„Visul este o parte importantă din instrumentele de cunoaștere ale Monicăi Pillat. Monica Pillat e un fel de medium. Ea este un om a cărui memorie, a cărei inteligență funcționează printr-un instrument cognitiv care nouă nu ne este neapărat familiar. Acest instrument cognitiv este visul. Monica Pillat visează, Monica are vise geniale. Monica învie morții prin visele sale. Visul este, pentru ea, un instrument al readucerii la viață, este un instrument al Învierii” – a spus Horia-Roman Patapievici cu ocazia lansării publice a celei mai recente cărți semnate de Monica Pillat: „Bunicul meu fără mormânt. Gheorghe Ene Filipescu” (Humanitas, 2022).
Aceasta este, de altfel, o carte care începe și care se termină cu un vis.
Mai jos, o adâncă și emoționantă mărturie despre vise, cu cea care „are vise geniale”.
Crezi în vise?
Mai întâi, trebuie să îți spun că eu cred în povești. Cred în triumful Binelui asupra Răului. Sunt convinsă că piedicile, primejdiile și amenințările de tot soiul cu care ne confruntăm în viață sunt, ca în basme, încercări prin care, dacă trecem cu talent, răbdare și curaj, ajungem mai sus, pe o treaptă de unde hazardul, ghinionul și necazul se văd ca mici bucăți de mozaic, indispensabile ansamblului. Așa cum umbra umple de dramatism lumina, iar întunericul dă o mai vie strălucire flăcării, tot astfel suferința poate adânci bucuria. Tolkien afirma, pe bună dreptate, că deznodământul fericit ale poveștilor este urma de aur lăsată în literatura laică de biruința lui Iisus asupra morții. Unde vreau să ajung cu digresiunea? La realitatea aureolată de imaginație și la visul care acompaniază creația.
Ce e credința aceasta în vise?
Hai să facem în primul rând distincția între reverie, starea propice meditației, vis, ca proiecție a minții treze într-un viitor al împlinirii noastre spirituale, și activitatea onirică a creierului cufundat în somn. Primele două, reveria și visul cu ochii deschiși sunt înrudite cu basmele. Fiecare dintre noi, nu doar în copilărie, ci și mai târziu în viață, ne alinăm lăuntric cu câte o poveste pe care ne-o spunem pentru a ne îmbuna traiul. Ne agățăm de speranța că lucrurile care ne dau peste cap echilibrul vor lua sfârșit, că situațiile absurde în care ne găsim pe moment aruncați își vor revela până la urmă rostul, că durerea, boala și grozăvia adversităților au un rol benefic în evoluția noastră sufletească. Atunci când un bătrân își deapănă amintirile nepoților, el are grijă să își transforme viața într-o istorisire cu tâlc din care cei mici vor avea de învățat. Iar când un scriitor își pune pe hârtie plăsmuirile, el îmbogățește lumea celorlalți cu ficțiuni ce concurează realitatea, adesea întrecând-o în acuitate și profunzime. Pe de altă parte, experiențele pe care le avem în visele de noapte au rareori coerența și puterea unor revelații, ele fiind de cele mai multe ori niște trăiri haotice. Și totuși, se poate întâmpla ca, în timpul somnului, unele sensuri care ne scapă în stare de veghe să se închege într-o neașteptată alcătuire și să ne ofere răspunsuri ori să ne inițieze într-o cunoaștere de taină.
(Cum) Te tulbură (unele) vise?
