E un fenomen pe care-l observi fără să te forțezi privind apusul de soare. Definiție și succes: asfințitul este acea parte a zilei în care lumina se diminuează rapid, creând un gol în sorbul căruia pătrunde echipa schimbului de noapte. Sunt două faze absolut contrastante a căror percepție se datorează slavei vizuale. Celelalte senzații nu-și modifică cu nici un chip distribuția – nu vă bateți capul. Nici apa cu focul nu propun o dinamică disruptivă atât de apocaliptică, pentru că pot conviețui în același peisaj, pot fi simultane, chiar adiacente. Dar nu lumina și întunericul, care-și găsesc obiectivul în slăbiciunea celeilalte. Sunt, în viziunea altui plan, precum viața și moartea, cu deosebirea că frecvența unui ciclu este mai densă decât a celuilalt.
Ne încurcă o problemă capabilă să deschidă o nouă abatere a discuției: ce se întâmplă dacă închizi ochii în timpul procesului de tranzacție crepusculară? Pentru izolarea ta consimțită, nu mare lucru. Și așa, timpul nopții cade, preponderent, la egalitate cu povața somnului, din moment ce lumina reprezintă mediul nostru și reușește să fie, întrucâtva, ocolit de ființa umană. Să ne alterăm privirea sub imperiul erorii și al fenomenului de trecere în zona total necunoscută a neființei?
Asta ar fi prima grămăjoară de așchii cognitive, din care nu vei încropi mare lucru. Apoi: de ce scriu? Trebuie să existe o rațiune. Nu am întâlnit un singur fenomen care să nu-și găsească una dintr-un măcar anumit punct de vedere. Eternitatea înseamnă, totuși, stingere. Pentru că oricât de mult ar dura un sistem, el își va găsi până la urmă sfârșitul; oricât de lung ar fi acesta, nemuritor fiind, îl vei ajunge din urmă. Ce ar deosebi entitatea post-umană de un fenomen atât de vast, încât vom admite că unul se va curma cândva, iar celălalt, nu? Ori nu există nemurire pentru nimeni, ceea ce înseamnă că nici unui sistem nu i-ar fi interzisă, ori invers: este imposibil ca universul să piară și omul să-și continue existența! Nu în desenul logicii cu care am fost inventați!
Cineva îmi face semn din mulțime. O femeie tânără, deosebit de frumoasă, într-o rochie ce pare depășită de vremuri. La drept vorbind, în condițiile oferite, orice se arată depășit de vremuri, căci lumea pare a-și fi atins momentul expierii generale, în cursul căreia răzbat spre noi oaze ale trecutului. Îmi rezonează a fi un chip cunoscut, deși străin. Gestul ei e un pic riscant, deoarece nu-i cunosc intențiile. Aș vrea să cred că este o eroare matematică. Din cauza numărului imens de fețe, pe baza puternicelor sentimente purtate de mulțime sub întunecimile cerului, e ușor să asiguri o falsă identitate unei umbre cu doar câteva trăsături de mobilitate. Viteza de dispariție a luminii este năucitoare. Ne sprijinim vizualitatea pe exploziile tăcute ale solului, care aruncă limbi înalte de flăcări orbitoare. În clipa în care mă ridic, o recunosc pe mama mea înainte de-a mă face. Cum de-a știut cine sunt?
Ce întrebare îmi trece prin cap și cu ce atitudine în cârcă! Să te miri că propria mamă te recunoaște, indiferent de circumstanță! Știu că nu mă scuză cu nimic, dar aceasta este pecetea lumii în care am fost crescut. Ca și cum normal ar fi fost ca o mamă să nu-și recunoască odrasla, suferință din suferința ei, și să treacă mai departe cu gândul aiurea, ignorând una dintre cele mai importante rațiuni de-a fi existat! Cum la fel de nesuferită a fost și reacția mea de-a nu schița măcar o prăbușire de compătimire când am văzut-o că rămâne în urmă! E cu putință să nu fi putut face nimic, dar măcar o strângere de inimă să fi avut! Nu eram eu atât de înțelept încât să rămân stană de piatră la apele lumii care trec învolburate!
Dacă ajungi la coerența că ești salvat, abia atunci calvarul tău începe, când milioane de semeni nu vor fi încetat să piară! Rămânerea lor în urmă te înțepenește ca o ancoră de glia blestemată. Poți face ceva pentru ei? – căci te vei întoarce! Vei fi trimis înapoi însoțit de discursul: Omule, cu cine vii tu aici pe tărâmul armoniei totale? Pe cine vrei să impresionezi că ai fost desăvârșit și bun, calm și înțelept, când nimeni n-a considerat că trebuie să se ia după tine? Du-te – lumea va mai primi un răgaz – și încearcă să le salvezi sufletele! Sfințenia se desprinde greu de umbra egoismului! Omule, aceasta este calea ta, dacă vrei să fii în rânduială cu legile lumii și în virtutea relațiilor cu ce se află dincolo! Dacă de mama ta nu te-ai îngrijit, cum o vei face în privința dușmanilor tăi, pe care trebuie să-i iubești? A celor pe care i-ai disprețuit și umilit, ignorat și batjocorit? A păcătoșilor și hoților, a agramaților și vulgarilor, a… ce mai contează? Pe ei, cui îi lași? Știi ce se va întâmpla cu dânșii? Cine-i va ucide sau arunca în cine știe ce groapă soioasă? Cine le va recicla părțile bune? Nu, privește-i cum vrei, introdu-i în orice statistică, sub orice formă, ei sunt ai tăi! Ei sunt tu. Așa cum ai cunoscut Biblia și nu mai ești vrednic să dai înapoi, nici de ei nu te vei desprinde! Iar, dacă intenționezi să scapi, socoate că pentru eradicarea din minte a fiecărei persoane pe care ai cunoscut-o vei pierde o parte aferentă și, în soluție ideală, când te vei trezi exonerat de orice responsabilitate, nu vei mai fi rămas cu nimic în cap. În ceruri va ajunge o carcasă fără glagorie, un galoș fără suflet, o liană fără inimă. Atât de importanți sunt cei din jurul tău și e atât de crucial să nu te lepezi de ei! Să nu-mi vii să-mi spui că au greșit, că ți-au făcut mai rău decât atât, că te-au detestat și că nu meritau nimic! În primul rând, cât meritau ei nu ai de unde ști și nu vei afla decât odată întregit în cadrul judecății epilogului suprem. Consideră că nu meritau. Nu ți-ar veni ușor să-i ierți pe cei care nu ți-au făcut decât binele? Pe cei care te-au iubit și apreciat? Așa crezi că merg lucrurile? Un troc simplu și onest? Îmi dai atât, îți dau atât! Parcă erai un om desăvârșit sau spre asta tânjeai, am băgat de seamă, nu un simplu comerciant!
Înapoi, până nu vei cunoaște mânia modului just de-a gândi în această diatribă a schimbului în natură! Căci, dacă ești forțat de sus să implici binele în conduita ta, ce retribuție te aștepți să primești? V-au fost eliberate, cu sacrificiul unor amărâți, zeci de situații prielnice a vă arăta milostivi cu fapta, nu doar cu gălăgia vorbei, când alți nenorociți, mânați de un diavol cu față de șacal, s-au repezit asupra fraților lor! Dar unii n-ați făcut decât să vorbiți. Mai bine cădeați pe genunchi, în folosul acestei ultime-ncercări!
***
Ascult un cântec vechi, atât de vechi încât pot spune că-l știu de când eram tânăr. Când eram tânăr, ani în șir am zidit o realitate aparte din cărămizile puse sub ochi de ce-mi cădea în mână, inclusiv cântece. De altfel, întreaga mea generație – celor cărora le păsa – a trebuit să se mulțumească a cunoaște lumea numai din evocări culturale: muzică, literatură, filme, constatări filozofice, pictură, memorii și fabulații istorice. Plus ce ne îndopa propaganda comunistă și nu reușeam să vomăm până la ziuă. Printre cântecele pomenite se afla și Il est cinque heures, Paris s’éveille, cu Jacques Dutronc. Pentru că nu fusesem la Paris, nici măcar până la Sofia, din lipsă de bani și, în primul rând, voie de la partid, cântecul avea o forță evocatoare exasperant de relevantă. Adăugam câteva secvențe dintr-un film cu Bourvil și Jean Gabin, câteva picturi de la sfârșitul secolului precedent, câteva versuri din arvuna poeților blestemați, și iată Parisul personalizat, încă în viață după atâția ani!
