I. Negoițescu e – probabil – cel mai comentat „cerchist” după Ștefan Aug. Doinaș (cu tendința de a prelua… șefia „clasamentului”!).
Exegeții săi au avut destule motive să-i consacre studii. A fost de departe cel mai efervescent membru al grupului, un excentric într-o echipă de „oameni serioși”, „așezați”, „ardeleni sobri”, pătrunși de importanța misiei lor culturale. Prin contrast, opera lui Negoițescu a urmat un traseu în zig-zag, cu dominanta – sigur! – a criticii-eseisticii profesate tot cu un sentiment de mare responsabilitate față de istoria literară și culturală a nației, dar și cu imprevizibile evadări, ba spre poezie, ba spre proză, în maniere de asemenea „neortodoxe”, avangardiste, experimentaliste, manieriste. A oferit la un moment dat revelația confesivă dintr-Un roman epistolar, amplul schimb de scrisori dintre el și Radu Stanca (1978, reluat în 1998; reamintesc că Radu Stanca dispăruse prematur, la mai puțin de 43 de ani, pe 26 decembrie 1962). Negoițescu a emigrat apoi, devenind și „scriitor din exil”. A revenit fulminant după căderea regimului comunist, trimițând revistelor din țară un val de articole și editurilor o culegere de texte politice și tomul I al Istoriei literaturii române. Stins curînd după aceea din viață, pe 6 februarie 1993, la 71 de ani și jumătate, a lăsat o bogată arhivă de scrieri nepublicate, rămăseseră și multe articole risipite în paginile periodicelor, încât s-au putut alcătui un număr important de culegeri postume care i-au extins considerabil opera. Cel mai spectaculos: Straja dragonilor, începutul memoriilor sale (2 capitole, cât a apucat să scrie). Se află acum, în primăvara lui 2022, sub tipar o ediție completă a Romanului epistolar îngrijită și comentată de Ion Vartic, cu – pare-se – consistente „restaurări” ale textelor „croșetate” la prima publicare (ediția a doua reluând-o ca atare pe cea dintâi). Și va urma și recuperarea jurnalului, la expirarea termenului stabilit de autor prin clauză testamentară.
O operă – așadar – amplă, polimorfă, diversă. Dintre vechii colegi de „Cerc…”, doar Doinaș și Nicolae Balotă au fost mai harnici, în scenarii de evoluție nu neapărat strict liniare, însă – în orice caz – mai calme.
Poate că aceeași efervescență explică și preponderența comentariilor parțiale: asamblarea tuturor segmentelor operei într-o imagine coerentă nu e la îndemână. Multe comentarii au și fost de mici dimensiuni, „gazetărești”, prilejuite de împlinirea în vara lui 2021 a „centenarului Negoițescu” (100 de ani de la naștere, pe 10 august). Au apărut atunci în reviste, mai ales ardelenești, grupaje de articole celebrative, fără mari șanse de cuprindere integratoare a unei opere – ziceam – polimorfe.
S-au făcut și utile recuperări documentare. Astfel:
Dialoguri după tăcere. Scrisori către S. Damian (pe copertă: Ion Negoițescu către S. Damian. Dialoguri după tăcere [cu o prefață, Pe peron, în așteptare, de S. Damian], DU Style, 1998) e o interesantă colecție epistolară din anii exilului ambilor implicați. Perioada: circa 12 ani și jumătate, 27 aprilie 1980-30 noiembrie 1992, de la scurt timp după stabilirea „cerchistului” în Germania, mai întâi la Köln (ulterior la München), unde S. Damian preda deja de câțiva ani la Universitatea din Heidelberg, și până cu două luni și câteva zile înainte de sfârșitul lui Negoițescu.
Trăitori în aceeași țară, despărțiți de o distanță destul de mică, de circa 250 de kilometri, cei doi au legat repede un dialog epistolar și s-au și văzut de multe ori, trecând peste mai vechile diferențe ideologice și de poziționare în câmpul scriitoricesc din România. În prefața cărții, fostul critic proletcultist eliberat de sub apăsarea dogmei menționează situația în maniera șovăitoare și întortocheată a eseisticii sale târzii. Și aici, apoi adnotând sistematic, în note de subsol, scrisorile și cărțile poștale primite de la colegul său, Damian oferă o mărturie prețioasă despre viața aceluia în exil.
