Un roman epistolar. Ediție integrală de Ion Negoițescu, Radu Stanca, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2021, 575 p.
Sibiul efervescent, multicultural și elitist, cu emblematica Fleishergasse, a fost urbea în care s-a inițiat, ca nucleu principal al Cercului literar de la Sibiu, prietenia și implicit corespondența a doi intelectuali de marcă, Ion Negoițescu și Radu Stanca. Destinele lor, ca și tumultuoasa viață interioară a fiecărui euphorionist, se reflectă în scrisorile trimise între 13 ianuarie 1943 (București, trimisă de Radu Stanca) și 5 ianuarie 1961 (Cluj, trimisă de Ion Negoițescu). La nici doi ani distanță de la această ultimă scrisoare – păstrată inițial de Dorina Stanca, asemenea întregii corespondențe –, la final de decembrie 1962, se stingea Radu Stanca, din care cităm câteva rânduri din corespondența mai de început: „Am auzit, din nou, în urechi muzica stranie a serilor fără pereche, în care s-a zămislit prietenia noastră incomparabilă, cuplul nostru spiritual, tot atât de eroic ca și cuplul Ahile-Patroclu și tot atât de profund ca și cuplul Posa-Don Carlos.” I. Negoițescu, 25 martie 1947, în oglindă: „În acest sens tu îmi dai certitudinea, liniștea, sensul, căci tu ești singurul echilibrat care gândești ca mine. În tine, modelul tău ce mi-e pururi viu, pot să verific normalitatea superioară a propriei mele gândiri.”
Ediția integrală, cu o serie de ilustrații inedite, este un regal, și nu numai pentru cei preocupați de euphorionism. Salutat cu entuziasm, dintru bun început, de Marta Petreu și de Livius Ciocârlie, care consideră că volumul participă „la una dintre marile orientări ale secolului: a desființat frontiera dintre viață și literatură prin manifestarea în spațiul fiecăreia a potențelor amândurora. Un roman epistolar este viață și creație în aceeași măsură.”, volumul este un document viu. Ediția a fost alcătuită și îngrijită de Ioan Cristescu și Ion Vartic.
Hristoitie au Școala moralului de Anton Pann, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, 159 p.
Pentru a fi cât mai cuprinzător, titlul complet sună așa: Hristoitie au Școala moralului care învață toate obiceiurile și năravurile cele bune. Oricare ar fi împrejurările vieții, Anton Pann, cu binecunoscutu-i har, găsește cu cale să formuleze, pe la 1834, în versuri memorabile, povețe de bunăcuviință și bună purtare, potrivite în capitole intitulate după cum urmează: Pentru evlavie spre cele dumnezeiești, Pentru băgările de seamă în conversații, Pentru întâmpinare și vorbire cu prietenii, Pentru sfătuire. Și dojenire, Pentru podoaba hainelor, Pentru buna rânduială a umbletului, Pentru convorbire cu prietenii, Pentru câte se cuvin a să păzi la masă, Cum se cuvine a să purta cu prietenii, Despre cântarea bisericii. Ca un nou Meșter Manole întrebat dacă poate face o mănăstire și mai frumoasă pe Argeș în gios, Anton Pann pune un avertisment la începutul cărții sale: „Cela ce găsește vină/ Ș-o vrea s-o facă mai bine,/ Nu stau cu el în pricină/ Slobod este de la mine.” Text stabilit, prefață și glosar de Nicolae Mecu.
Strategii ale (de)construcției identitare în proza românească interbelică de Ștefan Firică, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2019, 186 p.
Autorul consideră că „Până la urmă, autenticismul interbelic îl mai poate atrage azi nu numai pe specialist, dar și pe cititorul obișnuit, tocmai pentru ardoarea cu care ridică întrebarea Cine sunt? sau Cine suntem?, neliniștitoare și pentru adolescentul sau tânărul din «era globalizării». Răspunsurile sunt altele, dar întrebările au rămas aceleași, acaparante atunci și acum, în țara noastră și în lumea largă.” O carte incitantă, poliedrică, structurată de Ștefan Firică pe următoarele direcții: Introducere. „Autenticitate” și identitate în cultura română interbelică, „Jargonul autenticității”: versiunea românească din anii ‚30, Roman urban, roman al identității (N. Steinhardt, Călătoria unui fiu risipitor), Margini (Constantin Fântâneru, Interior), Identități interbelice și contemporane, Concluzii.
