Critic şi istoric literar, eseist apreciat, cu intensă activitate publicistică, autor al unui număr impresionant, optsprezece, de manuale școlare de limba și literatura română, ca şi al unor lucrări diverse de metodică și auxiliare didactice, Marin Iancu publică recent volumul Lumea personajelor lui Marin Preda (Editgraph, Buzău, 2021), un „dicţionar de personaje” de 550 de pagini format academic, cuprinzând prezentarea a 936 de personaje din întreaga operă edită a lui Marin Preda. Un gest de recunoştinţă cinstind memoria marelui prozator, de la a cărui ieşire în lume, în Siliştea Gumeştilor, se împlinesc în luna august a acestui an, ziua 5, o sută de ani. Prin cele peste 1.200 de trimiteri, note bibliografice, aprecieri din critica literară, citate din opera marelui siliştean, lucrarea de față este o creaţie de patrimoniu unică şi greu egalabilă în lumea noastră literară. Prin această lucrare, „un act de o exemplaritate critică și istoriografică extremă”, după cum afirmă criticul literar Mircea Popa în foarte substanţialul său text prefaţator, autorul „tinde să epuizeze întreg lotul de întrebări care s-ar mai putea ivi cu privire la opera acestui scriitor”. Sprijinindu-se pe necesara şi statornicita axialitate a personajului în textul epic, Marin Iancu a folosit, la rându-i, personajul ca nucleu, punct de plecare şi fixare a operei în parametrii necesari pentru viabilitatea textului literar. Structura caracterizării de personaj este fixată de autor însuşi în Nota lămuritoare care prefaţează tomul în discuţie: „…fișele de descriere au fost concepute sub forma unor texte de factură explicativ-eseistică, diferite ca întindere, în funcție de statutul fiecărui personaj în parte, de la articolele complexe, de zeci de pagini, consacrate personajelor cu o prezență privilegiată la nivelul textului literar respectiv, la cele mai restrânse, unele doar de câteva rânduri, destinate aparițiilor fugare sau de fundal. Sugerăm în acest mod itinerare eficiente de lectură, o strategie precisă de generare a unui complex de interferențe și de surprindere a poziției persoanei la nivelul structurii textului analizat.” Şi, dintr-un spirit didactic înnăscut, autorul îşi încheie lucrarea, vastă şi totuşi sintetizatoare, prin câteva repere orientative perfect şi didactic gândite: un Index de personaje şi o Schiță orientativă de încadrare tipologică, materiale ce înlesnesc „consultarea operativă a Dicționarului”. Autorul afirmă în Nota sa explicativă: „Lunga listă de trimiteri și comentarii bibliografice își poate prelua rolul de a indica o parte dintre complexele trasee de cercetare și de avansare a unor ipoteze privind fizionomia și pregnanța literară a personajelor descrise”. Aceste „trimiteri și comentarii bibliografice” ne pun la dispoziţie puncte de vedere încadrate perfect în textura prezentării personajului. Edificatoare şi cu mari disponibilităţi concluzive, citatele aparţin unor nume binecunoscute din arealul critic şi eseistic (Dan Cristea, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu, Marian Popa, Liviu Leonte, Livius Ciocârlie, Irina Petraş, Mihai Ungheanu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Bălu, Voicu Bugariu, Monica Spiridon, Victor Atanasiu, Ion Cristoiu, C. Stănescu etc.), astfel încât, în bibliografia vastă consacrată operei lui Marin Preda, această contribuție în domeniu a lui Marin Iancu se constituie ca un „finis coronat opus”: vârf al aisbergului.