În adolescență, îmi petreceam vacanțele de vară la mânăstirea Văratec și acolo, maica Agripina, gazda noastră, mă sfătuia ca totdeauna, înainte de culcare, să fac semnul crucii pe perna pe care aveam să-mi pun capul. De ce? Ca să fiu ocrotită de Domnul în somn, să nu rătăcesc și să nu mă pască năpastele, cât stau adormită. Într-unul dintre coșmarurile mele recurente, nu mai știu să mă întorc acasăși nu găsesc în preajmă pe nimeni care să-mi arate drumul. Dacă totuși reușesc să ajung în fața blocului, până la apartamentul de la penultimul , nu există nici o scară pe care să pot urca. La polul opus acestui impas, aș pomeni două vise: în primul, călătoresc cu autobuzul, nu deslușesc nimic pe geam, deoarece afară e întuneric. Nu am idee unde mă va duce și nici unde urmează să ajung, dar tata e cu mine și îmi zice: „Nu-ți fie frică, îți spun eu unde cobori”. Atunci mă liniștesc, deoarece sunt vegheată. În celălalt vis, umblu printr-un deșert fără margini. Mă însoțește o umbră albă pe care o văd la dreapta mea, mișcându-se în același ritm pe dune. Știu Cine e și de aceea nu îmi e teamă și nici urât pe oriunde aș merge.
Există un vis anume pe care îl poți identifica drept cel mai vechi vis al tău?
Pe la cinci-șase ani, am visat într-o noapte că izbutisem cu chiu cu vai să mă sui în vârful unui turn de perne, ca să ajung la Dumnezeu. Aproape că atingeam cu fruntea tavanul, când a venit o putere nevăzută care a smuls pernă cu pernă de sub mine și m-a lăsat pe jos. M-a uluit cât de repede m-am pomenit pe dușumea.
De unde vin visele? De unde îți vin visele?
Aș cuteza să compar visele cu straturile unui zăcământ. Cele situate imediat la suprafață au o legătură directă cu evenimente, griji, preocupări din timpul vieții diurne, pe care creierul le procesează în timpul somnului. Sunt ca niște ecouri ale reacțiilor noastre de peste zi la ceea ce ni s-a întâmplat. Al doilea strat de dedesubt ține de lumea amintirilor noastre mai vechi, de ființe și locuri reale sau imaginare, întâlnite aievea sau pe parcursul lecturilor. Al treilea, mai adânc, ne face să ne desprindem de materialitatea existenței și să ne ridicăm treptat de la pământ. În această zonă aș plasa visele în care zburăm, înălțându-ne în văzduh. De sus, privim peisajul familiar din care ne-am desprins, lăsându-l tot mai mult în urmă. Dacă pătrundem mai profund, în al patrulea strat al zăcământului oniric, nu mai are nici o însemnătate numele și nici atributele care ne conferă particularitatea unei anume identități. Devenim prezențe imponderabile, libere și fără margini. La trezirea dintr-o asemenea adâncire, ne trebuie un timp ca să ne aducem aminte cine suntem.
Îți chemi visele?
Bunicul meu, poetul Ion Pillat, a mărturisit odată că era un visoman. Avea viziuni în somn care îi îmbogățeau uimitor creația lirică. Ciclul de poezii Cântecele stepei i-a fost inspirat de o experiență onirică în care și-a descoperit un suflet de nomad, iar poemele despre centauri au avut ca izvor un vis de noapte unde artistul, pe jumătate om, pe jumătate animal își înfruntă Zeul, certându-l pentru natura hibridă în care l-a încătușat. De altfel, multe din versurile bunicului poet, când nu sunt iluminate de nimbul amintirii ori al nostalgiei, au irizări și reminiscențe dintr-o existență paralelă realității.
Și pe mine mă fascinează stranietatea și frumusețea unor imagini avute în somn care apoi mi se furișează în versuri, dând scrisului un mister și o pondere de taină. Ca să-ți răspund la întrebare, aș spune că nu eu îmi chem visele, ci ele mă cheamă pe mine.
Când îți citești/interpretezi visele, care „lentilă” îți e mai apropiată: Jung sau Freud? Sau poate că există o altă referință – și mai înaltă, și mai adâncă?