Pe vremea aceea și încă mult mai târziu, compuneam falduri de realitate din componente disparate. Lumea ca un tot unitar, care-și atrăgea mistica tocmai din această sincronică împreunare. Cu cât mai multe elemente erai capabil să aduni la un loc în peisajul unui eveniment, cu atât mai trainică și mai profundă, mai complexă și mai reală părea magia întregului. Nimic nu a zdruncinat această impresie jumătate de secol, până am văzut că în spatele imaginilor, oriunde ai privi, nu se află nimic. Dacă suntem singuri, indiferent de circumstanță, dacă nu ne așteaptă nimeni, dacă nu avem niciun ajutor și nicio speranță, imaginile polivalente ale lumii sunt la fel de înșelătoare ca moartea pe o movilă de gunoi, asaltat de guzgani precoci. Poezia lumii a încetat în acel moment de realizare, ceea ce m-a făcut să regret deșteptarea, care nu punea nimic în loc.
De atunci, orbecăiesc printre jaloane minerale, fără să mai fiu mișcat de niciun context, de nicio personalitate, de nicio capodoperă. Pur și simplu, nimic nu mai rezonează cu ceva. Suntem aici cât suntem, fără nici o metafizică, carne și lut, oase și prefăcătorie.
***
Există opinii – printre care și a celui mai bogat om de pe planetă, Elon Musk, până nu va da și el faliment naibii – potrivit cărora existența noastră este posibil să fie înscrisă în traiectoria unui univers deja încheiat, în care eroii reprezintă personaje într-un joc video conceput de o civilizație avansată. Aud tâmpenia asta cu civilizația avansată de zeci de ani și sunt despre ea de zece ori mai puține dovezi decât despre Dumnezeu, care, în mintea acelorași tăuni, cu certitudine maximă nu există, dacă n-o fi o conspirație gigantică pentru a o ține ferită de ochii noștri.
Ideea pare îndrăzneață dacă o faci la un asemenea nivel, chiar în cheie de tupeu, dar, ironie a descrierii, reprezintă semnul unei alte aparențe, privite în abisul unei fântâni infinite, căci deosebirea dintre ceea ce susțin teologii clasici de mii de ani și nișa în care se complac reprezentanții vederilor moderniste rezidă în moftul unei apropieri convenționale forjate de erori lingvistice și omisiuni planificate ca o trecere în revistă a istoriei cunoașterii.
Ce fel de civilizație ar fi aceea și care ar fi interesul lucrării ei, când energia necesară prefacerii ar fi suficientă pentru a reda inutilului rostul oricărei simulări? Asta nu înseamnă doar că, pentru noi, existența se oprește unde gândirea nu mai poate răzbate, dar se pare că nu facem decât să ne întoarcem cuminți la Dumnezeu pe poteca neologismelor ținând de tehnologia avansată și adeseori doar bănuită. Adevărul rămâne constant, tot ce se schimbă sunt doar formele de exprimare. Formele reflectă și amplifică în mintea subiecților deficiențele minore ale existenței. În aproximarea unor asemenea adevăruri fără restricție, la care mintea noastră este imposibil să ajungă, date fiind impedimentele care-o supun, cadrul de referință devine o caricatură. Dar nu ceva întru totul fals, pentru că îmbrățișează esența posibilă a combinațiilor pornite din tipologiile cu care ne-am obișnuit. Dacă dorim o desprindere și o nouă interpretare, e timpul să uităm. În mod popular, să ștergem cu buretele.
Când forța de inițiere a oricărui demers nu este depășită de rezultatul ajungerii, trecut prin suferință, demersul se dovedește o practică a futilității brusc descoperite. Ceea ce pare absurd în prezența unor atât de sofisticate forțe. La obiect, orice spațiu cuprins într-un timp limitat poate asigura cadrul unei dezvoltări în care frontierele imaginației sunt totuna cu cele ale realității. A nu distinge între ele asigură o incapacitate a discernământului. Din păcate, ne lovim de același element al nostalgiei, care ne va întoarce mereu și mereu în inima aceleiași intersecții, în care coliziunea axei Y cu dreapta orientată X va produce variații ale unei repetiții nesemnificative în distingeri, asemănări și comparații, lăsându-ne cu speranța refacerii. Ce este taina Prințului Hamlet altceva decât reluarea destinului de suferință restricționată a Prințului Oedip? Odată adâncit în amănunte, vei fi tentat să constați că diferențele sunt colosale, dar nu se vor desprinde din umbra asemănărilor, cuprinse în taxonomii filozofice – variații de reflexie ale elementelor cuprinse în inventarul general al caracteristicilor.
Am observat cu justificată îngrijorare că în absolut toate enigmele lumii preponderența majoritară este asigurată de ceva despre care socotim că lipsește – o piesă informativă, un simțământ metafizic. Nu pare complicat, dar nu vom ști niciodată dacă lipsa aceasta se datorează unei voințe care ne domină din exterior ori din interior, dar e util de constatat că prezența unui element oarecare va atrage atenția asupra a ceea ce credem că lipsește. Ce este se întregește cu ceea ce pare că a dispărut demult. De lipsit nu lipsește nimic, altminteri adevărul nu s-ar întregi în materializarea acelei enigme. E vorba de perspectiva privirii. Liniștea unui cartier patriarhal urmărită din perspectiva istorică sau contemporană. Tencuiala năruită pe clădiri rămase în picioare în ciuda expectației de surpare. Un chip îmbătrânit coborând o stradelă desfundată, urmat de aceeași siluetă luând autoritar dealul în pantă. Iluzii de reprezentare repetitivă. Absența în oglindă. Te-ai aștepta să vezi ceva acolo, dar, în mod ciudat, ca să nu spun miraculos, oglinda nu reflectă cealaltă parte.
Tot ce deplângem, căutarea însuflețită sau letargică, dorul, nostalgia, înfățișarea unui ideal sunt tot atâtea forme ale pierderii de putere. Nimic nu vine fără un preț. Capacitatea de-a crea, energia de-a căuta, visul multiplicării, eternizarea momentului, nemurirea. Elemente în preajma cărora trebuie să vorbești în șoaptă, pentru că sunt fragile și simpla lor rostire le poate speria sfiosul duh pe care-l adăpostesc.
***
Întunericul are și el câteva rosturi, dar cel mai puternic este de-a prilejui răului să urce în lume. Dintre toate, magiștrii războiului sunt cei mai mulțumiți de această stare de lucruri. Lumea nu putea fi ridicată fără echilibrul nocturn, dar Creația, mă refer la fața ei umană, avea menirea să nu scape nicio speculație la vale. Nu numai că n-a fost capabilă, dar unii au și profitat. Nu o dată – de sute și mii de ori. Dacă oamenii au făcut un exces de care vor da socoteală este pentru că au organizat prea multe războaie.
Un sat la câțiva kilometri de Kiev. Un sat încă nedesprins de convingerea lumii că poate atinge înălțimea pe-ndelete a cerului. Câțiva nori obstrucționează cu intermitență măreția stelelor. Doi câini tolăniți în prispă, o mână de găini picotind în magazie, mirosul de grâne rostuite-n hambar, o pisică umblă de colo-colo, în timp ce Vasîli soarbe cu ardoare din păhărelul de vodcă, după o zi ca oricare alta. O zi ca acum un an, ca acum zece ori o sută, o zi culeasă din istoria de milenii a omului de glie. Toate acestea erau atât de vechi, încât căpătaseră patina neclintirii. Nici nu-ți trecea prin cap că ar fi putut să le smintească cineva din rostul lor, de-acum eternizat.
