Cronicart-ul va începe cronica aceasta spunând că două au fost orașele vizitate până acum în ultimii ani, care au păstrat, cu șarm și orgoliu, măreția lipsită de orice urmă de frivolitate a unei autentice capitale de imperiu: putere, intoleranță, soliditate, grandoare, trăinicie, robustețe și copleșitoe. Este vorba de Madrid și Viena (repet: două capitale pe care le-am vizitat). Sigur, ies din paradigma asta orașe precum Roma, Atena sau Bruxelles, nu că n-ar fi metropolele unor imperii, ci pentru că vestigiile sunt mai puternice decât semnele de putere rămase mărturii. Despre București, nu mai e nevoie să adaug că nu poate fi băgat – nici cu anasâna – în nicio paradigmă! Orașele reședință de imperii au ceva în plus, ceva inconturnabil, prin care privirea este oprită să alunece într-o altă direcție. Deși cu arhitectură și stiluri diferite (urmare a tipului de civilizație pe care au reprezentat-o), și Madrid, și Viena au o forță vizuală aproape strivitoare.
Spre exemplu, dacă te uiți la Banco de España – (dar nu de aproape, ci de departe, de lângă Fuente de Cibeles sau din față de la Instituto Cervantes) și constați cum enorma clădire se desfășoară radial între Calle de Alcalá și Paseo del Prado, dezvoltându-se mai departe, încă vreo 200 m, până ce se termină, în spate, pe două laturi, una pe Calle del Marqués de Cubas și cealaltă, pe Calle de los Madrazo – pur și simplu, te ia amețeala. Sau, cum se zice, te plictisești uitându-te. Apoi, dacă te apropii de zidurile groase ca ale unei cetăți, te convoacă de urgență istoria și geografia lumii, spre a-ți repeta că Spania a fost, la un moment dat, în secolul XVI (în acel secol numit „de Aur”), cel mai mare imperiu colonial din lume. Și, deci, e de la sine înțeles că toate bogățiile acelor teritorii (de la o parte din America de Sud și de Nord, la Indiile Spaniole de Est și Formosa), precum și finanțele – toate trebuiau adunate într-un „seif” uriaș de piatră, asigurat perfect și la adăpost de orice privire curioasă.
Imperiul Austro-Ungar a fost altceva. Bicefalia, istoria (deși, de la el pornește Primul Război Mondial (1914-1918), Austria declarând război Ungariei, apoi Serbiei, după asasinarea la 28 iunie, la Sarajevo, a arhiducelui Franz-Ferdinand) și poate și imposibilitatea practică de a se întinde în afara Europei, peste mări și țări, i-au dat o oarecare slăbiciune, un fel de anemie cu limită impusă de vremuri. Dar fastul, splendoarea, pompa, luxul, ce ornează capitala (reală) a fostului Imperiu chezaro-crăiesc, kaiserlich-königliche Landwehr (k.k. – ce au inspirat Kakania lui Musil), nu aveau să mai fie întâlnite, niciodată după aceea, în nicio țară. Viena păstrează ceva din vechile ambiții de a fi fost capitala lumii, cu intenția nemărturisită de a copia Parisul aristocratic, din vremurile lui bune. Numai că, atunci, în secolul XIX, strălucirea lui apusese, fiind scurtată de tăișul ghilotinei lui Robespierre. Realitatea tristă este că revoluția de la 1789 a stricat toate socotelile istoriei, instaurând un concept statal nou, republica, o construcție insipidă, fără niciun Dumnezeu și fără de nicio Coroană. Res-publica a rămas împopoțonată doar cu o lozincă de trei cuvinte emfatice, declamate prețios, terminate în „é”. Parisul (ocupat acum de popoarele fostelor colonii sosite degrabă în metropolă, spre a (se) manifesta!) nu mai poate „nostalgiza”, astăzi, măreția ce-o avuse odinioară.
În schimb, Viena, da! Viena își poate susține, intacte, măreția și semeția imperială, sfidând acum chiar și cea mai conservatoare monarhie – cea britanică – devenită azi, din păcate, un uriaș melting-pot, în care etnii diverse își amestecă în devălmășie culturile și credințele într-o împreunare pestriță, numită de progresiști multiculturalism.