Textele epistolare susțin portretul prin detalii, nu prin confesiuni ample sau prin „profesiuni de credință” (în sensul laic al expresiei!): Negoițescu îi transmite lui Damian comunicări succinte despre călătorii, îl roagă să-i obțină cărți românești despre care vroia să scrie, insistă asupra reglajelor financiare, în condițiile în care, cu venituri foarte modeste, fără stabilitatea unui angajament permanent, ducea un trai auster. Damian e și o verigă de legătură cu profesorul Klaus Heitmann, romanistul și românistul care conducea departamentul de la Universitatea heidelbergheză, unde Negoițescu a fost invitat de mai multe ori la întâlniri cu studenții și unde avea să se organizeze o dezbatere despre Istoria… sa.
În carte apar textele transcrise, numeroase facsimile și câteva fotografii cu protagoniștii și alții la Heidelberg. Supraviețuitorul încheie cu o notă (la subsol) amară. Bolnav și el, chinuit de dureri, nu s-a deplasat la München, de unde Negoițescu, internat în spital, îl chemase să-l viziteze: „Nu-mi iert niciodată această menajare a propriilor suferințe, lezând dorința din urmă a unui mare prieten” (p. 150)…
Alte informații utile pentru un eventual portret biografic al lui I. Negoițescu apar în Cvadratura cercului în dialog cu patru cerchiști: I. Negoițescu, Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae Balotă, Cornel Regman de Farkas Jenő ([pe pagina de titlu – supratitlul Perspective budapestane], Cu o prefață de Marta Petreu, Muzeul Literaturii Române, 2014). Ardelean stabilit la Budapesta, văr dinspre mamă cu Zorina Regman, soția criticului (cf. p. 140), autorul a întreținut legături cu „cerchiștii”, a strâns un set de informații și mărturii cu și despre ei și le-a asamblat și adnotat într-un interesant scenariu documentar, cu mărturii prețioase ale celor patru – Negoițescu, Doinaș, Balotă și Regman.
Cu primii doi, aflați la Budapesta în martie 1990, la scurt timp după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală, a înregistrat o amplă convorbire (p. 13-46). Iar în anexele volumului a inclus o scrisoare de tinerețe a lui Doinaș către Negoițescu (din arhiva Cornel Regman, p. 102-103) și setul de epistole pe care i le-a trimis cel din urmă din iulie 1989 până-n februarie 1992 (p. 104-110 și 112-121). Între ele sunt intercalate două texte trimise de Negoițescu: Maghiarii și scrisoarea de adeziune la Declarația de la Budapesta, din 16 iunie 1989, de afirmare a prieteniei româno-maghiare. În carte sunt incluse și convorbiri separate cu Balotă și Regman, precum și, în anexe, documente care-i privesc.
La final – textul unei cărți poștale ilustrate scrise la o cafenea din Cetatea Budei și trimise lui Regman, la București, de „Doinaș/ nego/ Jenő” (așa semnată: münchenezul cu minusculă, în forma prescurtată ca o poreclă, cum îi spuneau apropiații, iar budapestanul cu prenumele!) (text păstrat în arhiva Regman, p. 136) și un Argument general în care Farkas vorbește despre tangențele româno-maghiare ale „cerchiștilor”. Perspectivă cu atât mai relevantă cu cât e vorba despre reprezentanții unui grup literar format în spațiul transilvan.
O a treia importantă restituire documentară e Declarația autobiografică dată în scris de Negoițescu în perioada detenției de la Jilava (1961-1964). Criticul și istoricul literar Alexandru Ruja, mai vechi explorator al vieții și operelor „cerchiștilor”, a descoperit-o la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității – CNSAS, într-un dosar al fostei poliții politice a regimului comunist, și a publicat-o în Apostroful clujean (nr. 10, 11, 12 din 2021). Manuscrisul, de 75 de pagini, e datat la final 17 aprilie 1963, însă, la o asemenea lungime a textului, e greu de crezut că ar fi putut fi așternut pe hârtie într-o singură zi.
Momentul redactării cere o contextualizare atentă. În anul al treilea de întemnițare, n-are cum să fie o declarație de început de anchetă. Nu trebuie citit textul nici ca o cedare la finalul perioadei, în vederea eliberării, fiindcă autorul nu putea ști în 1963 că-n 1964 avea să aibă loc punerea în libertate a deținuților politici din întregul sistem penitenciar românesc. Cu toate restricțiile draconice, circulau – totuși – informații în interior, încât Negoițescu va fi calculat efectele mărturiilor sale, dezvăluind doar lucruri care să nu mai poate fi folosite împotriva altora. Greu de apreciat. E nevoie de un studiu atent și de coroborări minuțioase de date.