Calea lui Iacob de Ioana Sandu, col. Atrium, Editura Junimea, Iași, 2022, 240 p.
Nu are cum fi drumul care duce spre miracole decât accidentat, plin de jertfă, și poeta Ioana Sandu (n. 30 ianuarie 1942) știe asta cu asupra de măsură. Imageria este una de șantier spiritual în dinamică perpetuă – Nimb răvășit, Am lăsat muntele în spate, Semnul cu mâna în sus, Este nevoie de curățirea de iarnă, Cerul meu între ceruri, Așa crește bucuria fiind doar câteva titluri de poeme. Cu ani în urmă, Constanța Buzea evidenția faptul că „Extazul senin al poetei, cu argumentele lui de lirism, și nu lupta haotică o salvează de la pierdere și o înscrie în miracol. Extazul, prin poezie căpătat, e calea spre sine, una cu calea spre cer.” Mircea Petean vorbea despre „o fervoare și o urgență a mărturisirii” în poezia Ioanei Sandu, iar Ion Pop despre atingerea „unei stări de smerenie și luminozitate lăuntrică, de elevație spirituală realizată prin conjugarea eforturilor de întoarcere spre sinele profund”. Și nici un preț nu este prea mare – atunci când jertfa sublimată a poetei „se confruntă pe cheiul Dâmboviţei/ cu semenii aceluiaşi destin/ şi ei pribegi neizbăviţi/ vânturători de iluzii,/ de cărţi date la spate/ cum toate lucrurile de căpătâi/ pe cărările nude”.
O sută și una de poezii de Victoria Milescu, Editura Academiei Române, București, 2020, 226 p.
Ciclul O sută și una de poezii al Editurii Academiei Române cuprinde, din 2015, antologii ale poetelor și poeților aproape clasicizați, aceasta fiind cea de-a 73-a apariție. Prefața este a lui Marin Iancu, care vorbește despre o „estetică a impasului”: „Elegiac și reflexiv, impersonal și tensionat, discursul liric este perceput prin intermediul unui cod ce descoperă pretutindeni dezordinea adâncă a unei realități care, tot mai neputincioasă, își pierde identitatea.” Octavian Soviany remarcă în mai multe rânduri „calitățile unei autoare de excepție, capabilă să atingă adeseori temperaturi lirice apropiate de paroxistic”. Sfârșitul poate veni sub felurite chipuri, pe mai multe niveluri, surpând realitatea interioară, ca în finalul poemului Trupul de probă (2013): „unde pleci, când mai aveam/ atâtea de-nspăimântat/ sunetul pietrei ne asurzeşte// unde plec lăsându-te corbilor/ cu vechile incantaţii/ topindu-ţi coaja de scorţişoară/ în care am şezut şi am hohotit/ putere a puterilor/ infinitul vine spre noi/ ca spre alt infinit// câte lupte în miezul parfumat/ al unei singure anemone/ topindu-se în zăpadă/ fără să fi sângerat vreodată/ oraşul îşi pune mănuşile de hingher/ pentru o lume de câştigat/ pentru frumuseţea ca o pedeapsă/ în trupul promis… ”.
Geografii inutile de Alexa Gavril Bâle, col. QPoem, Editura Rocart, Băbana, 2021, 64 p.