O vizită la Viena, chiar și à vol d`oiseau, de numai cinci zile, este sinonimă cu cel mai decent, dar sățios „desfrâu” al privirii. Simbolurile nu sunt inerte, nu stau înghețate în fața ochiului, ci te pătrund, difuzând în întreaga ființă o emoție stupefiantă, cum numai dacă te-ai întâlni, printr-un hazard reconversiv al Timpului, cu Sissy, pe una dintre potecile ce urcă din parcul Palatului Schönbrunn spre Glorietta, ai putea-o resimți.
Iar dorința de a cuprinde totul – cu prețul unei extenuante risipe de energie într-un interval concentrate de timp – este mistuitoare. De-a dreptul vorace.
Sigur, în loc de a-și pierde vremea stând la coadă la renumitele generatoare de viennoiseries, Demel, Gerstner, Landtmann, Central sau Café Sperl, cronicart-ul a preferat epuizante incursiuni, musai murmurând în gând un ritm de vals de Johann Strauss, la muzeele Leopold, Schönbrunn, Secession Haus, Albertina sau a văzut Hundertwasser Haus, Muzeul Freud, Hofburg, Mozart Haus și, nu în ultimul rând, Villa Klimt. A admirat cu gura căscată Votivkirche, Parlamentul, Rathaus, Universitatea, Künstlerhaus, Kunsthistoriches Museum, Sala Musikverein, Burgtheater, Stephansdom… Ori s-a urcat în tramvaiul 38 și s-a oprit la capăt, în Grinzing.
Însumând toate vrăjile văzute și nevăzute ale capitalei imperiale, cred că esența acestui oraș în memorie artistică (atenție, vorbim de Viena, nu de întreaga Austrie !) se reduce nu doar la măreția epustuflantă a monumentelor, nu numai la barocul aproape obsedant al clădirilor istorice ori la verdele crud al malurilor spectaculoase ale Dunării, ci, dacă ne păstrăm strict în acordurile unei cronici de artă, se oprește la doar două nume de artiști emblematici, ce cuprind în ele, aglutinat, simbolul de bogăție al inestimabilului spirit vienez. Un fel de (ne permitem un banal joc de cuvinte!)…
…Klimturism imaginar cu Egon Schiele
Soarta a vrut ca viața celor doi artiști să se împletească foarte puternic. Nu numai fiindcă le-a fost dat să se stingă amândoi în același an, 1918, dar de vârste diferite, Klimt – 56 de ani, Schiele – pe jumătate, adică 28( !), Klimt fiind toată viața un mentor pentru tinerii artiști. A fost interesat, în special, de Schiele, după ce acesta l-a abordat, în 1907 și căruia, la întrebarea lui dacă avea talent, Gustav Klimt i-a răspuns că avea „mult prea mult”. I-a cumpărat desenele (amândoi fiind pasionați de nud și de erotism), i-a făcut rost de modele și l-a prezentat potențialilor protectori, fiind considerat un urmaș al părintelui mișcării Sezession. Mai târziu, alături de ecourile operei acestuia, lui Schiele i se mai atribuie influenţele lui Van Gogh, Hodler şi Georges Minne.
În 1908, Egon Schiele deschide cea dintâi expoziţie, în Klosterneuburg. Iar, în 1909, după absolvirea celui de al treilea an de studii, se retrage într-un studiou propriu, numai al său. În acelaşi an, a fost invitat să participe la sala Sonderbund din Köln şi a devenit unul dintre preferaţii negustorului de artă de mare pondere Hans Goltz din München, al cărui portret impresionant realizat de Schiele ne-a rămas. În 1915, deschide o expoziţie personală la Viena, la Galeria Arnot. Aici, prezintă amatorilor de artă un autoportret în chipul Sfântului Sebastian (ceea ce este grăitor pentru starea sa de spirit).
Faima lui Schiele începe să se amplifice, atunci când Klimt îl introduce în „Atelierele Vieneze” (Wienerwerkstätten), ce funcționau, din 1903, la inițiativa arhitectului Josef Hoffmann (1870-1956), unul dintre cei mai notorii susținători ai ideii de sinteză dintre artă și meșteșug (Gesamtkunst).
În anul 1909, în vârstă de numai nouăsprezece ani, Egon Schiele participă la expoziția internațională Kunstschau, tablourile lui stând alături de operele lui Henri Matisse, Edvard Munch, Pierre Bonnard, Oskar Kokoschka, dar și ale lui Vincent Van Gogh și Paul Gauguin. Împreună cu prietenul său, Anton Peschka și cu câțiva colegi rebeli din Academie, în același an, Schiele părăsește Academia de Arte Frumoase și înființează „Grupul Artei Noi” (Neukunstgruppe). În decembrie, organizează o expoziție la galeria vieneză a lui Gustav Pisko. Cu această ocazie, Schiele îl cunoaște pe Arthur Roessler, scriitor și critic de artă, care va fi un apărător fervent al creațiilor artistului și îl va prezenta unor colecționari, precum Oskar Reichel și Carl Reininghaus.