Oho, omule, câte-ți mai sunt date să vezi! Minunile și suferința nu s-au oprit la Calvar! O, nu! Nici Calvarul nu și-a luat o pauză! Uite, vezi tu flacăra ceea sfâșiind o pârtie printre nori? Crezi că e un meteorit însetat de unirea cu Pământul? Te îngrijorezi că admiri prăbușirea unui satelit din miile cu care ne-am înconjurat ca smintiții? Te-ar bate gândul să crezi că e steaua care anunță venirea Mântuitorului? O, ce bine-ar fi, ce bine-ar fi! Este o rachetă balistică cu rază medie de acțiune, urmată de alta, și de alta, și de alta în inima nopții ucrainene. Urgia este încă departe, bubuiturile se aud cu întârziere, ca și cum coloana sonoră nu fusese încă reglată de inginerii de sunet. Ceva de o mefiență alarmantă, întemeiată doar pe zguduitura solului, și ea destul de fadă. În inima lui Vasîli, războiul încă n-a început. Nici nu fusese competent intoxicat de emisiunile de știri, pentru că nu deținea televizor, pe la crâșmă nu dădea așa des, ca să afle ce zvonuri mai unelteau prietenii de pahar, și, în general, politica internațională, de amenințări și minciuni, nu-l interesa defel. O bună ocazie de-a reitera că realitatea nu este întotdeauna cârpită pe tiparul minții care-o percepe. Ca agricultor, grija îi era abătută spre starea vremii, pe condiția ploilor și a furtunilor, pe amenințarea dăunătorilor agricoli. Alt gen de lăcuste se năpusteau acum către glie! Pentru răutatea dementă a ființei nu fusese descoperit deocamdată nici un nematocid.
Bubuiturile se precizau din ce în ce mai aproape. Ce naiba! Se frecă la ochi, căci turla bisericii era frântă de la bază, cu o pledoarie de geamuri plesnite. Casa lui Bodnarenko fu pulverizată ca un glob de Crăciun călcat de-un compresor. Era o destrăbălare de evenimente suprarealiste, chiar dacă nu avea cunoștință de nici un cuvânt din înlănțuire. Un proiectil explodă în grajd, de unde auzi câteva mugete de animal chinuit. Al doilea lovi reședința din plin. Într-o secundă, din casa lui nu mai rămăsese decât o renunțare materială. Cu soția și copiii înăuntru. Dădu să-și facă loc printre dărâmături și limbi de foc, dar îl încurca zumzetul amețitor din urechi. Găsi un trup carbonizat, care e cu putință să fi fost al Mașei. Iubita lui Mașa, aducea destul de bine! Micul Nicalai trebuie să se fi pitit prin vreun ungher. Cu o bucată de lemn scormoni câteva molozuri. Micul Nicalai se pitise, într-adevăr, sub un maldăr de carne strivită. Ochiul lui era sticlos ca al păsării împăiate din laboratorul de biologie al școlii, unde avusese loc o ședință cu părinții. Lângă sobă găsi picioarele Ludmilei. O recunoscu după pâslari. În cadrul ferestrei se rostogolise capul Oksanei.
A stat câteva clipe în loc, încremenit de șoc, pentru că nu știa dacă să admită realitatea complet dementă care încerca să-l convingă prin simțuri ori să facă un efort supraomenesc pentru a se trezi. Când a simțit două lacrimi fierbinți curgându-i pe obraji a înțeles unde se afla: în chiar mijlocul iadului fabricat de om, cum auzise cândva că se întâmplase cu bunicii lui, în timpul invaziei naziste. Zornăitul din urechi a încetat ca prin farmec. Acum era invazia fraților lui. N-a avut timp să-și contemple prea mult nici gândurile, nici peisajul și a luat-o la goană spre prima pădure. De acolo veniseră cândva în civilizație, fugăriți de fiare necruțătoare, de foamete și frig. Amintirea aceea imaginară era un crâmpei de Paradis care-l făcu să scâncească. Pădurea lui dragă! Satul în urmă, familia în nicăieri, nu l-ar fi mirat nici dacă ar fi fost luat de zbor pe deasupra priveliștii bucolice post-moderniste. Rușii, mari creatori!
Nu știa cât trecuse. Își pierduse, probabil, și noțiunea timpului, la un loc cu cea a rațiunii. Tot ce apuca să-și amintească era insuflarea sentimentului că trebuia, într-un fel, să răzbune ceea ce se petrecuse sub ochii lui și că, deocamdată, trebuia să scape. Terorizat de limpezimea înțelesului, refuza să contemple imaginile în pixida precisă a cuvintelor. Vagul îi făcea bine și încerca să ocolească a privi orice adevăr în ochi. Măcar nu va mai trebui să dea de mâncare la vaci! Și nici să sape pământul. Îl săpaseră obuzurile morții, pregătind straturile pentru germinație și recoltă. Ce ajutor își găsise! O nouă fază a agriculturii triumfătoare! Cu ajutorul artileriei, ari tarlale imense în câteva clipe! Mai mult: o schijă sau un bolovan va lovi cu siguranță ceva, ceea ce-ar prilejui să fie uciși o seamă de dăunători! O, dacă s-ar trece la bombardarea cu rachete nucleare, nici n-ar mai fi nevoie de insecticide și pesticide! Alimentația cetățeanului va deveni mai nevătămătoare de la zi la zi, recolta, sporit de mănoasă! Eliminată va fi și plata lucrătorilor, care va trece la bugetul militar. Ca experiment, rușii ne ajută acum pe gratis! Savanți în slujba poporului. De-acum înainte, ține numai de curajul politicienilor! Că poporul, așa refractar la nou și zgomotos, nu s-ar opune!
Vasîli era curios cum vor reacționa masele largi și conducătorii statelor de peste hotare. Nu s-ar mira să audă cârteală exact de la occidentali, atât de avântați în progresul științific și uman! Doar marele popor chinez ar ști să aprecieze în adevărata perspectivă a propășirii clasei muncitoare, înfrățite cu agricultorii și militarii. Marele popor chinez alături de marele popor rus. În liziera pădurii, Vasîli întrezărește doi lupi. Par a fi la fel de speriați ca și el. Știe că nu-l vor ataca. Doar omului îi este rezervată plăcerea.
***
Știa că iubita lui nu mai avea mult de trăit. A fost inventat un chin mai mare? Măcar dacă n-ai ști! De ce caută omul născocitor să afle cât mai multe? Chiar dacă află, îi va ajuta? Nu, își caută doar pricină de mai multă suferință! O, cât de bune sunt uitarea și nepăsarea, insolvența și neființa! Stai în magma necreată și nu vei cunoaște decepția, indiferent cine-ți sunt părinții, locurile natale, țintele milei de care dispui. Suferi pentru că exiști, dar și pentru că gândești! Măcar dacă ai avea abilitatea s-o faci până la capăt! Gândești într-un țarc căruia nu-i întrezărești gardul, înconjurat de nori.
Blestemul scriitorilor este ușurătatea cu care fabrică povești credibile, acoperite de amănunte realiste pe structura unor clădiri logice. Trebuie să știi, pentru că are încredere în forțele lui, în blestemul lui. Ea moare, dar încă trăiește. Din odaia în care se află, și-o imaginează nemișcată în camera de sus, ca un copil rămas în urmă, pe vecie prins în cumințenia clipei eterne. Imagini fabricate îi arată neputința, nevinovăția și tăcerea. Ar trebui să te simți eliberat de orice obligație, căci nu mai contează nimic, dar fiecare amintire este un testament necruțător, căci asta ar fi vrut și n-ai reușit să împlinești. Dar ea încă n-a murit. O mai poți găsi în patul ei, cu privirea spre ușă. Nu poți s-o vizitezi, pentru că-ți va vedea ochii în lacrimi și ar îndurera-o în acele clipe. Știe cât de mult te vei zvârcoli, cât te va îndurera singurătatea populată cu cioburi de oglindă în care i se reflectă aripile.
