Încep cu un ocol, pentru a mă întoarce apoi la literatura română și la două romane policier de factură aparte tocmai apărute: Mihai Măniuțiu, A șaptea viață a lui Alexandru Royce, și Andrei Manolescu, Cazul scriitorului dispărut, ambele la Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani.
Sub acest titlu, Aventura și cotidianul, scriam, în urmă cu mulți ani, despre romanul polițist. Reiau, cu completări, impresii de atunci incitată și de câteva enunțuri legate de specia cu pricina. Mai întâi, afirmația lui Nicolae Manolescu din Istoria critică: „Nicio explicaţie nu pot oferi în schimb pentru lipsa aproape desăvârşită din literatura română a romanului poliţist şi chiar a nuvelei de gen”. Crede, totuși, că românul nu dispreţuieşte literatura poliţistă, de vreme ce traducerile romanelor de gen au mare trecere la noi. Mai crede că aroganța cu care a tratat critica literară literatura poliţistă „va fi indus în cititori dezinteresul cu pricina”. Oare? În cronica la recentul roman policier al lui Andrei Manolescu, Răzvan Voncu afirmă, scurt, într-o paranteză, că românii nu sunt nici producători, nici consumatori de literatură polițistă. Așa să fie? În articolul din DGLR dedicat Literaturii polițiste, Mihai Iovănel descrie pe îndelete istoria speciei. Crede că, în România, „este o formă de import care ulterior se adaptează unor forme instituționale în curs de modernizare. Începuturile stau sub influența romanelor senzaționale franțuzești” (multe detalii se pot afla și în cartea Ioanei Drăgan despre Romanul popular în România: Literar și paraliterar, sau, cu lărgiri de perspectivă, în cartea Danielei Zeca Buzura, Melonul domnului comisar. Pentru o nouă poetică a romanului polițist clasic), dar mai crede și că „perioada de aur a romanului polițist va fi cea comunistă, în care statul cultivă programatic genul dintr-un motiv evident: suportul culturii de consum asigură o infuzare ideologică eficientă”. Afirmația îmi pare excesivă, de vreme ce același stat cultiva de zor traduceri de romane polițiste din literatura universală, care nu făceau defel propagandă comunistă. În plus, reeditarea, în ultimii ani, a unor serii de autor (Ojog-Brașoveanu, Haralamb Zincă, Tecuceanu, Neamțu) se bucură de un greu de prevăzut succes, acestea fiind citite alături de viitura de bune romane nordice care a invadat piața și timpul liber al românilor în ultimul deceniu. Se deduce ușor – „elementar, dragă Watson” – că românii sunt (mari) consumatori de roman polițist, dar nici de producerea lui nu se feresc. Cât despre influența criticii literare, aceasta e, din păcate, minimă în acest teritoriu. Bibliograf la Biblioteca județeană, pe vremuri, am încercat să influențez comenzile de carte în favoarea literaturii de calitate, dar cererea de romane polițiste era zdrobitoare. Mă consolam cu ideea că sunt, totuși, cititori. Ar fi de meditat asupra numelui de literatură „de consum” dat, superior, acestor cărți populare de parcă nu consumul larg al cărților sale e visul oricărui scriitor, oricât de mare ar fi el. Invocând apetenţa pentru senzaţional a omului în genere şi a celui contemporan în speţă, Rodica Ojog-Brașoveanu apăra, cu umor, formula preferată prin intermediul unui personaj: „Pe vremea mea, citeau policier-uri doar puştii cu bube pe faţă. Acum îl consumă toţi cu frenezie, de la zâna care-ţi cântăreşte parizerul la complex până la academicieni, chiar dacă ăştia din urmă se jenează s-o mărturisească deschis”. Mă tem că are dreptate. Până la urmă, orice mare proză recurge la suspans și conduce abil povestea despre oameni spre un deznodământ memorabil, fie el și deschis. Sper, în sinea-mi, că fiind mulți cititorii de literatură de valoare care mai citesc și literatură polițistă, lucrurile ar putea sta, treptat, și invers.