Dar Egon Schiele se bucura deja de doi ani de admirația sinceră a lui Gustav Klimt. Relația se va oglindi în primele lucrări ale lui, ba chiar unele dintre ele părând a avea asemănări cu cele ale lui Klimt. Exemplu stă postùra din tabloul Cardinal și călugăriță (Mângâiere) (1912), al lui Schiele, care o oglindește pe aceea celebră din Sărutul lui Klimt. Cei doi au continuat să împărtășească o apreciere reciprocă pe tot parcursul vieții, prietenia, ba chiar și, se zvonea, iubirea pentru aceeași femeie.
Schiele avea 21 de ani, când a întâlnit-o Walburga Neuzil, de 17 ani, cunoscută drept Wally, care în trecut fusese model pentru Klimt. Se presupune că Wally ar fi fost una dintre amantele lui Klimt, înainte ca ea să se mute cu Schiele și să înceapă să pozeze pentru el. Curând, cei doi s-au mutat împreună într-un mic oraș, Krumau, de unde era mama lui Schiele, dar au fost alungați de locuitorii de acolo, care dezabrobau stilul lor de viață boem și presupusa practică a lui Schiele de a recruta fete adolescente, spre a-i servi drept modele. Realizează numeroase desene cu un pronunțat caracter erotic, ale căror sursă principală de inspirație este Wally. Începe, de asemenea, să picteze compoziții simbolice în care apar primele semne ale temei morții.
Conform amintirilor lui Paris von Guetersloh, un alt artist al epocii (pe care-l va portretiza în 1918), atelierul îi era invadat de numeroase fete fără căpătâi. „Dormeau, se odihneau după bătăile administrate de părinţi, zăceau lenevos pretutindeni – ceea ce nu li se îngăduia să facă la ele acasă – îşi pieptănau pletele, trăgeau pe ele rochiile şi le scoteau, se încălţau şi-şi descălţau pantofii… ca animalele într-o cuşcă ce le prieşte, nimeni nu le deranja de la ale lor sau, în orice caz, aşa îşi închipuiau.” Toate aceste fiinţe lipsite de voinţă şi scop îi slujeau cu dragă inimă ca model. E clar că pe Schiele – la care nu se poate exclude o înclinație spre voyeurism – îl atragea tinerețea adolescentelor, pe care le încuraja să-și dezvolte senzualitatea ce se trezea în ele.
Dar el disprețuiește avertismentele și sfaturile prietenilor, în fiecare zi merge tot mai departe, atât pentru a-și îmbogăți viziunile sale erotice, cât și pentru a satisface cerințele amatorilor de desene „interzise”. La 13 aprilie 1912, este acuzat de corupere de minori și, vreme de trei săptămâni, este reținut în arestul poliției din Sankt-Pölten. În urma acestui fapt, Egon Schiele pierde încrederea unora din prietenii săi.
În acest timp, crește interesul pentru creația lui. Artistul își prezintă lucrările în cadrul multor expoziții: în 1912, la München, alături de artiștii din grupul Der Blaue Reiter și la Köln, la expoziția internațională Sonderbund, în 1913, la expoziția individuală organizată la galeria Golz din München, la cea de-a 43-a Expoziție a Secesiunii Vieneze de la Hamburg, Stuttgart, Dresda și Berlin, precum și, în 1914, la expoziția Secesiunea Internațională, de la Roma, Bruxelles și Paris.
Se desparte de Wally (care-i fusese nu doar model și conjointe, dar și agent și impresar, ocupându-se de toate detaliile expozițiilor) și, pe 17 iunie 1915, se căsătorește cu Edith, una dintre surorile Harms, care locuiau vis-à-vis de atelierul său. Dar, se pare că, la un moment dat, după ce Edith îi devenise inconvenabilă ca model pentru desenele sale, Egon a primit în dar și farmecele surorii mai mari, Adèle.
Patru zile mai târziu, pe 21 iunie, pleacă la Praga, pentru a face instrucție militară. Revista Die Aktion îi consacră, în toamna anului 1916, un număr special. Directorul de la Moderne Galerie, Franz Martin Haberditzl, îi cumpără mai multe desene și un portret al lui Edith. În Egon Schiele lumea începuse deja să vadă un urmaş al lui Klimt, un „sezessionist”, după ce acesta îl pusese în legătură cu Wiener Werkstütte, atelierul legat de mişcarea Sezession.