Și animalele sunt mâhnite când le moare cineva. Privirea lor se întunecă de un norișor nestrăbătut, se uită nedumerite în jur, scapă un scâncet și nu râd câte o zi întreagă. Unde te-ai dus? Cum ai putut să mori când știai că eu mai trăiesc? Dar ea încă n-a închis ochii. Poate să ia săptămâni sau chiar luni. Toate sunt numărate și se isprăvesc exact când sunt menite s-o facă. Va trăi atât cât să te cureți de durere. Vei ajunge la saturație și plânsul tău se va solidifica. Vei muri înaintea ei, în chihlimbarul unei suferințe pentru care n-ai fost pregătit.
Nu este asta singura ta consolare și salvare? Ani de zile ai umblat după himera plecării simultane, dar nu credeai cu adevărat în ea. Nici nu se putea altfel. Supraviețuirea este un chin amplificat. Ce-ți va aduce viața ca să nu renunți cu sprinteneală? Ce-i leagă pe alții – și le dă putere – este că nu au trecut prin experiența inadecvării. Locul meu într-o lume în care nu este și ea a devenit o lugubră aberație.
***
Când trăiești în teritoriul nezbuciumat al siguranței care se-ngroașă odată cu-nserarea, nici nu percepi binecuvântarea care animă lucrurile, pentru că așa consideri că trebuie să fie. În lipsa celor mari, te apleci asupra celor mici, așa cum în vremea liniștii trebuie să te-nfiori la gândul furtunii care stă să izbucnească. Un început există în toate. Nu judeca lumea prin prisma faptului că vezi lumina ultimului vagon după ce trenul a trecut. O singură epopee relaxată cu un fior deșelat în raza acestui concept: preparatele culinare concepute în anumite zone ale zilei. O mâncărică de pui cu smântână, la orele glorioase ale dimineții. Un borș greu, cu ciuperci, fasole și tăiței, la ora prânzului. O friptură eliberată în sos de vin la orele patru ale după-amiezii. O supă de piept de pasăre când lumina înserării se apleacă peste nucul din spatele casei. O tocană din gutui și carne de vacă, în miezul orologic al nopții. Cel mai important ingredient al oricărei mâncări este ceasul facerii, atârnat în programul zilei cu o precădere mistică. Prevederi care vor fi încălcate după ce au fost obișnuite perioade lungi în cadrul aceleiași zone a zilei. E ceva personal, cu atât mai aparte cu cât nu satisface așteptarea tuturor. Mâncarea de la restaurant prezintă această particularitate a momentului gătirii, total diferit de cel de-acasă. La fel, bucatele preparate la cantină: oalele mari și orele mici, într-o răsturnare a normalului domestic. Va trece timp… Sunt efecte pe care nu le dobândești de la o zi la alta.
Asocierea varietăților culinare cu nivelul de maturitate al lecturilor. Ce fel de friptură se pliază pe frământările lui Kierkegaard? Dar pe nervul epic al desfășurărilor lui Alexandre Dumas? Ce va ridica facultatea de profunzime a romanelor lui Dostoievski, Dickens, Conrad și Faulkner în răspărul unei indigestii robace? Ce va ușura savoarea alertată a povestirilor lui Borges cu un rafinament exotic al unor lumi care n-au existat decât în mintea lui? Ce mușchi de vită va însoți cina sacră a lecturilor kafkiene? Pe deasupra, felurile de mâncare intră în conjuncție cu modalitatea de-a-ți asigura orele de somn. Adormi odată cu ivirea apusului într-o casă dominată de tăcere, te trezești când afară e noapte deplină și camera este cucerită de mirosurile mâncării gătite de mama. O lume întoarsă pe dos expunându-și pentru câțiva aleși virtuțile ascunse.
Experiența se termină printr-o plimbare prelungită la întâmplare prin cartierele vechi ale orașului, eventual pe străzile ce-au supraviețuit sistematizărilor introduse ca să supună mahalaua, condamnând propria ei supraviețuire și incompetență puse la cale de imbecili care se ridicau pe vârfuri cu mâinile la spate, cu cicatricile canalizării încă deschise. Cărei realități aparții? Celei pe care-ai ajuns s-o detești prin toate celulele diurne ale conviețuirii, ori celei care te atrage cu gravitația metaforelor intuite? Fără să știi, în ambele situații ești la fel de singur. Nu din pricina accidentului că nu te-ai însoțit cu nimeni, ci pentru că acesta este desenul din care faci parte.
Existența mamei tale se oprește în spatele zidurilor bucătăriei, a prietenilor – în atenția propriilor lor particularități. Un frate geamăn dacă ai avea nu ți-ar folosi să scapi de urletul prelins prin ființa însingurată pe care-o plimbi prin nopțile înecate ale lumii. Pe fundalul acestor capcane te întorci în bârlogul camerei tale, unde singura lucrare rămasă este de-a citi, căci încă nu te-ai apucat de scris la modul sesizabil. De aceea, lecturile tale au avut un impact atât de fizic și de pătrunzător, înlocuind ceva ce nu-ți lipsea încă. Un impact asemănător bolilor discrete de plămâni.
În zona amețitoare dintre lumi, unde unii împrumută cu ușurătate trăsăturile celorlalți, vei găsi elementele vagi din care se vor alcătui trăsături admise la umbra ambelor tabere. Căci ce este a treia posibilitate decât compromisul unui antagonism a cărui structură hibridă va fi superioară ca un animal evoluat strămoșilor de odinioară? Cumplita evoluție a drumului fără întoarcere și a destinului lipsit de remușcări. Maimuța acefală.
Ce trăiești ziua va fi uitat noaptea, pentru că ziua o vei folosi la dormit, iar ce te va încânta noaptea ți se va părea coșmar euforic în raport cu uscăciunea reală a luminii solare. Vei reuși să aduni în jur sfera specifică a particularităților care, fără a băga de seamă, te-au înconjurat ca o armată ostilă. Ești sigur că vei plăti. Nu va fi toată viața croită din stofele adolescenței. Nici măcar ale tinereții. Nu-ți vor rămâne ca deliciu decât nesigurele visuri dintre lumi. Vei fi și mai adânc rătăcit printre limburi. Va trece o vreme până vei înțelege că aceasta este, de fapt, definiția vieții. Că vei accepta ce deja a trecut și nu mai poți întoarce. Lucruri atât de mărunte precum grija pe care ți-o poartă infinitatea mamei, dulceața uneori grețoasă a iubirii, nobila prelungire a prieteniei, atât de dezamăgitoare, în ultimă consecință, încă înainte de-a se manifesta! Toate acestea vor suporta reforma distanțării și a pierderii definitive. Numai ceva permanent este capabil să-ți miște regretul, pentru că-i palpezi fără ezitare inutilitatea.
***
Omul este un animal convertit la umanitate printr-un cumul de convenții, cunoscut sub denumirea de contract social, o idee generoasă cristalizată în jurul Iluminismului francez. Noțiunea își trage răsuflarea adânc dintr-o lucrare a filozofului Jean-Jacques Rousseau, cu rădăcini în antichitatea romană și elenă, coborând până la Platon, subliniind ideea binelui general și a devenirii umane. Numitul contract reprezintă o înțelegere virtuală între cetățean și un grup de instituții care alcătuiesc statul. E nevoie de câteva precizări între părți, pentru asigurarea unui compromis lucrativ al delegării: cetățeanul renunță la o serie de libertăți maxime, pentru a permite statului să mențină pacea socială și bunul mers al lucrurilor, de la principii majore până la scuipatul în public ori înjurătura cu adresă. Popoarele avansate pe linia civilizației au îmbrățișat cu entuziasm prevederile conceptului, în timp ce altele s-au folosit de el pentru a-și întări autoritatea în dauna populației. Diferențele de profunzime dintre diferitele nuanțe ale termenului au dus, nu de puține ori, la conflicte.