Putem afirma că autorul l-a re-scris pe Marin Preda, gestul său echivalând cu un tip de orientare a operei lui Marin Preda dinspre personaj spre text şi, frecvent, din unghiul de percepţie al personajului-actant. Rescriere benefică, credem, pentru ambii autori. Din care cel mai îmbogăţit este cititorul. Marin Iancu a găsit acel „punct de sprijin”, acel unghi cu largă deschidere ce-i permite să reia, sub alţi parametri interpretativi, opera lui Marin Preda, scoţându-i în evidenţă împlinirile, corpusul închegat, încheiat şi aparent intangibil al creaţiei. Dar, pornind de la fatum-ul ce a făcut ca opera lui Preda să fie încheiată înaintea încheierii ei fireşti, profesorul Marin Iancu a intuit şi strecurat cu subtilitate în „caracterizările” sale acele „supape” ce ar fi direcţionat şi permis creaţiei lui Marin Preda să se împlinească în continuare. Căci opera lui Preda rămâne, indiferent de statutul ce i se atribuie, o operă deschisă. De aceea putem socoti că vasta suită a comentariilor critice sunt şi esenţe, şi adjuvanţi merituoşi în a sprijini „capacitatea de caracterizare cu totul fenomenală” (Mircea Popa) a lui Marin Iancu. Şi, mai mult decât a fi un dicţionar de personaje, impresionantul volum în discuţie este o imagine a lumii ce, consemnată şi conservată, populează opera lui Marin Preda. Titlul volumului este clar: Lumea personajelor... Autorul acordă atenţie, proporţional desigur, tuturor operelor lui Marin Preda, ceea ce face din creaţia prozatorului un bloc unitar, având totuşi în centrul atenţiei epopeea moromeţiană. Şi sprijinindu-se, desigur şi din spirit profesional, pe oportunităţi conjunctural-didactice.
În creaţia sa, Marin Preda se sprijină pe o onomastică exemplară, pe nume ce poartă în ele o simbolistică şi o sumă de imagini şi reflexii ale mediului ambiant în care se dezvoltă personajul, aşa cum şi personajul construieşte la rându-i mediul, „lumea”, şi le defineşte. Nu personajul lui Preda este în mediu, locatar al lui, ci personajul configurează şi construieşte mediul. Aşa cum, citind fără parti-pris tomul lui Marin Iancu, vom constata că primul personaj veridic al cărţii este Marin Preda însuşi. Mircea Popa observa în Prefaţă că, „fără doar şi poate, Marin Preda este un personaj viu, puternic iluminat, stând la încrucişarea tuturor drumurilor literaturii noi”. Se constituie astfel o simbioză ciudată şi fermecătoare, ca o conjuncţiune a aştrilor a căror longitudine astrală coincide la un moment dat, o conjuncţiune dând impresia că cei doi Marin, Preda şi Iancu, au avut şi au mare nevoie unul de altul, că ei realizează „împreună” o operă. Nu bicefalică, ci beneficiind de unghiuri de creaţie puţin diferite. Lucrarea lui Iancu, având la bază întreaga creaţie edită a prozatorului siliştean, este o metacreaţie. Presupus artificiu modern, dar în acelaşi timp şi travaliu creator şi novator, un ars scribendi ades întâlnit în epoca modernă şi postmodernă a literaturii. Izvorâtă din ficţiunea produsă şi manevrată de Preda, cartea lui Marin Iancu poate fi considerată, la rândul ei, tot ficţiune. Adică metaficţiune. Pentru că şi autorul „dicționarului”, la rându-i, este un spirit creator, cu o viziune asupra personajelor lui Preda deopotrivă constatativă, interpretativă, constructivă şi creatoare. De aceea cartea lui Marin Iancu, izvorâtă din prozele memorabile ale lui Marin Preda, poate fi citită, şi ea, ca pe o proză de tip ficţional. Ca un roman. Şi se dovedeşte a fi un roman adevărat, precum Istoria lui Călinescu, cea a lui Murăraşu, a lui Ion Negoiţescu, a lui Nicolae Manolescu, volumele lui Eugen Simion ş.a.m.d… Totul se constituie într-o operă vie, un metaroman sui-generis. Şi, îndeosebi, este în acelaşi timp un act esenţial de prelungire a universului moromeţian, de la lumea satului lui Moromete la singularizarea operei ‒ o deplasare a interesului lectorului de la actul revelării universului moromeţian, la cel al scrisului, al creaţiei ca act fundamental. Prin această carte dedicată autorului Moromeţilor, Marin Iancu demonstrează, subiacent şi implicit, că opera lui Preda este şi rămâne, la patruzeci de ani de la încheierea ei dramatică, o opera aperta. Operă în continuă revelare: atribut al operelor fundamentale. Apoi, cartea lui Marin Iancu, „dicţionarul” astfel conceput, este nu numai o continuare, ci şi o largă deschidere. Lărgeşte orizonturile, permiţând astfel scoaterea operei lui Preda din chingile criticii literare (care, normal, dar şi circumstanţial şi chiar abuziv, a fixat în colimatorul său exegetic, cu prisosinţă, pe Ilie Moromete şi apoi pe „moromeţieni”), redând-o în întregime permanentei deschideri şi posibilei reveniri. Or, revenirea, întoarcerea la surse, este atributul operei pe cale de a fi clasicizată.