În textul al cărui titlu l-am reluat acum, observam că istorii, lexicoane, reviste de specialitate, premii literare speciale încearcă să consolideze statutul oficial al acestei cenuşărese care este literatura poliţistă, să legalizeze o stare de fapt – larga ei popularitate. Cu o istorie, oricât de zgârcit contabilizată, de peste un veac şi jumătate (Crimele din rue Morgue a lui Edgar Allan Poe – 1841 – este socotită de obicei începutul, deşi există şi „preistoria” genului: Pu Sung-ling scria în 1679 prima povestire poliţistă, după toate canoanele), cu maeştri de necontestat precum Agatha Christie („cel mai citit autor al Occidentului” potrivit unor statistici), Georges Simenon (considerat un geniu de André Gide), Arthur Conan Doyle, campion al deducţiei logice, San Antonio cu verva sa lingvistică de argou inteligent exploatat etc., etc., romanul poliţist este echivalentul modern al misterelor medievale, condimentând monotonia existenţei diurne. Pe de altă parte, policier-ul continuă basmele copilăriei, dând cel mai adesea câştig de cauză binelui. Dar, mai presus de toate acestea, aventura aduce în prim plan cotidianul. Constatarea nu e nouă. Am aprofundat-o cu referire la proza optzecistă (scurtă, mai ales) în care accentul este translat cu intenţie vădită asupra detaliului, microevenimentului, cotidianului banal şi, da, senzaţional.
Chesterton (În apărarea romanelor poliţiste) observa că „primul avantaj esenţial al romanului poliţist constă în faptul că e cea mai veche şi unica formă de literatură populară în care se vădeşte un anume simţ pentru poezia vieţii moderne”. Ba mai mult, „înconjurat de sporovăiala pedantă şi preţioasă, refuză să considere prezentul prozaic şi obişnuitul banal”. Făcând din lectură o „vânătoare palpitantă” (vezi Karel Čapek, Holmesiana, în volumul de eseuri În captivitatea cuvintelor), romanul poliţist conţine invitaţia de a privi în jur cu cea mai mare atenţie, de a descoperi bogatele semnificaţii ale celor mai incolore şi inofensive aparenţe. Nu sugeram, firește, că proza scurtă optzecistă este o simplă reeditare/ imitație a genului policier, dar nici nu puteam ignora coincidenţa câtorva aspecte caracteristice. Desigur, aveam în vedere cărţile de excepţie ale genului în care o umanitate complexă este altoită cu umor şi ingeniozitate pe structura policier şi nu invers, cum se întâmplă în cărţile (multe) de duzină, cele matematic demontate şi anulate de un Camil Petrescu. De precizat imediat că prezența cărților de duzină nu e monopolul literaturii de consum.
Mai întâi reţineam intenţia/ ambiţia unui realism total, imparţial, impersonal aproape, detectabilă în proza scurtă şi absolut necesară prozei poliţiste. Detectivul – „cel mai pur realist din Univers” (Karel Čapek), ca şi naratorul prozei scurte apelează la acelaşi gen de privire scormonitoare, atentă la detalii, revelând logica sau lipsa de logică a mecanismelor existenţei. Primul o face cu conştiinciozitatea profesionistului, degajat, bonom, ironizând indulgent gesturile diurne, obligându-le să se orânduiască în formule lizibile. Cel de-al doilea, cu uimirea iconoclastă a novicelui, demolatoare de consacrări de la sine înțelese. Privirea detectivului înregistrează amănunte disparate descoperind coerenţa secretă dincolo de dezordine, tânărul prozator priveşte cu o blazare prefăcută o ordine care nu-l mai convinge şi pe care o supune unor reflectoare incomode. Rezultatul, cel puţin la prima vedere, este acelaşi – migăloasa radiografie a cotidianului.