Comunismul, care pleca de la principiul ignorării totale a oricărei libertăți a individului, numite capricii, în derâdere, când nu direct înaltă trădare, ca formă a amenințării permanente, ajunsese să demaște, să deteste și să ironizeze democrațiile, mergând până la cucerirea unui număr de state suverane, pe care le-a controlat cu mână de fier. Când unul din sateliți dădea semne de amețeală și avarie, trupele sovietice invadau în forță și restaurau cu vigoare pacea bolșevică. Au făcut-o în 1956, împotriva Ungariei, în 1968, asupra Cehoslovaciei, au stat călare pe redegiști până la sufocare, au impus, prin marionete poloneze, Legea Marțială, când muguri ai contractului social de tip democratic au prins a încolți, și-au asigurat satrapi locali în celelalte țări prietene. În aceste cazuri, putem discuta despre un contract între state. Pe scurt, în cadrul acceptărilor convenite, ambele părți trebuie să lase de la ele. Dacă nu ne place pacea, ne vom înfrupta din război. Un soi de constrângeri există la nivelul individului în relația cu statul și între diferite state în relația cu comunitatea internațională.
De ce pentru mulți himera războiului se arată atrăgătoare? Dintr-o dorință nebunească de a denunța îngrădirile asupra cărora s-a convenit. La porunca unui stat de regulă totalitar, individul se vede trimis pe front, unde va putea face tot ce-i trece prin cap, dacă se rezumă la a distruge bunuri, tortura și ucide oameni. O libertate pe care, altminteri, n-o mai întâlnește nicăieri, decât în opere de artă sau visuri zbuciumate. Este ceea ce-ar putea fi numit anarhia de război, căci controlul statului va fi minimal. În afară de ordinul distrugeți, nu apare niciun alt subiect de constrângere. Anarhia este o fază exagerată a dorinței de libertate, manifestată prin îndepărtarea unei părți active a contractului social: statul. Pentru un războinic, stringențele statale sunt suspendate, la un loc cu cele sociale. Nicio obligație, nicio povară. Singura grijă e să nu fii lovit de inamic înainte de-a-l lovi tu pe el. În rest, liber la viol și pârjol, liber la tortură și jaf, liber la distrugeri și dinamitări fără tihnă sau risc. Forme ale libertății de care mulți s-ar dispensa.
Tot ce-și dorea animalul din om și era împiedicat de convențiile sociale să o facă se așterne acum la picioarele așa-zisului războinic. Aceasta este rânduiala eroismului său! Idealul existenței sale! Rațiunea de-a fi (și de-a muri ori de-a fi rănit, de-a pierde un membru, mintea ori liniștea!)! Fără acest tain de intoxicare politicianistă și proastă înțelegere, nici un om întreg la minte n-ar duce arma la ochi pentru a-și ucide semenul fără a fi amenințat de acela; n-ar apăsa butonul care ar spulbera clădirea unei biserici, a unui spital, a unei școli; n-ar declanșa în numele unor idealuri de care este la fel de străin ca și inamicul, un atac nuclear. N-ar fi tentat să curme vieți. Să curme viața! Dacă ar mai fi păstrat o dâră din umanismul cântat de idealiștii înșelătoarelor utopii!
Șeful de la serviciu care-l persecută la tot pasul? – pe fereastră! Părinții care-l bat la cap să-și caute un serviciu? – afară! Taurii din cartier care-l caută să-i tragă o mamă de bătaie? – rămași la dracu-n praznic! Chiria și plățile curente, care trag de el ca niște câini? – spulberate-n vântul eroismului! Maldărul de osteneli zilnice la vite și ogor, la tăiat lemne și adus apă, la lipit chirpiciul de pe colibă, la depanat căruța, la ieșit din șanț după agapa zilnică în compania unor bețivi monstruoși, toate lăsate de izbeliște ca un vis hidos spulberat de soarele semeț călare cu sulița-n mână și coif însângerat pe creștet! De multe ori, sluțenia vieții va face mai ademenitoare, măcar la acest nivel, sulimenelea crimei nepedepsite! Elemente care vor contura voința, acceptarea, necesitatea, lipsa opoziției a celor care merg să facă război. Întoarcerea pe orice cale la animalul despre care credeam că mii de ani de civilizație l-a făcut uitat.
În contractul social, guvernul se obligă să-și apere supușii: n-aveți voie să violați pe străzi sau să spargeți vitrine, abandonați aceste plăceri ancestrale, în schimbul cărora vă vom asigura pacea, atât pe plan intern, cât și extern. Nicio țară nu va îndrăzni să nu ne poarte respectul, să ne atace și, dacă ar fi îndemnată de nebunie s-o facă, vom respinge, vom asigura, veți fi feriți de orice calamitate. Altminteri, pe cale de consecință juridică, acest contract va fi anulat. Probabil că în acest punct, în care ne aflăm acum, ar fi activate clauzele de reziliere, de denunțare a oricărei înțelegeri precedente, fie ea internă, fie altfel. În acest timp, individul va fi nevoit să-și reia libertatea-n spinare, pentru a face tot ce crede el necesar că-i vine sau nu. Primul pas spre anarhie, cu tot ce aduce ea, a fost stabilit pe calea libertății. Și ea aduce demență socială, distrugere, sărăcie, foamete, violență și spaimă într-o măsură mai mare decât o poate face un război, care este o anarhie, totuși, organizată. În cazul unui război, părțile înscrise la conflict sunt delimitate; în cazul anarhiei active, orice vecin sau frate mușcat de ideologia unui cretin cu har oratoric te poate arunca în aer. Idealul războiului este să cucerească și să supună; a anarhiei, să nu aibă nici unul.
Cât despre eroismul cântat de clasici… Cât de erou te vei simți zdrobind capul unui prunc? Câtă vitejie îți trebuie ca să împuști în ceafă un prizonier îngenuncheat cu mâinile legate la spate? Ce act de bravură să treci cu tancul peste o bătrână? Cineva râde de voi, oșteni ai lumii! Aceasta este libertatea instigată de război! Până și Ahile, emblema eroului universal, a dat dovadă de inimă când l-a primit pe regele dușman în cortul său și a acceptat să-i dea cadavrul lui Hector, spre-a-l înmormânta cu onoruri. Pentru că Hector fusese un mare luptător, pentru că Priam era un rege înțelept și cutezător, pentru că, pe vremea aceea, zorzoanele epopeii erau la modă și te făceau, într-un fel, să-i admiri, dacă nu să-i și iubești.
Eroul de azi are șase telefoane (pe care nu știe să le folosească), cinci ceasuri de mână, cu trei mai multe ca antrenorii de fotbal, ceainic în buzunar, termos la gât, două televizoare-n raniță (rahat bastonul lui Napoleon!), opt calculatoare cu bateriile scurse, carioca colorate și niște digitale, smulse de la altul. Unde mai pui borcanele cu zacuscă împovărate la centură, cârnații din jurul brâului, pungile cu dulceață atârnând de picioare, pe sub nădragi, săculețele cu sare, zahăr și piper, cutiile cu eugenii și altă hrănăminte din import sau pe brânci? Ce chiolhan va trage acasă, când se va întoarce! E adevărat, dacă se va întoarce! – dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Dacă va scăpa de tribunalul militar al celor care l-au împins la crime împotriva umanității și de cel internațional când se va întâmpla să piardă războiul pe teren sau liderii lui au obținut ce-au vrut! Dacă va mai avea pe cine să invite! Dacă nu vor fugi toți de el ca de dracul! Dacă nu va fi consumat pe drum sau nu va fi întâlnit un superior ori un hoț și mai aprig care să-i confiște tot! În acest caz, va rămâne cu amintirea frumoasă a faptelor sale de isprăvie nemuritor cântate! Doamne-ajută!
***
Dacă au titluri, capitolele provin dintr-o carte informativă; dacă nu, din cariera poetică a inimii. Ca să nu ne rătăcim, deoarece drumul mai multor destine frământate străbatem noi aici. Iar destinul se deschide precum coperțile amăgitoare ale unui volum de atrocități amintite.