În bună parte a prozei lui Marin Preda, cu precădere în cea a primei maturităţi, esenţa personajului, punctul de plecare în fiinţarea şi statuarea lui, se concentrează în nume. Opul lui Marin Iancu are consistenţa şi valoarea unui tratat de onomastică. Personajele lui Preda sunt o oglindă a universului uman aflat în atenţia prozatorului. Textul comportă în sine un proces de răsfrângere a oglindirii, universul, „lumea” reflectându-se prin oglinda personajelor. Închegarea acestui univers porneşte de la nominarea şi apoi statornicirea personajului ca onomastică: esenţială în declanşarea şi derularea tramei, ca şi a discursului epic. Ea determină şi defineşte universul existenţial. Este parte componentă şi indispensabilă în acea „filozofie a ţăranului care vrea să înşele istoria” (Mircea Popa). „Lumea” personajelor lui Preda, nume rezonante ca cele din universul moromeţian spre exemplu, reprezintă un univers închis, specific şi identitar ca existenţă şi ca spiritualitate. Numele personajelor ilustrează îndeosebi vechimea şi statornicia acestei spiritualităţi: Năfliu, Scămosu, Resteu, Usturoaie, Pațanghel, Boțoghină, Cotelici, Pațac, Tăbârgel… Nume ca Ion Teodorescu, Adrian Enăchescu, Gheorghe Toderici, părintele Alexandru, care desemnează „intelectualitatea” satului în general, vizează „deschiderea”. Iar bogătaşii „vechi” ai satului se numesc Rădulescu, cei în curs de înavuţire se numesc Bălosu… Asemenea nume-simbol aparţin şi definesc cu precădere un anume univers, cu rezonanţă tipic moromeţiană şi cu o doză suficientă de arhaicitate. Celebrul spaţiu matricial autohton, spiritualitatea specifică, definite plastic de „marele filozof” prin succesiunea domoală şi eternă deal-vale, este identificabil în numele personajului-fanion al prozei prediene: Moromete. Prin alternanţa cumpănită şi ritmică a vocalelor şi consoanelor, numele lui sugerează deopotrivă deschiderea către meditaţie, predilecţia pentru filozofare, echilibrul platonician al centrului către care a tins mereu acest personaj eminamente tragic.
Asemenea onomastică rezonantă rămâne o marcă a moromeţianismului. În alte proze, precum Risipitorii, Intrusul etc., primează nume definitorii, dar cu rezonanţă şi frecvenţă cunoscute. Aici, sonurile tipic moromeţiene ale numelor se disipează, în prim-plan trecând cele a căror specificitate ilustrează pe purtătorul respectivei „onoma” ca aparţinând unei alte lumi, unei alte civilizaţii. Iar nume ca Zdroncan, Pătăleaţă, Megherel etc., vin în universul Risipitorilor împreună cu destinul lor şi reprezentându-l. Sau sunt personaje de fundal: Amariţei, Lungu sau mult dăinuitorul şi tenacele Amăicăliţului… Onomastica prediană defineşte, sugerează simbolic nu atât personaje, cât idei, concepte: în acţiune sau în stare latentă. Iar insul devine parte, structură componentă şi definitor al „categoriei”, împărtăşindu-i/ oferindu-i acesteia valenţe comune, dar păstrând în acelaşi timp, pentru sine, particularităţi individualizatoare.
Personaj axial şi eponim, Ilie Moromete domină peisajul psihologic al unei bune părţi a operei lui Preda. Aşa cum domină autoritar şi dicţionarul lui Marin Iancu. Prezentarea pe douăzeci şi una de pagini şi jumătate, cu peste optzeci de trimiteri la puncte de vedere ale criticii literare, caracterizarea lui Ilie Moromete este o adevărată monografie. Personajul îşi câştigă, prin prezenţa sa de-a lungul prozelor grupate îndeobşte sub titulatura de „ciclu moromeţian”, o personalitate şi singularitate inconfundabile. În urma lui Ilie Moromete şi în prelungirea lui trăieşte, creşte şi înfloreşte moromeţianismul. Mai toate atributele personalităţii eroului predian se transferă în larga şi (aproape) atotcuprinzătoarea definire a moromeţianismului; „suma unor atitudini şi impulsuri spirituale şi existenţiale ţărăneşti, valenţele acestei tipologii pot fi apte acomodări la situaţii diferite.” Scriind, vorbind despre Ilie Moromete, facem implicit vorbire şi despre patentul ce-i poartă numele. Moromeţianismul, în accepţia criticilor şi istoricilor literari, a eseiştilor, este investit cu valenţe multiple. Este o sinteză a unei civilizaţii rurale văzute de-a lungul generaţiilor, deci şi a istoriei.
