Am citit cu foarte mare interes cartea lui Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul. O carte a unui critic literar cu bună reputație despre un poet devenit brand, peste care însă, să o recunoaștem, s-a cam așezat praful, nu poate fi decât foarte tentantă, chiar dacă numele colecției editurii Polirom în care a apărut, Biografii romanțate, nu este cel mai ispititor cu putință. Om inteligent, Bogdan Crețu a înțeles perfect ce i se cere și a scris o carte demnă de toată admirația. Lucru cu atât mai meritoriu cu cât, născut în anul 1978, Bogdan Crețu nu avea cum să-l întâlnească de o manieră semnificativă pe Nichita Stănescu, mort în anul 1983.
Din capul locului trebuie făcută precizarea că această carte nu este nici biografie, nici romanțată. Este un roman în toată regula, care pe mine m-a dus cu gândul la romanul lui Julian Barnes, Zgomotul timpului, al cărui personaj este compozitorul rus Dmitri Șostakovici, în anii terorii lui Stalin. Pe baza unei bibliografii impresionante care include opera lui Nichita Stănescu, scrierile altora despre el, mărturiile despre poet din memoriile și confesiunile unora și altora, interviurile acordate de acesta, dar și a vizionării unor reportaje de televiziune din anii de glorie ai „Regelui poeziei”, încununat la Struga, Bogdan Crețu reușește o performanță de invidiat: intră pur și simplu în pielea personajului său, îi reconstituie modul de a gândi, valorile și obsesiile, felul de a vorbi, gesturile cotidiene, reacțiile umane, în cele mai neașteptate situații. El nu-și propune să demonstreze nimic în legătură cu opera sau destinul biografic al poetului. Pur și simplu se pune în pielea acestuia, retrăiește împreună cu el o parte dintre întâmplările altui timp, înconjurat de oamenii reali din imediata sa apropiere în acele vremuri. Se știe că prin casa lui Nichita Stănescu s-au perindat mulți în anii de glorie ai poetului, toți convinși că i-au descifrat secretul existenței și gata să spună că Nichita lui Bogdan Crețu nu este adevăratul Nichita, pe care îl știu doar ei. Posibil și chiar foarte probabil să fie așa. Dar Nichita lui Bogdan Crețu este personajul unui roman, care a suferit o infuzie consistentă de ficțiune și trebuie judecat ca atare. Mă mir că autorul nu a precizat specia literară pe pagina de gardă a cărții. Autorul nu și-a propus nicio secundă să-l arate lumii pe „adevăratul” Nichita și să demonstreze cu rigoare științifică faptul că altul nu ar fi putut să existe. Bogdan Crețu dorește doar să prezinte un chip credibil al lui Nichita. Și o face într-un chip strălucit. De altfel, dintr-o boală a criticului literar de a-și proba fiecare afirmație, autorul simte nevoia ca, la sfârșitul cărții, să publice o inutilă (din perspectiva romanului) „explicație” privind felul în care și-a scris cartea. „Țineți în mână o carte de ficțiune atent documentată. Poate chiar un roman. Gesticulația, adesea replicile sunt ale lui Nichita Stănescu, așa cum le-am găsit evocate de alții. Montajul, scenografia însă îmi aparțin. Nichita din această carte e un personaj literar. Nu m-am mulțumit să diortosesc niște legende. Multe scene au o intenție generică: nu reconstituie cu precizie momente din viața poetului, ci amestecă întâmplări, experiențe distincte, așa cum le-am găsit povestite de alții, în așa fel încât ele să devină plauzibile din punct de vedere narativ, dar fără să trădeze personalitatea celui care a slujit drept model. L-am inventat pe Nichita căutând să nu-l falsific. Dar el este personajul meu.” (p. 246) Precizare mai clară decât ar fi putut să o facă orice critic literar, dar, din punctul meu de vedere, inutilă, pentru că explicarea construcției unui roman de către autorul său nu intră în regula jocului, ea trebuie să fie intuită sau analizată de cititorul interesat. Practic, majoritatea întâmplărilor din această carte în care este implicat Nichita Stănescu sunt relatări din confesiunile celor care l-au cunoscut, văzute însă din perspectiva celuilalt, în cazul de față a poetului. Ceea ce, până la urmă, este ficțiune pură. Dincolo de gesturile exterioare (care și ele pot fi legate de acel moment sau săvârșite în cu totul alte situații), nimeni nu poate jura pe ce era în mintea lui Nichita Stănescu la momentul respectiv. Important este, așa cum preciza și Bogdan Crețu ca Nichita al său să fie plauzibil. Și, slavă Domnului, este!