În sine, dincolo de formulările șablonarde impuse de regim și pe care e evident că Negoițescu nu le-a folosit de bunăvoie, textul e prețios prin bogăția detaliilor, interesant în special prin inventarele de nume din mediile intelectuale ale anilor ’40-’50 cu care Negoițescu avusese de-a face. Și înainte de preluarea puterii de către comuniști, și după, junele literator își formează rețele de relații care se extind, din aproape-n aproape, spre domenii culturale multiple și spre toate generațiile atunci active. Firește că-și menționează frecvent colegii de generație, pe „cerchiști” și pe alții, dar și autori mai în vârstă, vedete ale interbelicului autohton, de la Lucian Blaga sau Vasile Voiculescu la Cezar Petrescu, Perpessicius, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, D.I. Suchianu, Ion Vinea, Henriette Ivonne Stahl, Alice Voinescu, Al.O. (Păstorel) Teodoreanu. Și încă: printre personajele Declarației se numără și Petru Dumitriu, Al. Paleologu, N. Steinhardt, Constantin Țoiu, Sanda Stolojan, Mihai și Mariana Șora, Nina Cassian, Ovidiu (Ovid S.) Crohmălniceanu, N. Tertulian, Georgeta Horodincă etc. etc. etc., până la – să zicem – Virgil Nemoianu (care adusese o carte de Mircea Eliade dintr-o călătorie în… Polonia! – nr. 12, p. 18). Din alte arte: sculptorul Oscar Han sau muzicianul Mihai Rădulescu. Sunt relatate situații, episoade de viață culturală, dialoguri, chestiuni serioase și mondenități intelectuale. În 1955 sau 1956 (datările sunt aproximative, alternante) Voiculescu citește unui grup de oaspeți, la el acasă, din sonetele shakespeariene (nr. 12, p. 14). Asemenea informații utile pentru istoria culturii românești se pot desprinde de peste tot.
La tot pasul se-aude refrenul autoacuzator: Negoițescu repetă până la sațietate că a greșit susținând principiul „artă pentru artă” în locul „realismului socialist”. Multe formulări ipocrit-spășite, mari cantități de cenușă turnată demonstrativ în cap, spre derutarea ofițerilor de Securitate. Alexandru Ruja avertizează în acest sens („o seamă de afirmaţii trebuie luate cu o oarecare circumspecţie” – nr. 10, p. 14; și afirmațiile dinspre final „trebuiesc luate cu mare circumspecție, având în vedere că au fost date în închisoare, într-un mediu ostil, de presiune, ameninţare şi intimidare” – nr. 12, p. 19), însă jocul lui Negoițescu era oricum limpede.
Și totuși: e de văzut dacă nu cumva anumite amănunte pe care Negoițescu le-a dat despre prieteni și cunoștințe din lumea culturală n-au putut fi speculate. În unele cazuri pare că vrea să-și ajute prietenii, repetând – de pildă – că Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Radu Enescu, chiar și Ștefan Aug. Doinaș s-ar fi aliniat realismului socialist. De verificat: unii au la activ compromisuri de tinerețe, alții poate că nu. Iar în cazurile, numeroase, în care Negoițescu notează că unii-alții s-au pronunțat împotriva regimului și a liniei sale culturale e de asemenea de văzut dacă sunt doar lucruri deja știute de către autorități, reluate fără consecințe, cât să aibă anchetatorii impresia că „delatorul” își făcea „datoria”, sau dacă și cât rău ar fi putut face devoalările sale.
Finalul Declarației e „apoteotic”: autorul își asumă amplu noua ideologie în limbajul standard al epocii, copiat cu atâta sârguință încât intenția pastișei pe placul anchetatorilor e transparentă, dacă nu cumva va fi fost vorba chiar de o parșivă prefăcătorie cu substrat parodic. Pe de altă parte, un răuvoitor sau chiar un spirit obiectiv s-ar putea întreba dacă atare opțiune retorică nu poartă cu sine riscul confundării cu așa-numita „spălare pe creier”, cu înfrângerea conștiințelor prin represiune, prin agresivitate, prin tortură, în izolarea pușcăriei din care cei în cauză nu știau dacă vor mai ieși… În ce-l privește pe Negoițescu, avem probele mai mult decât elocvente ale acțiunii lui ulterioare: prin tot ce a scris după ieșirea din închisoare și după ce, la mijlocul anilor ’60, regimul și-a permis luxul știutei „liberalizări” limitate, și-a reconfirmat mereu verticalitatea morală.
De reluat și de valorificat abundența de informații din Declarație!
Despre principalele studii consacrate în ultimii ani lui Negoițescu – la proxima…