După ce am vizitat fabricile de stele ale nebuloaselor galactice, să aruncăm acum o privire şi la groapa de deşeuri unde ajung (era să zic „după privatizare”) aceste centrale nucleare. „Căci toţi se nasc spre a muri”, dar nu la fel. Neavând destul combustibil, cele mai uşoare stele (sub 0,4 mase solare) nu pot transforma hidrogenul în heliu şi se răcesc treptat vreme de peste 100 de miliarde de ani. Cele de tipul Soarelui (0,4-3,4 mase solare) reuşesc sinteza H → He → C, dar apoi se umflă şi pulsează devenind nişte gigante roşii instabile până ce îşi pierd anvelopa şi colapsează într-o pitică albă de dimensiuni terestre dar foarte grea, care după ce se consumă şi ea devine o pitică neagră (stinsă). Anvelopa expandabilă capătă varii forme, uneori bilobate dacă steaua fusese dublă, denumite încă desuet nebuloase planetare din pricina aparenţei sferice a multora la prima lor observare cu instrumente prea slabe. În fine, stelele masive (peste 4 mase solare), cu destule resurse pentru sinteza elementelor chimice mai grele, ajung să dezvolte un nucleu de fier a cărui gravitaţie intră în conflict cu presiunea nucleară ce menţine steaua gonflată. În cele din urmă, acest antagonism provoacă explozia de tip supernovă, o deflagraţie de o strălucire fantastică ce o face observabilă chiar şi în alte galaxii îndepărtate. Din nucleu mai rămâne doar o stea neutronică ori (în cazul gigantelor foarte masive) o gaură neagră, iar restul se împrăştie pe vaste întinderi în nişte linţolii zise rămăşiţe de supernovă (SNR), singurele purtătoare de elemente chimice grele din univers, fără de care astăzi nu mai aveam ocazia să stăm de vorbă. Căci, dacă se întâmplă să fie transportate până vreo fabrică de stele din apropiere, vor îmbogăţi acolo cu propriile lor ingrediente producţia de vârtejuri (discuri) protoplanetare („proplyd”, din engl. „protoplanetary disk”) ale unor noi sisteme solare. Aşa se explică raritatea elementelor chimice grele în scoarţa planetelor, de unde şi preţul lor pe piaţă: aur, argint, platină, rodiu (cel mai rar şi scump metal terestru), iridiu (aliatul osmiului în peniţa stiloului), ruteniu etc., fără a mai vorbi de uraniu ori plutoniu. Iată deci cum moartea unei stele moşeşte naşterea altora, conform procesului industrial explicat lui Hyperion de tac-su „un soare de s-ar stinge-n cer s-aprinde iarăşi soare”. Până şi aspectul rămăşiţelor de supernove destul de asemănător nebuloaselor galactice e oarecum simbolic pentru acest proces de reciclare galactică.
Vedeta supernovelor rămâne neîndoielnic Taurus A, consemnată de astronomii imperiali chinezi din epoca dinastiei Song şi coincidentă cu Marea Schismă creştină de la 16 iulie 1054, a cărei aprindere întrecuse atunci Luceafărul, ba chiar fusese vizibilă şi în timpul zilei vreme de trei săptămâni. Norocul nostru că era la o depărtare confortabilă de 6.523 de ani-lumină, altfel ne făcea mititei la grătar! Abia după şapte veacuri, John Brevis a descoperit în acelaşi loc pe cer o nebulozitate, pe care Ch. Messier o va înregistra prima în catalogul său de obiecte difuze (M 1): era, de fapt, chiar rămăşiţa supernovei din 1054 aflată în plină expansiune. Ulterior, în centrul expansiunii s-a detectat şi steaua neutronică rămasă din fosta gigantă explodată, un pulsar mititel de numai 10 km, dar cu o gravitaţie de 200 miliarde de ori mai puternică decât a Pământului, învârtindu-se ca un far radio cu 33 rotaţii pe secundă. Cea mai strălucitoare supernovă a fost însă aceea din anul 1006 aprinsă în Lupul, la 7.100 a.l. Printre celebrităţi se mai numără supernova lui Tycho din 1572 (în Cassiopeea), a lui Kepler din 1604 (în Ofiucus) şi Vălurile Lebedei, împrăştiate până azi de unda de şoc a exploziei pe o întindere de 1.050 a.l., respectiv un vast sector de cer de 42º echivalent cu şase Luni pline.
Găurile negre rămase în urma supernovelor sunt însă nişte piticanii faţă de cele ascunse în centrul galaxiilor. Gaura neagră Sagittarius A din inima propriei noastre galaxii măsoară 45 de milioane de km în diametru şi cântăreşte de 4 milioane de ori cât Soarele. Totuşi, ea nu este decât o codaşă în clasamentul acestor monştri gravitaţionali. Cygnus A este de 250 de ori mai grea, Hercules A de 1.000 de ori, Holmberg 15 A de 10.000 de ori, campioana fiind TON 618 din Câinii de Vânătoare: de 16.500 de ori (adică 66 de miliarde de mase solare)! Dar, deşi gaura neagră a acestui din urmă quasar măsoară cât 40 de orbite neptuniene, recordul absolut îl deţine alt quasar şi mai al dracu’, din Cefeu, cu un diametru cât 40 de orbite plutoniene. Ăsta ne-ar lumina exact ca Soarele chiar şi dacă s-ar afla la o depărtare de 280 de ani-lumină, fiindcă întrece strălucirea lui de 300 de trilioane de ori (i.e. cifra 3 trăgând după ea un tren de 14 zerouri!).
Cea mai apropiată gaură neagră cunoscută – descoperire anunţată la 6 mai 2020 în revista Astronomy & Astrophysics – se află la 1.011 a.l. în Telescopium (cu 2.500 a.l. mai aproape de noi decât precedentul record în materie) şi face parte din sistemul stelei triple HR 6819 de pe cerul sudic. Asta, se înţelege, dacă nu mai punem la socoteală şi găurile negre de sub nasul nostru, din economia românească.
Spre comparaţie, stelele de tip solar au parte de o înmormântare mult mai tihnită, dovadă şi nebuloasele lor planetare de o remarcabilă geometrie, în ciuda marii lor varietăţi morfologice şi coloristice. Unele precum Inelul, Helix, Shapley 1 etc. sunt inelare, altele – ca Fluturele lui Minkowski, Saturn (Elicea), Homunculus – sunt bilobate. Denumirile lor colorate sunt concordante cu puternica individualitate, multe fiind inspirate, întocmai ca şi constelaţiile, de zoologie (Ochiul Pisicii, Bufniţa, Leul Degerat, Păianjenul Roşu, Inelul Scorpionului, Ţestoasa, Crabul Sudic, Meduza, Monstrul Târâtor, Viermele de Mătase, Gândacul, Furnica), altele de societatea de consum (Hamburgerul lui Gomez, Cheesburger, Oul, Vată pe Băţ etc). Cea mai frapantă morfologie o are Dreptunghiul Roşu, eşapat totuşi de o stea albastră, în Licornul. Doar în puţine cazuri nu s-a căzut de acord asupra numelui, de pildă în Monstrul Târâtor (NGC 6445) unii văd o labă cu cinci degete, alţii un mic giuvaer, alţii o văd pe Jodie Foster. Dar parcă în pata de pe chelia lui Gorbaciov nu vedeau unii în ’89 harta României ?