Un autor discret, venit spre poezie după apropierea de natură (absolvent de medicină veterinară) și de credință (absolvent de teologie greco-catolică). Sau cele trei apropieri s-au produs cumva concomitent, de vreme ce debutul publicistic în poezie a fost girat de Geo Dumitrescu în 1983, când autorul avea 20 de ani și era, putem bănui, student. Acest al nouălea volum de poezie este unul al „speranțelor de cenușă”, un loc al tăcerii postapocaliptice, al dezolării, resemnării, nemișcării. Un spațiu al golirii de tot: „obosit precum un cal de poștă/ îmi iau ochii-n palme/ zaruri sclipitoare/ le arunc/ din ele ies/ și fug imagini” (din poemul Răsăritul), „pe trecerea de pietoni/ rămân singur/nemișcat/ viața e înapoi/ se străduie să mă ajungă” (din poemul Vise și vulpi). Născut în Făurești, Maramureș, Alexa Gavril Bâle se regăsește, probabil, la antipod, și în acest poem al emergenței: „Simt pulsul din muguri/ cum ei îmbobocesc/ pântece/ de tinere neveste…” (poemul Făurar, citat integral). După un vag recul al lectorului de poezie din cauza unor formulări precum: „grilajele sângerânde ale asfințitului” (Dimineți trecătoare), „împovărate inimi” (Moloz pe inimă), „susurul duios” (Eliberarea de sine), „buze tremurânde” (Semne prin fisuri), o mențiune specială pentru poemul Sfiiciunea amurgului.
Umbra mea suficientă de Nicolae Sava, col. Cantos, Editura Junimea, Iași, 2021, 220 p.
Membru fondator al Grupului de la Durău, Nicolae Sava și-a selectat pentru această antologie poeme din următoarele volume: Umbra mea suficientă, Fericit precum mirele, Privighetoarea arsă, Viață publică, În aripi de gală. Un spirit lucid, autoreflexiv, atent la semnele din jur și la jertfa inerentă procesului de creație („Cineva, grijuliu, închide din când în când ușa aceasta/ scânteietor de simbolică,/ întinzând apoi mâna, modest, după plată.”): „Am ars toate poeziile din tinereţile mele/ când scriam cu spatele la zid ca un osândit/ (un talent în erecţie, spuneau unii) dar/ nu m-a împuşcat nimeni să trec în istorie/ m-am sinucis încet dar sigur şi inutil.// Nimicnicia mea funciară o mai sărbătoresc şi acum/ (o poză învechită pe care-o arăt cu fală)/ dar caimacul acestei cafele aburinde din faţă/ îmi pare mai important decât istoria ce-o trăiesc/ cu nesaţ. Mă hrănesc cu tăcere.// Luna de serviciu a venit şi în noaptea aceasta/ dar îi fac semne că nu.” (Nimicnicia mea funciară). Debutul și cărțile de autor ale lui Nicolae Sava au fost remarcate, de-a lungul timpului, de Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Laurențiu Ulici, Romul Munteanu, în anii ’80, apoi de Radu G. Țeposu, Geo Vasile, Gh. Grigurcu, Antonio Patraș, Mircea A. Diaconu și de mulți alți comentatori ai vieții culturale de pe la noi.
Peisaj cu îngeri la fereastră de Nichita Danilov, col. Cantos, Editura Junimea, Iași, 2022, 282 p.
„Metafizica lui Nichita Danilov”, potrivit lui Șerban Axinte, care semnează Cuvântul însoțitor al antologiei, „presupune o simbioză dintre ceea ce ar putea primi omul ca entitate spirituală dinspre lumea de dincolo și datele concrete livrate de experiența vieții de zi cu zi”: „Reclamele luceau stins/ luminând capete îngenuncheate ale mulţimii./ Îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare,/ idolii cu picioare de lut/ îşi ridicau faţa din cenuşă./ Ne târâm scheunând ca nişte câini/ la picioarele lor înfăşurate/ în steaguri fumegânde,/ uitând de Dumnezeul nostru bun,/ uitând de noi şi de ţară,/ în timp ce pământul cărat/ se transforma într-o mâzgă cleioasă,/ ne ungeam trupul cu el,/ încingând un dans în jurul/ idolilor ce vegheau în beznă./ Fără să ne dăm seama,/ noi singuri ne ignoram soarta,/ cărând pământ dintr-o ţară în alta,/ ne săpam şi într-o parte/ şi în cealaltă parte a râului groapa comună.” (finalul poemului Recviem pentru țara pierdută). Undeva în partea mai de început a parcursului literar al autorului, nimeni altul decât Ion Negoițescu scrisese unele ca acestea, adeverite mai târziu: „Poezia lui Nichita Danilov este umană în sens religios. Ceea ce înseamnă că omul care se exprimă prin glasul poetului este o fiinţă plenară, cu rădăcinile implantate în cosmos, în istorie, în societate; în mit, în realitatea celor văzute şi nevăzute. Iar problematica omului nu poate fi concepută aici fără a ţine seama de confruntarea binelui cu răul. Această plenitudine a concepţiei, multiplicarea punctelor de vedere care se întâlnesc într-un tot complementar şi dramatic”.