Conform unui portret făcut de Arthur Roessler, „privirile neobişnuite ale lui Egon Schiele, chiar şi în prezenţa unor bărbaţi binecunoscuţi pentru înfăţişarea lor impunătoare, ieşeau în evidenţă… Avea o siluetă înaltă, slabă, suplă, cu umeri înguşti, braţe lungi şi mâini osoase cu degete prelungi.” Aceste mâini (dar și absența lor în unele dintre portrete, ce va fi un alt subiect controversat!) vor da mult de lucru în explicațiile exegeților și interpreților operelor sale. „Chipul îi era ars de soare, lipsit de barbă şi înconjurat de un păr dezordonat, lung, întunecos. Fruntea sa înaltă, angulară, era brăzdată de linii orizontale. Trăsăturile feţei îi erau îndeobşte fixate într-o expresie serioasă, aproape mohorâtă, ca şi când ar fi fost pricinuită de dureri ce-l determinau să plângă pe dinăuntru… Maniera sa laconică, aforistică, de a se exprima, crea, în colaborare cu felul în care arăta, impresia unei nobleţi interioare cu atât mai convingătoare, cu cât era în mod firesc naturală, şi nicidecum trucată.” Nu este de mirare, deci, că portretistul impenitent era atras şi de veşnica reîntoarcere la confruntarea cu propriul său chip sau trup, în autoportret. Însemnătatea autoportretului în creaţia sa – ce însumează 300 de uleiuri și peste 3000 de desene și schițe – nu poate fi îndestul subliniată, căci, din 245 lucrări păstrate, în jur de 100 constituie autoportrete.
Deoarece devenise pentru toţi cunoscătorii fruntaşul generaţiei sale de artişti plastici și, ca o recunoaștere a faimei și valorii operei sale, guvernul îl invită, în 1918, să participe la o expoziţie organizată în Stockholm şi Copenhaga, preconizată pentru îmbunătăţirea imaginii patriei în lumea scandinavă.
În același an, se alătură celor mai de seamă artişti prezenţi la a 49-a expoziţie a Sezessiunii, lui revenindu-i şi realizarea afişului ei. Cu acest prilej, expune în sala centrală un tablou amintind de Cina cea de Taină, locul lui Iisus fiind ocupat de propriul său autoportret (vasăzică, sublinierea situaţiei sale de victimă este şi mai accentuată). Nu mai existau dubii cu privire la importanţa lui în lumea artistică a momentului. Deschide expoziţii la Zürich, Praga şi Dresda, iar comenzile de portrete se înghesuie în atelierul lui, rămas mult prea modest.
Devenit tot mai cunoscut, Egon Schiele se gândește la un proiect de înființare a unei asociații de pictori, sculptori, scriitori și muzicieni, la bazele căreia intenționa să-i pună pe Arnold Schönberg, Josef Hoffmann și Gustav Klimt. Din păcate, însă, la 6 februarie 1918, Klimt moare în urma unui atac de apoplexie. O lună mai târziu, la cea de-a 49-a expoziție a Secesiunii Vieneze, Egon Schiele este numit elogios liderul avangardei vieneze. În iulie, își deschide un al doilea atelier în cartierul Hietzing, unde intenționează să creeze compoziții de mari dimensiuni și să înființeze propria sa școală de pictură.
Dar, cum se zice, L`Homme propose, Dieu dispose, căci un semn al sorții greu de înţeles şi de acceptat a întrerupt fericirea cuplului. Edith, însărcinată în luna a şasea, fu doborâtă, la 19 octombrie 1918, de epidemia de gripă spaniolă şi se stinse, la numai 25 de ani, peste doar trei zile, în apartamentul lor din Wattmanngasse. După ce apucă să-i mai facă două desene pe patul de moarte, Egon îi dădu sărutul de adio. Acesta a fost însă gestul care l-a costat viața. Infectat cu morbul mortal, peste trei zile, la 31 octombrie 1918, Egon Schiele, artistul blestemat, închise ochii și el, definitiv, în urma aceleiaşi boli ce a secerat 20.000.000 de indivizi în Europa.
La un colț de Paradis sau poate de Infern, maestrul său, Gustav Klimt, nu-și pierduse răbdarea așteptându-l…