De aici, și cele două dimensiuni care domină opera lui Marin Preda: moromeţianismul şi delirul, dimensiuni aflate în permanent raport de complementaritate. Delirul este asociat de critica literară cu istoria, cu eşecul, cu universul uman şi material în continuă şi progresivă degradare. Opera lui Preda stă sub semnul erupţiei delirului. Manifestate timid la început, prin câteva personaje contradictorii, prin câteva situaţii şi trame epice de tip conflictual, pulsiunile lui se manifestă progresiv, atingând apogeul, marcându-i consecinţele, prin Victor Petrini, cel mai iubit dintre pământeni. Autorul dicţionarului consideră agenţii delirului drept personaje malefice („figurile infernale”), relativ reduse la număr, dar care încep să se contureze pregnant în relatările naratorului. Ambrozie Cazaciuc, corupătorul Mariei din romanul Intrusul, este un „individ grotesc, axat pe forţa fizică” şi reprezintă în economia romanului „brutalitatea, nesimţirea, şi nebunia, un nivel josnic, meschin al existenţei” (Marin Iancu). Biografia personajelor poartă, afirmă autorul dicţionarului, „stigmatul negru, demonic, al agresivităţii şi imoralităţii.” Gardianul torţionar din Cel mai iubit dintre pământeni este „o prezenţă diabolică dintr-o lume dominată de trădare şi oportunism”. El ilustrează „barbaria şi primitivismul individului dominat de dispreţ şi ură faţă de tot ce este omenesc şi omenie”. De altfel, Cel mai iubit dintre pământeni este considerat, printre altele, o descripţie minuţioasă a unei stări de ură şi demenţă a unei fiinţe umane pentru o altă fiinţă umană. O frumusețe ostentativă, rafinată și înșelătoare este Matilda, pe care Monica Spiridon o vede „obtuză, lipsită de rafinament şi de orizont intelectual”, „o încarnare simbolică a principiului distrugerii.” Ea „întruchipează o fantastică energie subjugătoare şi destructivă.”
Reamintim că opera lui Marin Preda beneficiază de câteva teme: atuuri consacrate sau consacrabile, mai reliefante în creaţia sa, constituind un indice ascuns al personalităţii auctoriale. Ne referim îndeosebi la misterul feminin şi, aşa cum se poate deduce din paginile de caracterizări ale lui Marin Iancu, impresionanta galerie de personaje-supapă. Există în panoplia lui Marin Iancu, aşa cum am sugerat, şi caracterizări concise de personaje cărora şi Preda, şi Iancu, le stopează iniţial evoluţia, trecerea dincolo de stadiul de personaje-supapă. Preda, şi apoi Iancu, le închide aparent şi pe moment într-un chihlimbar opac din punct de vedere epic. Sunt personaje care de obicei nu fac obiectul dicţionarelor tradiţionale, preocupate constant de eroii ce manevrează şi determină decisiv trama narativă a operelor. Prezenţa atât de densă şi aparent fără rost a unor personaje, în cazul dicţionarului lui Marin Iancu, este de fapt şi oferta pe care prozatorul şi-o face, el păstrându-şi eventualitatea de a revigora aceste personaje într-un text ulterior. Personajele suportă parcă, la modul virtual, un proces de criogenizare. În proza lui Preda, ca şi în volumul exemplar al lui Marin Iancu, ele au şi misia eventualei reglări a mecanismului epic, dacă acesta ar tinde să se deregleze sau ar avea nevoie de amplificări, de reluări ale universului operei în alt plan. Ştefan al lui Parizianu, totalmente absent în primul volum al Moromeţilor, figurând episodic în al doilea, va fi în Delirul un protagonist al tramei narative.