Arhitectura puterii de Valentin Predescu, Editura Tracus Arte, București, 2022, 240 p.
Ediția a doua, revăzută și adăugită, a volumelor Dizgrații I și II. Soțul poetei care semnează îndeobște Conița Lena, luat în vizor de Securitate încă din 1973, de aici poate, chiar și acum, lipsa laurilor pe măsură și a notorietății: „Împuţinata mea carne pe rarefiatul meu os/ un colet înfăşurat într-o folie a frigului etern/ şi tu femeia mea de neatins într-o credinţă pustie/ ce-mi umpli venele cu sângele negru/ de zi cu zi al armoniei/ în noaptea în care o ambulanţă/ aleargă în jurul răstignirii mele/ să salveze un univers muribund/ şi eu muribundul care închid ochii să nu/ mai văd pe cel care mă vede/ şi cine mă vede nu vede că nu mă vede vederii/ Celui de Sus –/ acolo unde nimic nu mai e de spus –/ că pot fi eu, puţin câte puţin, os de Christos/ care pe toate le vede, împuţinata carne a Lumii/ şi Osul meu de câine, de Om, de câine de Fiară/ – că pot fi eu Christosul fără de cruce, cu fără/ de cruce trupul meu – şi-al neam de neamului meu – o cenuşă spulberată prin cenuşa de atei intruşi” (Epicleza, rugăciunea cărnii). Valentin Predescu a frecventat cenaclul Numele Poetului, iar Cezar Ivănescu scria în 1981, acum deja patru decenii: „Nu o carieră literară, nu un destin individual cată să își împlinească Valentin Predescu prin poezie, ci un nod de existență exemplar, cu care se solidarizează prin simplă ființare.”
Turn de margine (istorie cvasiarheologică a unui mormânt dintr-un mal) a apărut la editura înființată de Liga Albanezilor din România.
Nimeni, nici măcar vrăcioaia Miana din Satul Bunilor Pescari, nu poate garanta supraviețuirea unui ostaș, a unui ofițer grav rănit – Flavius Arăvânt, imaginifer, luptător cu îndelungată experiență, „Arăvânt, din cohorta a patra, vestit pentru faptele lui de arme, beții și târfe tăvălite…”, scăpat de iureșul luptelor cu barbarii și ajuns dincolo de teatrul de război, mai la margine, pe mâini bune, aparent tămăduitoare. Drumul sufletului lui spre piscuri este plin de rememorări, vise, reverii, tendințe de ascensionare către un tărâm care scapă determinărilor, undeva la mare înălțime, unde nimeni nu reușise să ajungă, în preajma femeii în alb: „Arăvânt ameţise. S-a temut de hăul din spatele călcâielor, dar primii paşi i-a făcut spre dreapta, ca să nu calce lujerii, şi abia când a găsit cu ochii poteca bună s-a depărtat de margine. Să fi fost aceea calea femeii în alb, atunci când venea să-şi întâlnească privirile cu ale lui?
Calea, scurtă, desigur, ieşea într-o alta, mai largă, iar aceasta, a doua, părea să ducă la căsuţă, printre micile porţiuni cu perii de grâu şi mei şi pe lângă o sumă de meri.
Arăvânt era descumpănit de ce vedea şi a pornit înainte.”
Liviu Lungu este istoric, arheolog (în Constanța) și se află acum la cea de-a zecea carte de proză.