Atmosfera patriarhală în treacăt a vechii mahalale. Curți acoperite de umbra nucilor testamentari, caldarâmul stropit în dimineți de vară încinsă, durerea aproape palpabilă a omătului acoperind trecerea timpului. Ce demon și-a băgat coada? Pe cine supărau viața încărcată de liniște, înțelegerea dintre vecini, iubirea cumpătată a tinerilor, decența omului simplu? Locuitorii mahalalei nici nu simțeau nevoia promisiunilor. Erau fericiți în sărăcia lor fără imagini de mărire și angajamente afectate. Este exact ceea ce i-a deranjat pe cei care mințeau cu pistolul în mână în timpul programului și după ora închiderii. Mireasma mahalalei nu putea conviețui cu miasma de canal adusă pe turele de tanc și ladă de camion, chiar dacă nu se aventura să contrapună, să proiecteze, să înfrumusețeze ceea ce hotărâseră toți în ședințe clandestine că este perfect. Aici, în acest loc, vom găsi crăpătura prin care diavolul socialist și-a rânjit teroarea. Și n-a mai plecat niciodată. A insistat până ce a distrus orice urmă de Dumnezeu, până a risipit bunătatea de pe chipul locuitorilor, puterea de-a se bucura de legile lumii chiar și când le răpeau pe cineva drag. Puterea de evocare a cuvântului, mitologia înrădăcinată-n straturile de ceapă și usturoi cum urci spre lacul Ciric, rumoarea îndepărtată a nunților de peste străzi, bărbați decenți întorcându-se acasă după o zi alarmată de lucru…
Hei, de unde-ai cules aceste impresii, uncheșule? Unde-ai trăit? Vrei să spui că nu existau asocieri penitenciare, amenințări latente, bătăi la crâșma din colț, femei cu ochi învinețiți, tineri luați la armată?…
Deja am intrat în teritoriul regretului, pe nesimțite. Despre asta era vorba. Linia de demarcație dintre ce-a fost cum a fost și ceea ce nu mai poate fi. Nu judecăm ce-a fost atunci, ci ce este posibil acum. Și acel anotimp a trecut pentru totdeauna.
Ce crezi c-a fost mai întâi: căderea omului sau căderea lumii?
Una a atras-o pe alta și nimic nu le-a mai putut opri.
Nu mi-ai răspuns la întrebare, dar, înainte de orice, e de-nțeles că l-au supărat pe Dumnezeu.
Până nici asta nu e simplu de definit, pentru că iubirea lui este fără margini.
Toate sunt parte a unui plan care nu poate cădea de sub controlul Său.
Deci trebuia să trecem pe-aici.
Din moment ce-am și trecut…
Oricât ne-am fi opus, n-ar fi ajutat.
Ar fi ajutat enorm, cu atât mai mult cu cât rezistența noastră ar fi sprijinit eliminarea răului trecător. Ce crezi că l-ar fi impresionat mai mult? Când victima se zbate și devine martir sau se pliază pe cadavrul țării pe care-a iubit-o și trădat-o, căpătând atributele de călău?
De aceea, socialismul continuă să rânjească prin gaura din steag…
Iar noi să peticim ziua la ea ce destrămăm noaptea într-o alternanță fără discriminare.
Penelopa așteptându-și mirele rătăcitor, dement și în mare parte amnezic.
Mirele se va întoarce și nu va reuși să se impună decât devenind călău în aceeași măsură cu uzurpatorii.
Partida e pierdută, răul este ireversibil, tocmai pentru că, în scopul eliminării lui, va trebui să te folosești de strategia prin care s-a ajuns aici. De aceea, comunismul este un blestem vicios din care nu se poate ieși. De aceea, uitarea este singura formă prin care este asigurată posibila refacere.
Punctul de pornire este întoarcerea în mahala și descoperirea celor uitate acolo. Izvoarele mărunte ale șuvoiului ce-avea să ne suprime pe toți: apariția televiziunii, divizarea politică a lumii, acapararea atenției și a teritoriului, demitizarea atavismelor, necesitățile imediate în dauna celor de durată. Supraviețuirea și trierea ei întâmplătoare.
Dar dacă am reușit să cunoaștem sursele și să conturăm ideea că răul este opus binelui, cum vei combate violența prin mijloace pașnice? Cum vei reuși să convingi dacă vei aplica aceleași metode? Cum vei desprinde răzbunarea de restaurare? Oglinda va reflecta același chip. Noaptea va purta aceleași umbre. Ziua va ascunde orice sub masca perfidiei. Ce înainte era purtat în regim nocturn de mistica nereprezentării, a fost înlocuit, în regim diurn, de perfida criminalitate a ființei sociale. Acum știi ce-am vrut să spun prin definirea unei absențe esențiale, raportată la speța elementelor existente?
Absența asigură ea însăși o prezență de care nu poți scăpa.
Singura formă de armonie asigurată de oameni este cea propagată prin mâlul tăcerii.
***
Vasîli gemea prin somn, pentru că nu erau vise care să te ajute să uiți, ci de fixare a grozăviilor prin care trecuse. Subconștientul său se zbătea ca un animal prins în capcană. Cu ochii încă mai vedea libertatea pădurii și a rămășiței de ogor, dar corpul era imobilizat. Apoi s-a liniștit brusc, deoarece Mașa îi vorbea agale, în camera de zi, cu glas mieros, așa cum făcea cînd vroia să dobândească un bun aproape interzis, lasciv și simandicos, din vârful buzelor. N-o mai văzuse de mult așa. Se dezbrăca tacticos, râzând din toată inima, destul de prostește, deși omul simplu găsește întotdeauna un prilej de bucurie. După ce Mașa dispăru în odaia de dormit, Vasîli auzi o voce de bărbat. Cu inima strânsă, dar încă încrezător, se insinuă ușor pe după perete și iți capul în odaie. Mașa, așa despuiată, îl călărea cu multă pasiune pe Evgheni, bunul său prieten. Bunul său prieten. A fost izbit în creștetul capului cu o grozăvie la care nu s-ar fi așteptat o mie de ani. Privea cu ochii holbați la un pas de apoplexie, se îngrozea și refuza să creadă. Făcu un pas înapoi și-și zise că mintea încerca trucuri ca să aplaneze conflictul bombardamentului, înlocuindu-l cu unul mai mărunt și ireal. Imaginile se zvârcoleau în el ca un cărbune aprins aruncat într-o căldare cu apă.
Interholare auctorială: Pe Facebook se dă o înregistrare cu Scott McKenzie, San Francisco. O întreagă armată de amintiri năvălește în mine, târând în spatele lor multe leșuri de odinioară. Ciudat, cum te poți invada singur, nu departe de matricea cotropirii rusești a Ucrainei în trecutul ei sovietic. Și amintirile mele provoacă siderație și reflexe carnale cu urmări neplăcute. Nu s-a întors nimeni înapoi, niciodată, decât soția lui Lot, făcută stană de piatră din această pricină, și iubita lui Orfeu, capturată definitiv în brațele molatece ale morții pentru o secundă de curiozitate. Mă uit la Vasîli cu un ochi și-l asociez cu celălaltul, în care se reflectă imaginile fenomenului hippy de pe coasta de Vest a lumii. Ce-ar fi înțeles agricultorul ucrainean din oropsirile, drogurile, zorzoanele înflorate și amorul colectiv practicat de ultima generație de visători a lumii? Unii vor să primească viața prin toate instanțele, alții doar să pătrundă într-un singur loc, sat sau cartier, fără întinarea călătoriei sau a erudiției.