Remarcabil este felul în care Preda manevrează în opera sa aceste personaje-supapă. Didina lui Palici de exemplu, din volumul al II-lea al Moromeţilor, beneficiază în dicţionar de o caracterizare succintă, dar deschisă, Marin Iancu preintuind posibila trecere a eroinei din stadiul de personaj-supapă în stadiul de devenire: „Fată din Siliştea, «îmbrăcată însă într-o rochie mai vie şi fără nimic pe cap», studentă la o facultate”; „Apariţie de fundal, conturată prin notaţii scurte, precise şi vii, Didina lui Palici prefigurează genul de feminitate model de eleganţă şi de fineţe naturale”. „Rochie mai vie” şi „fără nimic pe cap”, ca şi adversativul cumulativ „însă”, sunt elemente de identificare evidenţiate de autor, sugerând eventualitatea reluării personajului într-un alt context, evoluând astfel din personaj de fundal, static, spre un personaj-actant. Şi personajele colective pot fi surprinse în acest incert „statu quo”. Lucrătoarele de la Oraca (Cel mai iubit dintre pământeni) sunt prezentate nenominalizat şi subliniindu-se câteva trăsături individualizatoare ale lor. Ele sunt „nişte grăsane vorbăreţe şi simpatice, încă tinere”, care îşi justifică prezenţa ca personaje-supapă: „Prin evocarea «femeilor de la Oraca», specifică Marin Iancu, este luat ca subiect de analiză un alt gen de mediu muncitoresc, oscilând între pitoresc şi tragic, o altă latură a acestei senzaţionale lumi efemere.”
Marin Iancu este un spirit didactic, e critic şi istoric literar, scriitor în toată puterea cuvântului. Este şi o minte bine organizată, stăpânind marţial şi magistral multiple forme de textuare. Marii eroi, personajele din universul predian (alde Ilie şi Niculae Moromete, Paul Ştefan, Călin Surupăceanu, Simina Golea, Constanţa şi George Munteanu, Victor Petrini, Matilda, Suzy Culala etc.), sunt prezentaţi de autorul cărții despre Marin Preda pe multe pagini, adevărate monografii cu un accentuat caracter eseistic. Care însă nu se pot monitoriza independent, prin detaşare din context diminuându-li-se forţa de expresie şi anulându-li-se mare parte din personalitate. Care este evidentă şi funcţional remarcabilă numai contextual, înconjurată deci de ceilalţi „eroi” şi, astfel, unicizată. Fără cei din jur, care au misiunea de a-i statuariza, eroii ar fi nişte succedanee. Singure şi neajutorate. Paradoxul intervine tocmai aici. Căci personajul-fanion al lui Marin Preda, deşi înconjurat şi surprins de către autor într-o comunitate umană mai ales, este, în esenţă, un însingurat. E cazul lui Ilie Moromete, germenele şi structura ADN a „moromeţianismului”. „Un Moromete adevărat a fost sau va fi cel puţin o dată în viaţă un mare singuratic”, concluzionează C. Stănescu.
Deşi scrie despre o operă închegată într-o carte de asemenea închegată, Marin Iancu oferă cititorului o deschidere permanentă care este în acelaşi timp şi o provocare. Arta aceasta a dezmărginirii este dată la origine, desigur, de opera lui Preda însuşi şi este o caracteristică esenţială a operelor fundamentale. Supozând, pornim de la aserţiunea că opera lui Marin Preda, atâta câtă este acum cunoscută, constituie o unitate. Apoi, rezumarea doar la câteva dintre creaţiile lui Preda, considerate esenţiale, nu poate fi cu adevărat realizată util şi onorabil decât folosindu-se permanent trimiteri (şi) către operele neincluse în travaliul fără tihnă şi fără sfârşit al cărţii. Iar (numai) trimiterile ar constitui doar simulări, folosind surogate în locul materiei prime. Ceea ce ar impieta asupra întregului. Pentru că autorul a vizat şi şi-a impus revelarea întregului. Prin cartea sa, Marin Iancu l-a re-scris pe Preda, reaşezând, organizând opera silişteanului prin optica lumii ce o populează. Marin Iancu a vizat şi a creat o operă de fixare şi permanentizare în peisajul literelor româneşti a omului creator care este Marin Preda. Şi care se defineşte prin creaţie.
Marin Iancu, Lumea personajelor lui Marin Preda, Editgraph, Buzău, 2021