Dar Bogdan Crețu face prin romanul său mult mai mult decât un pasionant portret, privit din interior al lui Nichita Stănescu. El readuce în actualitate un anumit aer al timpului de la sfârșitul anilor 1970-1980, un anumit climat cultural, pe care cei născuți după 1990 nu au de unde să-l cunoască, o lume împărțită în alb și negru în care totul era clar, valoarea literară, ca și etica fiecărui autor. Figuri pitorești, unele uitate pentru că respectivii au părăsit de mult această lume, irump firesc în paginile cărții, mai că îți vine să te întrebi unde au stat atâta vreme Paul Georgescu, Nicolae Velea, Ion Drăgănoiu, Cezar Baltag, Matei Călinescu, Petre Stoica, oamenii care reprezentau prezentul gazetelor literare, companionii lui Nichita prin lumea literară de la începuturile ei în anii 1950, până la sfârșitul vieții lui. Firește nu au cum să lipsească Stela Covaci, un adevărat mentor în ale boemei „de casă”, cu oaspeți fără număr și veselie stropită cu vin din belșug, dar și Nicolae Labiș, admirat cu invidie pentru talentul său precoce, cu a cărui fostă iubită, Doina Ciurea, s-a căsătorit la un moment dat. Autorul nu uită să treacă grăbit în revistă nici războiul purtat de tinerii care făceau coadă în fața ușii mereu deschise a lui Nichita și Eugen Barbu, promotorul unui protocronism retrograd, în ton cu propaganda puterii comuniste, în paginile revistei Săptămâna. Relatează Bogdan Crețu o întâmplare cu patru tineri poeți care l-au invitat la cenaclul lor. Scrie autorul în continuare: „Din discuțiile cu ei a înțeles că îi știau zeci de poeme pe de rost. Și că îl judecau cam aspru pentru unele gesturi, pentru unele atitudini în viața literară. Cum adică să îi ia el apărarea lui Eugen Barbu care-i înjura pe toți în revista lui securistă?/ – Nici nu știți cât bine vă face, le spunea. Câtă vreme puteți fi contestați înseamnă că sunteți vii. Și contradictorii. În plus, jandarmul e un mare scriitor. Ce, bre, e de colo să te înjure un mare scriitor?” (p.73) Replica a făcut vâlvă printre tinerii scriitori de atunci. Era genul acela de replică menită să aprindă aerul în nesfârșitele certuri pigmentate cu înjurături neaoșe și glasuri ridicate, purtate la restaurantul Uniunii Scriitorilor de la Casa Monteoru, sub privirile senine, protectoare ale lui tanti Miți.
Un personaj cu totul special al cărții este prietenul personajului Nichita, Nicolae. Felul în care Bogdan Crețu îi face intrarea în scenă nu lasă loc de îndoială în privința identității sale în viața reală: Nicolae Breban. Nu trebuie să îl fi văzut de prea multe ori pentru a-l recunoaște: „Intră Nicolae. Întâi i se vede pieptul bombat. Așa se poartă el dintotdeauna, își umflă pieptul. Nimeni nu l-a văzut vreodată cu privirea plecată sau cocoșat. E vesel. Râde. De ce nu ar face-o? Ce-i pasă? El are la degetul mic arta singurătății. A fost într-o vreme părăsit de toți. Ocolit. Chiar și el, măgarul, l-a ocolit. Nu dădea bine să fie în vecinătatea lui. Se pusese rău cu șeful. Și ciuma socială se poate lua. Așa-i spusese un amic, care acum era poet de curte. Păunescu. Una dintre lașitățile lui. Deloc puține.” (p. 215)
Dincolo de portretul lui Breban (la fel de actual și astăzi), ultimul fragment citat este reprezentativ pentru arta narativă a lui Bogdan Crețu. În curge-
rea narativă a textului, aproape că nu realizezi, dar la o privire mai atentă vezi că, de multe ori, vocea narativă se schimbă, chiar în cursul aceluiași paragraf. De pildă, în acest paragraf, dacă iei frază cu frază și îți pui întrebarea cine vorbește aici?, poți să ai niște dubii destul de serioase. Începutul fragmentului aparține indubitabil unui narator clasic („Intră Nicolae. Întâi i se vede pieptul bombat” etc.). În partea a doua a fragmentului parcă nu mai este vorba de același narator obiectiv, care privește întreaga scenă din afară, precum un spectator aflat într-o sală de teatru sau cinema („Chiar și el, măgarul, l-a ocolit. Nu dădea bine să fie în vecinătatea lui.”). Se poate vorbi aici tot de un narator exterior (pronumele personal „el” din prima propoziție o dovedește ), care însă este omniscient, a pătruns în mintea personajului său și exprimă gândurile acestuia (cuvântul „măgarul” pare mai degrabă rodul unei autocaracterizări venite din interior, decât al unei judecăți morale a sobrului narator obiectiv din primele rânduri citate). La fel stau lucrurile și în fraza următoare („Nu dădea bine să fie în vecinătatea lui”). De fapt, în toată cartea vocile narative se întretaie, privirea obiectivă, neutră din afară, se amestecă pe nesimțite cu gândurile personajului exprimate de multe ori prin versuri cunoscute, replici din interviuri reale, reproduse de terți, mai mult sau mai puțin fidel sau preluate din emisiuni de televiziune. Procedând așa, autorul nu doar că nu îngreunează lectura, dar sporește mult nivelul de credibilitate al acesteia.
Din cartea lui Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul nu veți afla lucruri noi despre existența brand-ului poeziei românești din anii regimului comunist. Nu veți găsi nici o poartă miraculoasă care să vă conducă spre inima operei acestuia. În schimb, vă veți bucura de lectura unui roman scris cu har, în care ceea ce pare ficțiune este de multe ori realitate, iar realitatea se naște uneori din rolurile ludice interpretate de personaj în viața de zi cu zi.
Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, Editura Polirom, Iași, 2022