Cum se formează un vis atât de necruțător în mintea unui bărbat cuminte, care s-a ferit cât a putut să păcătuiască fără noimă, care și-a văzut de treabă și acasă, și la birt, și-a respectat comunitatea, tradiția și, în primul rând, familia? Nu e o apariție spontană, dintr-un neant îndepărtat. Psihicul omului a lucrat la acest ideal răsturnat ani de zile: o poveste auzită la altul, un scandal iscat în casa părinților, reflecția propriilor trupuri în oglinda de la șifonier, cearta din adolescență cu o prietenă care s-a dus după altul, câteva filme de la Căminul Cultural, poate puțin și intuiția, câteva complexe de inferioritate, intoxicările cu alcool, amenințările ei la un scandal cu palme și vânătăi, din fărâme s-a întrupat coșmarul, adunat în crugul unei nopți de sfârșit de iarnă în gerul pădurii din Bucea.
Nu atât locul, nu doar particulele, nu doar izbucnirile trecutului, ci timpul, în primul rând. Vreme de război. Care și el, la rându-i, s-a născut din fărâmituri de întâmplări, fragmente de păreri, demonstrații jalnice și speranțe false, adunate-n discursuri sugrumate în mintea unor orătănii cu epoleți atârnați în piramida vanității și a decepției. Ca și demența civilizației occidentale, încropită din atomi de lăcomie, căderi în haznalele destrăbălării, răfuieli instinctive, pervertirea idealurilor prost înțelese și încă și mai prost aplicate, nevoile sărăciei eronat justificate și dreptăți internaționale răsturnate în ochii injectați cu sânge ai nebuniei logice și istoriei pline de falsuri. Așa am reușit să aducem la viață, din pepite de aur, bulgări de scârnă și petice de noroi, spre chinul tuturor, minunăția de care ne înfiorăm la lumina lămpii și la zvonul zilei.
La un moment dat, Vasîli aude un zgomot cunoscut și grav: ca un regret de dincolo de mormânt, care nici n-a fost săpat, Mașa bocește sfâșiată printre arbori, din pricina războiului pornit din senin, din cauza faptului că nu mai au gospodăria pentru care au muncit atât, pentru soarta copiilor lor și acum a lui Vasîli, pentru visul porcos pe care l-a avut bărbatul ei drag și nu are liniște până nu-și cere iertare pentru toate acestea. Doar un vis, cu regrete de vis! Țăranul a mai făcut câțiva pași și, în spatele unui copac, tupilat și tremurând, l-a văzut pe Boris, câinele lui lup, plângând…
Există în om o tendință absurdă, o înverșunare neobosită prin care încearcă să distrugă, să murdărească, să trădeze, să supună abandonului orice fărâmă de puritate. Poate e în firea nu atât a omului, cât a Diavolului care a intrat în el, dar cine să mai opereze diferențe când cel dintâi nu face niciun efort ca să se desprindă de rău, să-l demaște, să-l răpună? La ce te aștepți, când pe propriii lui câini Vasîli nu i-a recunoscut, luându-i drept lupi?
***
Unii se întreabă: ce este mai greu de suportat – agonia sau moartea? Ca să facem pe-a deștepții în ocolirea răspunsului, vom preciza observația că moartea se află într-o strânsă relație cu agonia, deși uneori găsim ascunsă o întreagă prăpastie între ele. Agonia ca preludiu, moartea ca împlinire. Dar dacă, în plan vital, vom constata în dreptul morții rezoluția unei singure întâmplări, vom accepta că e cu putință să-ncercăm desfășurarea mai multor agonii. Orice suferință cronică va fi echilibrată în comparația atârnării de aparate medicale, în mod special cu complicitatea stării de criză. Dar nu murim ca urmare firească a unui delir chinuitor, iar stările se împletesc în logica unei sincronii nu întotdeauna fiziologice. Murim, deci am trecut prin cel puțin o agonie. Agonia de-a trăi. Iată și o metaforă nu prea încâlcită. Deci moartea ar fi încheierea acestei situații de comă; prin urmare, o piedică benefică. Problema e că prin cuvinte se poate demonstra orice neadevăr. Și combate, e drept, cu aceeași pricepere.
E, poate, frumos să concepi visări cu mintea, o cale romantică de-a pierde vremea, dar ele nu sunt nimic altceva decât dezastre ale trezirii. În orele dimineții, trebuie să fii foarte atent cu umbrele lucrurilor, căci e cu putință să fie rămășițe ale nopții care nu vrea să părăsească locația. Unele vor încerca să reziste până la venirea serii, pentru a se împreuna cu hoardele beznei. Vor reuși să se transforme în obsesii și angoase, în ectoplasme ale unei lumi care pune stăpânire. Te vei trezi că ziua este mai scurtă, dând vina pe desfășurarea vremii și aglomerarea astrelor, când îți va deveni imposibil să prinzi bucuria dimineții și amploarea zilei. Există un adevăr în aceea că ești blestemat, dar imprecația nu-și are originea în afara ființei, ci în lăuntrul său. Blestemul ți-l faci singur, după cât te pricepi. Exteriorul este cufundat în nevoia salvării. Ne chinuim, trecem, ne ia moartea, nu rămâne nimic în urmă, nu ne duce nicăieri, pentru că nu există nicăieri ori nu-i acasă. Nu pentru noi.
E momentul în care soluția divină ne-ar fi benefică. Avem nevoie de Dumnezeu ca să ne tragă afară din această văgăună a nimicului. Avem nevoie ca haosul în care orbecăim să facă sens măcar dintr-un punct de vedere exterior sinelui, în care sinele să se oglindească. Savanții susțin că aceasta este cauza care solicită prezența unei ființe supranaturale, ceea ce ar explica rătăcirea omului. Pentru ei ar fi perfect ca ființa să rămână abandonată-n dezamăgirea ei cosmică. O altă existență ar periclita armonia dezechilibrului asupra căruia savantul se simte stăpân, deoarece poate explica. A explica prezumții nevalidate, a combate convingeri bazate pe același set de referință.
***
Diavolul poate lua multe forme, fiecare cu misiunea ei. Se face că Ares, zeul războiului la vechii greci, tipologia remarcată prin el, este adjunctul cel mai important al Întunecimii Sale. În respectul omonimiei antice, ar trebui, poate, să-l numim altfel: Asfodel, Azazeu sau Asmodeu. Numele nu contează în aceeași măsură cu faptul că poate fi schimbat cu oricare altul. Uneori e Hitler, alteori e Stalin sau Putin. Nu contează decât un singur element: aspectul fizic, prin care acest demon își va implanta teroarea. Pentru că războinicii merg la lucru însoțiți de spaima celor care-i conduc. În primul rând, e vorba despre ce-l acoperă pe luptător, veșmintele lui odioase, năclăite de sânge, dacă este cu putință, coiful deformator, cu ornamente agresive, care evocă grozăvii precedente și potențiale, acoperind identitatea civilă a nemernicului, platoșa impresionantă, îmbrăcată mai mult pentru impresia artistică decât pentru eficientizarea luptei, căci numai un tâmpit s-ar împopoțona cu o belea de câteva zeci de kilograme pe el, când trebuie să fie agil și iute, acoperind până și capul calului cu protecții care e de așteptat să împiedice câmpul vizual al animalului cu posibilitatea de-a te trânti într-un gard (de aceea bătăliile medievale erau ținute în câmp deschis, ca să nu se ciocnească mirii precum chiorii de diferite obiecte). Heraldica acoperământului denotă nu numai apartenența la o familie anume, ci și la marele regn al cretinilor din totdeauna.
Agresatul are o altă perspectivă, pe lângă cea de groază: a invincibilității, a dezarmării psihice, a renunțării fără nicio ripostă. Dacă invadatorii ar putea arăta ca niște draci din fundul Infernului, ar fi ideal! Ar câștiga bătăliile doar făcând act de prezență. Uneori, nici atât. Un proiectil este mesagerul inamicului care nu poate fi prezent și nici văzut, o clasică deghizare și reprezentare. Iar uniforma dusă la extrem reprezintă o altă ipostază a renunțării la prevederile contractului social și, eventual, a transmutării sale în unul militar. Acesta din urmă va fi și el adesea trădat, prin ceea ce juriștii, ziariștii și oamenii de rând denunță drept crimă de război. Crimă în crimă, altfel zis, dacă nu ne îndulcim cu gândul că războiul este o binefacere. Matematic, ar trebui să fie un vector pozitiv, iscat din asocierea a două numere negative, dar nu este decât o exacerbare, o sumă care depășește toate componentele ticăloșiei umane, deschisă la fărădelegi cu duiumul. În respirația Diavolului, care alternează retragerea vicleană cu atacul necruțător, războiul înfățișează câștigul său cel mai de preț, iar înfățișarea războinicului, simbolul cel mai scurt.
