiorătoarele-ți gene/ și asta pentru că eu te-am privit sfios,/ ștrengărește, cu ochii de cârtiță”.
Aura de mister nu obscurizează prezența iubitei, ci, dimpotrivă, o imanentizează, astfel că genele devin, de-a dreptul, forme himerice ale simțurilor în care sunt oglindite sau continuate, secvențe din aproape toată istoria omenirii: ,,din cauza genelor tale nu pot vedea/ dacă porți semnul lui Cain/ dar cred, după orizontul însângerat/ al privirii, că istoria nu te-a ocolit/ – unde-ți ții toate întâmplările,/ toate zâmbetele, copilăria toată,/ cea zugrăvită pe pereții inimii?/ – într-un fond de investiții, îmi răspunzi,/ într-o monedă convertibilă, într-un cont/ din doar patru caractere”.
Câmpul privirii femeii cu gene lungi devine un fel de Aleph al universului afectiv în care simțirile, faptele sau gesturile converg într-un singur punct, devin un întreg rupt de orice formă cenușiu-realistă de conștiință. Corpul iubitului este o continuare a celuilalt corp încadrat, în totalitate parcă, de corolarul genelor străbătute de un impuls vital dionisiac, în măsură să transfigureze existența concretă: ,,de mine trebuie să mă rup ca să scap din câmpul/ privirii tale/ femeie cu gene lungi/ în mine trebuie să ucid conștiința/ oglinda aceasta care mă reflectă diform/ care mă face să cred/ că pot fi liber în mine însumi/ nu!/ n-am nevoie de mine/ dar privirea ta abia așteaptă să mă regurgiteze/ după ce m-a scuipat/ prea fierbinte fiind/ …renunțarea la mine nu e renunțarea la viață/ viața mea te va fi hrănit pe atunci deja/ nu renunț la mine pentru a fi tu – genele tale/ abia așteaptă/ să mă sufoce, să mă absoarbă/ să-și refacă rupturile, scăpările, imposibilele/ încolăciri”.
Întâlnim, la tot pasul, atmosfera unui paradis pierdut, reconstituit prin intermediul presimțirii, această genetică a inefabilului, care conferă volumului tonul unei discrete nostalgii originare.
Adrian Lesenciuc, gEneida, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019