Interesul cititorului este convocat prin acumularea unor tehnici de întreţinere a suspans-ului. Policier-ul recurge la insinuări, suspendări ale deducţiei logice, indicatoare greşite intenţionat, precipitare a ritmului povestirii. Proza scurtă optzecistă utilizează, în acelaşi scop, ruperi ale frazei, suprapuneri de planuri, colaje, diverse tehnici textualizante, ambiguizarea mesajelor. Acelaşi material de lucru, cotidianul, abordat în maniere, în fond, complementare. Pe de-o parte, optimismul detectivului care acordă fiecărei feţe a cenuşiului diurn şansa (nu interesează acum cât de reprobabilă este ea) de a fi masca aventurii, excepţionalului. O stare febrilă, încrezătoare, de pândă. Asemănătoare cu starea pe care o inculcă proza scurtă printr-un scepticism dezarmant şi, paradoxal sau nu, revoluţionar. Posibilitatea revelării excepţiei dincolo de aparenţa banală este zădărnicită cu fiecare enunţ ajungându-se la încheierea senzaţională că marea aventură umană este cotidianul pur şi simplu. Apropierea pe care am operat-o este, fireşte, întemeiată mai degrabă pe considerente sociologice decât literare. Individualitatea fiecărei specii este indiscutabilă. Vânătoarea detectivistă, prin definiţie atentă la detalii a căror semnificaţie scapă unei priviri blazate, este acoperirea necesară prozei polițiste pentru a-şi scuza interesul pentru cotidian. Acoperire la ale cărei înlesniri proza scurtă renunţă, textul devenind înlocuitorul acţiunii detectiviste, el fiind locul în care datelor existenţei li se conferă un nou înţeles. Proza poliţistă anchetează cu răbdare „prezentul prozaic şi obişnuitul banal” ştiind că acestea pot fi oricând scena insolitului. Proza optzecistă îşi apropie proza prezentului şi banalitatea cotidiană din bănuiala că acestea sunt chiar insolitul.
La noi, genul este onorat mai întâi prin cărți clasice, de un detectivism sublimat, cum ar fi Baltagul lui Sadoveanu, Amândoi, al lui Rebreanu, nuvela Remember a lui Mateiu I. Caragiale. Apoi prin cărţile unor Petre Sălcudeanu, Rodica Ojog-Braşoveanu (cea mai aproape de „problema cotidianului” în proza zglobie pe care o practică), Haralamb Zincă (și infuzia de subtexte istorice), Leonida Neamţu (tentat să ignore canoanele genului experimentând nesupuneri suprarealiste), Viorel Cacoveanu (atras mai cu seamă de formula anchetei sociale), Teodor Parapiru, Dinu Băcăuanu (cu ticălosul său cumsecade, la curent cu opinia lui Karel Čapek cum că romanul poliţist se străduieşte să găsească „anumite lucruri bune şi în unele reputaţii extrem de rele”), Horia Tecuceanu, Cosma Brașoveanu (și savoarea argoului), Theodor Constantin (și spionii lui), George Arion, Stelian Țurlea, Eugen Ovidiu Chirovici etc. Structura proprie romanului poliţist, cea care provoacă o stare de criză pentru a o rezolva în ordine umană dacă nu şi reală, nu e străină nici romanului românesc din deceniile 7 și 8 construit pe anchete, procese, reconsiderări. Cu siguranţă, proza poliţistă şi proza scurtă nu tind să concureze „sporovăiala pedantă şi preţioasă”, în cel mai bun sens al cuvântului, din marea proză. Până la urmă, cantitatea de literatură veritabilă, mare, nu ţine de genul căruia îi aparţine o carte sau alta. Mare sau mică, poliţistă sau nu, fiecare carte îşi cucereşte locul în literatură pe cont propriu, cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, clasificările stricte rămân o imposibilitate practică.
De curând, tenta policier mi-a atras, cum spuneam, atenția în cărțile a doi autori: Mihai Măniuțiu și Andrei Manolescu. A șaptea viață a lui Alexandru Royce a celui dintâi e un excelent controlat portret-în-canon-deconstruit al României contemporane. Cartea (am scris pe larg despre ea în România literară) e transcrierea depozițiilor unui mare număr de martori convocați de un reporter de investigație rămas în umbră. Surpriza în cartea cea nouă este tratarea apăsat realistă, preocupată anume de autenticitatea vocilor chemate să vorbească. Cei care vor participa la instrumentarea cazului Alexandru Royce sunt locuitori de case sărmane ori de conace luxoase, îndeplinind meserii dintre cele mai variate și încercând să supraviețuiască într-o lume care și-a pierdut busola. Uimitoare e de la prima la ultima pagină autenticitatea vocilor, prozatorul imitând ca un ventriloc de geniu limbaje dintre cele mai diverse. Cartea se transformă în canon fragmentat, care nu reușește să se adune într-o voce coerentă, ci rămâne deconstruit, pe măsura lumii hărțuite și periferice pe care o ilustrează. O lume care nu dorește, în fond, să afle cum este cu adevărat. Instrumentarea dosarului de existențe aduce în scenă limbaje autonome și o coexistență impenetrabilă de lumi. Dată fiind tenta de policier a cărții, mă opresc aici. Veți afla detalii despre caz citind acest roman realist al unui autor care ne obișnuise cu maniera suprarealistă de transcriere a lumii, cu devieri onirice, digresiuni parabolice şi figuri ludice. În laboratorul lui ambiguu în care experienţa, imaginaţia, visul şi amintirea îşi încurcă instrumentele, iar locul şi timpul sunt coordonate schimbătoare, suportând oricâte răsuciri şi întoarceri, a fost lucrat impecabil un obiect de vorbe de un realism mai mult decât convingător.
