Dacă ați urcat cumva într-o seară pe colina Montmartre și ați admirat de acolo panorama pariziană, veți înțelege imediat de ce Calea Lactee străbate bolta înstelată de la un capăt la altul: este chiar planul galaxiei văzut din profil, cu aglomerarea maximă a centrului undeva în Săgetător, la vreo 28.000 de ani-lumină, Soarele fiind poziționat mai către marginea metropolei. Prin comparație, în direcția opusă centrului galactic, respectiv spre periferie (să zicem, către Porte de Clignancourt și pitorescul ei marché-aux-puces), populațiile stelare din vecinătate apar, logic, mai strălucitoare și mai răzlețe. Dar, distinct de acest profil aglomerat, centrul mai e înconjurat și de un halou sferic de lumină, foarte rarefiat și aproape imperceptibil, alcătuit din vreo 150 de roiuri globulare, cartiere de lumini galbene și roșii (dar nu felinare!) locuite de stele îmbătrânite, prin contrast cu cele tinere și albăstrui din discul vârtejului galactic. Și nu doar despre această separare între generații este vorba, diferit mai e și traiul în comun: dacă bătrânii locuiesc în roiuri globulare perfect simetrice de până la milioane de membri, tinerii preferă găștile, mici roiuri dispersate de câteva sute de membri instabile și efemere. Câteva asemenea asociații de tineret le cunoaștem „din vedere”, vorba Corinei Chiriac, putând fi distinse chiar și cu ochiul liber – în Taurul două, Pleiadele sau Cele Șapte Surori (numite pe meleagurile noastre, unde găinarii se bucură de respect mai ceva ca academicienii, „Cloșca cu Pui”, fiind în apropiere de „Luceafărul Porcesc”, adică steaua Aldebaran) și Hyadele (cel mai apropiat de noi – 153 a.l.), în Racul mai modestul Praesepe („Ieslea”) sau Stupul, iar în Perseu ceata lui Mirfak (cu toți membrii albaștri, numai șeful gălbui). S-au catalogat vreo mie de roiuri dispersate până la 49.000 a.l. adâncime (roiul Berkeley), dar sunt și câteva din alte galaxii ale Grupului Local precum Marele Nor al lui Magellan (158.200 a.l.), Micul Nor (210.000 a.l.) sau galaxia pitică amorfă din Girafa (11 milioane a.l.). Cum însă un bec prea încins pocnește, ele nu au șanse să apuce pensia. Longevitatea tăciunilor mocniți îi acordă gravitației miliarde de ani pentru a construi roiurile globulare: atunci, becurile astea incandescente care mor de tinere, ce fabrică le produce? Că aia din Fieni nici lumânări nu mai scoate pe poartă! Ei bine, este treaba nebuloaselor galactice. Ele folosesc giganticii nori moleculari de hidrogen ai galaxiei ca materie primă. Radiația ultravioletă a gigantelor ultrafierbinți din vecinătate îi încălzește până se aprind primele reacții termonucleare (protostele), consumându-i în proporție de o treime. Nu întâmplător roiurile tinere sunt adesea asociate acestor nebuloase difuze și roșiatice. Roiul Trapezium din Nebuloasa Orion a marelui nor molecular OMC-1 (vizibilă cu ochiul liber ca o infimă pată cețoasă) sau mult mai îndepărtatul R 136 din Nebuloasa Tarantula (în Marele Nor al lui Magellan) sunt asemenea exemple de lămpi cu gaz. Te poți lăuda că n-ai trăit degeaba dacă ai văzut măcar o dată în viață feeria Stâlpilor Creației și a Zânei, colosale „statui” obscure din hidrogen molecular și praf, înalte de 10 ani-lumină, sculptate de radiația și vântul stelar în vasta cavernă a Nebuloasei Vulturul. Magnific e și spectacolul policrom al roiului Diamante-Rubine-Safire, localizabil lângă nebuloasa IC 2220. Chiar și cele mai mari șapte stele din Pleiade (dintre care Merope apare pomenită și în Biblie de trei ori), extrem de fierbinți și albastre (tip O și B, dacă vă mai amintiți chestia cu „Oh Be A Fine Girl, Kiss Me”), sunt încețoșate de ionizarea gazului interstelar din acea regiune. Nu sunt de lepădat nici trandafiria Rosetta din Licornul – vastă corolă în expansiune împrăștiată de suflul gigantelor albastre din roiul central NGC 2244 – sau Nebuloasa Război-și-Pace din Scorpionul, iar lista ar putea continua așa mult și bine.
Cine ar fi crezut că zona industrială a unei metropole poate fi atât de poetică, afară de, să zicem, un Emil Isac? Dacă galaxia te copleșește cu priveliștea picturală a acestor grandioase fabrici de stele, „depozitele de bătrâni” ale roiurilor globulare fac spectacol – dimpotrivă – prin monumentalitatea simetriei. Cel mai masiv din Calea Lactee cu cele zece milioane de stele ale lui, roiul Omega Centauri (12.800 a.l.) te lasă ca la dentist de la prima privire, însă, din păcate, nu e accesibil decât locuitorilor emisferei sudice. Pe cerul nostru, vedeta este roiul din Hercule (25.000 a.l.), ales ca țintă a celui dintâi mesaj radio trimis de noi în galaxie la 16 noiembrie 1974, maxima densitate, stabilitatea și vechimea prezumându-l ca înțesat de civilizații evoluate. Imaginați-vă de ce spectacole în aer liber au parte fericiții locuitori ai planetelor de acolo, ce nopți feerice cu zeci de stele galbene, portocalii, roșii, luminoase ca niște reclame, interiorul unui roi globular având o densitate stelară de 1500 de ori mai mare decât mahalaua noastră. Când îl vezi întâia oară printr-o modestă lunetă de șapte-opt țoli, te simți precum un indian în pustiul Mojave privind în noapte licăririle unui îndepărtat Las Vegas… Ah, de-am fi avut și noi ca ăia un firmament strălucitor a giorno, nu ne mai electrocutau azi facturile pentru lumină!