Îi recunoști mirosul fricii, imposibilitatea comunicării, dezamăgirea în virtuțile Creației, renunțarea la speranță. Oamenii au probleme cu racordarea pe timp de pace și bunăstare, ce le mai rămâne când fioroasa bestie înaintează inexorabil ca să-i treacă prin mașina de tocat oase și suflete? Când te îndoiești de tot ce-ai fi putut manifesta bun în inima ta? Când cazi doar la simpla icoană răsturnată a Răului?
Vasîli se trezește holbându-se la un copac amenințător. Nici arborii nu mai sunt ce-ar fi trebuit să fie. Orice particulă a Creației se va repezi asupra lui în orice moment. Spinii ierburilor, otrava tufișurilor, agresivitatea animalelor mărunte, aciditatea ploii, sufocarea zăpezii, virușii florilor, hidoșenia cerului, harpa aceea imensă care-l privește cu o zdrobitoare ură și depresie. Când Răul este deprimat, ce îndurare mai aștepți? Culmea e că nu acțiunea Răului te doboară cel mai tare, ci faptul că acțiunile lui ordinare au fost îngăduite de Binele Suprem! De puritatea absolută! Încotro să fugă? În ce scorbură să se ascundă? Unde să-și găsească alinarea? Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?
Îl caută cu privirea și, spre surprinderea lui, îl găsește în luminișul umed al crângului. Tot ce i s-a părut până acum e apă de ploaie. Ororile războiului, netrebnicia omului, trădarea generală, agitația fără oprire, liniștea amenințătoare a smârcurilor – apă de ploaie! Dacă vezi fața adevărată a lui Dumnezeu, abia atunci vei începe să înțelegi de ce tot ce credeai că știi era un fruct putred. Diavolul pare o oaie schelălăitoare la călcâiul Lui! Adevărata față a lucrurilor, adevărată și îngrozitoare, fără nicio șansă de izbăvire, de adăpost și uitare, e strânsă pe chipul Său cumplit, în stare să înghețe orice element cuantic în rânjetul său fără scăpare. Drumul omului, presărat cu crime și orori, cu războaie genocidare și aneantizări, a fost o joacă nesăbuită. Revelația adusă de pricina războiului, tunelul care duce la abominația fără cusur a ultimei consecințe. Cauza primordială, efectul implacabil. Și noi, undeva la mijloc, gata să fim pulverizați în orice clipă.
În această perspectivă, războiul oamenilor este o bagatelă cauzatoare de palavre, o schiță caricaturală de suprafață a indignării și nevoii de măcel. Da, presărată cu orori în ochii noștri, dar am încercat să prefigurăm cum este privită de El?
Ai pierdut tu pe cineva drag și inocent, ai văzut chipul carbonizat al soției tale prins într-un rictus neînsuflețit, trunchiul decapitat al fiicei zămislite de voi, ai stat la căpătâiul unui cadavru cu capul strivit care, cu câteva minute înainte, era fiul tău pus pe șotii? Tot ce-ai avut vreodată, trecut prin tăișul distrugerii? O, Doamne, cum vom împăca adevărul Tău cu realitatea noastră? Cu părerile și iluziile noastre? Cum vom putea sta la aceeași masă dacă ne vei găsi vrednici de onoare? Dacă nu ne vei găsi vrednici înseamnă că unul din drumurile noastre este greșit și bănuim fără întârziere al cui. Chiar dacă nu suntem în stare să vedem, ne cerem iertare! Vom sta negreșit la masă cu Tine, aceasta este convingerea celui care suferă, pentru că nimic nu e în van! Prin ce trecem noi pe pământ este o-ncercare făcută să ne ajute. Nu avem dreptul să ne lăsăm indignați până nu înțelegem, iar indignarea va fi o ridicare împotriva deciziei Tale! Putem ceda impulsului, putem trece tulburați, dar cu demnitate, pe lângă trăsăturile acestui chip provizoriu, care este războiul ce ne eliberează.
***
De sus, Vasîli îi vede pe ruși înaintând în semicerc cu armele împungând aerul. Periodic, aude câte-o împușcătură răzleață în urma unei flăcări rapide. Probabil că au dat și de Boris. Nu mai plânge nimeni în pădure. La marginea satului au fost împroșcați cu gloanțe de trăgători neglijenți ultimii rămași în viață. Trece pe deasupra lor ca o dronă dereglată. Unde se duc toți cei care mor? Și ce se întâmplă cu cei care rămân? Cu noi, cei care zburăm prin aer? Pâcla se ridică de pe spinarea Ucrainei și vede până departe, până la turlele aurite ale Moscovei. Cetățeni cu fețe amărâte, îngrijorate, triste, depravate și bețive, lume ca peste tot. Ca-n întreaga Rusie și imperiu. Nici învingătorii nu sunt fericiți. Într-un parc, zărește și niște cotarle zdrăngănite. Dau din coadă când îl văd, în cinstea lui Boris. Abătute și ele.
După o vreme, este luat la ochi de un milițian vigilent, care țintește pușca spre el. Știe că n-are voie să-l amenințe, căci e cetățean străin. Trage și-l nimerește într-un umăr. Din cauza șocului și a durerii, se prăbușește pe un taluz de mizerie. N-are noroc. Pescărușii vin să-i ciugulească din sprâncene. Câțiva copii îi alungă cu pietre:
Ucrainean la podea! Ucrainean la podea!
O ambulanță îl preia într-o covată, căci ce-au avut mai bun, tărgi și prelate, fusese trimis pe front. Totul pentru patrie! Pe milițian, nu se știe cum, dar cineva va fi tras la răspundere, l-au omis. Ambulanța este o tanchetă descotorosită, cu una din șenile praf. L-a hurducat atât de tare încât, după vreo trei străzi, glonțul a ieșit din el, țâșnind cu un cheag de sânge negru. Când s-a trezit din durere și leșin, dormea într-o gară răpănoasă. Ucrainean în tranzit. Deja îi crescuse barba, nu-l mai recunoștea nimeni. Tehnic vorbind, nici n-ar mai fi avut cine, căci toți cei care-l cunoscuseră vreodată fuseseră masacrați de invadatorii prieteni trimiși să le denazifice țara și, la schimb, să le mineze câmpurile. A băgat de seamă că, într-un fel, a și întinerit, parcă.
Prima lui grijă a fost să se prezinte la o secție de Miliție, unde a declarat că a fost jefuit de tâlhari, i s-au furat actele, ceasul și rublele. Din cauza vremurilor tulburi și a unui căpitan aflat în avansată stare de ebrietate cu puțin înaintea pensionării, Vasîli a reușit să primească o carte de identitate cu o fotografie ca vai de capul ei, cu un domiciliu fictiv din Leningrad sau cum îi mai spuneau acum. Două luni a muncit la un depozit de cărbune, unde era plătit cu ziua. Din banii câștigați, și-a achiziționat un rând de haine la mâna a doua, în care s-a înfățișat la porțile Academiei de Miliție, unde s-a înscris ca elev întârziat. Vremurile fiind tulburi, colonelul Pavlov n-a pus multe întrebări, bucuros fiind că încă se găseau idioți capabili de una ca asta. S-a înscris, a urmat șase luni de cursuri comasate și, la sfârșitul sezonului, ieșea spășit de pe porțile școlii, ca locotenent de Miliție rus.
Fragment din Lumea dintre coline, roman în curs de apariție