Andrei Manolescu, în Cazul scriitorului dispărut, utilizează scheme de policier pentru a ajunge la încheieri de largă valabilitate umană și chiar la o filosofie. Migăloasa și romanesc-tărăgănata înaintare în poveste e condusă ca într-un bun roman polițist, chiar dacă subiectul de profunzime e unul de reflecție existențială. Îmi amintesc cum puneam la cale cu Marian Papahagi, într-o pauză de cafea la Literele clujene, o carte gen Zece negri mititei în care criminalul personajelor-scriitori să nu fie altul decât Timpul (în vacanțele de la Neptun, policier-urile în franceză, italiană, engleză, română circulau de la unul la altul pe plajă, pe terasă, în balcoanele Casei). Și la Andrei Manolescu, criminalul se poate bănui de la început, este Timpul. Știm din experiența speciei umane că un om rareori atinge vârsta de 113 ani. I se mai adaugă Timpului uitarea, nepăsarea. Cercetarea cazului întreprinsă de un polițist pensionar și de traducătorul în engleză al scriitorului dispărut îi poartă pe cei doi și pe cititorii cărții prin diverse medii, sunt scoase la iveală existențe marginale, caractere, detalii care ar putea face sens și ar putea dezlega misterul. Îi conduce „mâna” jurnalistului de excepție Andrei Manolescu, deprins să identifice teme și direcții sub aparențe banale. De la început, romanul sugerează discret cele două perspective ordonatoare ale investigației: obiectivul se fixează pe detalii reținând ținută, mobilier, atitudine, dar ne aflăm într-o încăpere cu pereții acoperiți de cărți, „carevasăzică, gândi traducătorul, polițistul e pasionat de citit. Asta s-ar putea să fie de bine”. Instrumentele cercetării minuțioase, realiste, vor putea fi oricând dublate de o deschidere în livresc, în ficțiune, în meditație liberă pe teme grave. „De bine” va fi și că polițistul e modelul real al personajului scriitorului dispărut (de romane polițiste), bun prilej de a introduce fin tema relației realitate-ficțiune. „De bine” e și rolul traducătorului însuși, căci orice discuție despre trădarea trecerii dintr-o limbă în alta a unui text va fi legitimă. În plus, trimiterile la breasla scriitoricească și la instituțiile ei slujesc dubla abordare realist-meditativă. Investigația are valențe multiple. Cotidianul va servi aventurii romanești în descifrarea destinului unui scriitor, dar și al oricărui om. Găselnița din final nu e nouă și nici nu schimbă apartenența la genul policier a cărții. Dar ea lărgește perspectiva și sugerează adevărata dezlegare a misterului: scriitorul cu viață lungă (lungime pe care i-o asigură cititorii) ar putea fi/ ar trebui să fie nu doar catalizatorul unei experiențe de cunoaștere, ci și vistiernic de existențe umane, căci, altminteri, „o mulțime de lucruri se pierd”. Criminalul e Timpul, pentru care nu avem pedepse, dar avem remedii. O vreme, poți apela la mai vârstnici pentru a desluși vreo întâmplare trecută. Dar toate astea, sau măcar mare parte dintre ele, nu se pierd dacă există martorul, cel care le scrie ca să nu se uite în negurile timpului, „ca să nu să înece a toate țările anii trecuți și să nu să știe ce s-au lucrat” (Grigore Ureche): „Poate că, din când în când, ar fi fost bine să existe un martor, nu chiar nemuritor, dar care să trăiască măcar câte două-trei sute de ani, să ducă informațiile de la o generație la alta, să fie ca un reper.” Un martor este/ poate fi scriitorul bun-conducător-de-experiențe umane. Lui i se adaugă traducătorul, grație căruia poveștile despre oameni sunt păstrate în mai multe versiuni, promițându-li-se o viață și mai lungă. Oamenii, popoarele, limbile nu se pierd dacă e cine să le scrie și, da, să le citească.
Două cărți foarte bine scrise, de un realism încăpător și captivant.