Am să-ți istorisesc un vis de noapte care mă urmărește și acum. L-am notat demult în catastiful meu, pe care l-am pus mai târziu în versuri. Iată:
Când închid ochii la culcare,/ Simt un perete de-ntuneric/ În care-ncerc să dibui breșa./ La început, este ca pasul/ Printr-o pădure neumblată,/ Treptat copacii se răsfiră/ Și calc un timp numai pe umbre,/ Până când mersul se rărește/ Și-o iau plutind peste coline,/ Până la plaja presărată/ Cu poze vechi și nume șterse./ De-aici, de sus, nu pot distinge/ Decât un larg în care cerul/ Se adâncește ca oceanul./ Unde mă duc? Spre care țintă?/ O coadă de păun se-ntinde/ Acoperind nelămurirea/ Spre care zbor, tot mai aproape,/ Și stau să intru în privirea/ Acelor ochi pictați în pene/ Care văd dincolo de toate…
Mi-aduc aminte că a doua zi, la facultate, i-am povestit acea viziune unui iubit și distins coleg de la catedra de literatură comparată, pe nume Cornel Mihai Ionescu. I-am mărturisit că în vis îmi dorisem să mi se arate nemurirea. „Nu știi semnificația penelor de păun?” m-a întrebat vădit surprins. „Nu…” „Ai prins în somn imaginea arhetipală a veșniciei despre care vorbește Jung, descriind-o ca pe o imensă coadă de păun cu ochii pictați!” a strigat el entuziasmat.
Ulterior i-am citit și pe Freud și pe Jung de care mă simt mult mai aproape, deoarece interpretările lui sunt mai puțin reductive și stimulează fantezia.
De ce anume ești – poate nu șocată, dar – puternic uimită din ceea ce ți-au limpezit visele?
În somn, uneori ți se dezvăluie ceea ce știi fără să știi. Când aveam vreo șaptesprezece ani, m-am visat pe patul morții, bătrână, înconjurată de siluete palide, nedefinite. Mă vedeam cumva de foarte de sus zăcând jos, sub cearceafuri. Eram legată printr-un fir invizibil de acea ființă care de abia mai sufla. În același timp mă simțeam suspendată în largul unei nemărginiri albastre și îmi era frică să mă desprind, dar presimțeam că desfacerea din limitele pământești care mățineau captivă, încă, ar fi înspăimântător de frumoasă. Putința de a fi pretutindeni, totdeodată…ce minune! Mai târziu, mi-a căzut în mână Cartea tibetană a morții, unde am citit despre „starea de albastru” pe care sufletul o atinge, eliberându-se după plecarea din viață. Lecturile din studiile unor medici care și-au notat mărturiile celor întorși din morțile clinice mi-au revelat experiențe similare cu cea avută de mine în acel vis.
Suntem (și) suma viselor noastre?
Cred că da, pentru că în timpul somnului ne continuăm căutările, ne străduim să găsim răspunsuri la dilemele care ne tulbură sufletele, iar câteodată, chiar izbutim să aflăm calea cea bună. Îți vorbeam odată despre poveștile cu animale pe care tata le inventa pentru mine, când eram mică. De multe ori, când adormeam, personajele acelea căpătau consistență și se jucau cu mine în vis. Când am început eu însămi să aștern pe hârtie făpturi imaginare, ele mi-au ținut de urât nu doar când eram trează. Îmi aduc aminte de un vis în care eram atacată de un lup care se aruncase fioros asupra mea, dar eu l-am prins de labele din fațăși l-am răsucit într-un dans, iar el s-a mlădiat după vrerea mea. Ceea ce putea să se transforme într-un coșmar s-a luminat într-o nesperată armonie. De curând, am visat că aveam grijă de un șarpe și atâta timp cât îl mângâiam și îl hrăneam, el rămânea aproape minuscul. Dar când uitam de el, creștea atât de mult încât aproape că nu mai încăpea în casă. Voia să îl bag în seamă. Cum mă ocupam de el, se micșora. Altădată, în somn mi s-a arătat un iepure care stătea liniștit în iarbă să-l dezmierd. Uimită, l-am întrebat în gând cum se face că nu îi e frică de mine. Mi-a răspuns, tot în gând, că era un Iepure de Paște. Ce îți spun despre mine aceste istorioare onirice? Că încă mă complac în lumea poveștilor.
Cele mai multe dintre visele tale sunt color sau alb-negru?
Am vise colorate în care predomină verdele, albastrul și lumina.
Ai – dacă accepți o asemenea formulă – un Vis de Aur? Unul anume care se detașează de restul celor visate de tine?
Da, am avut un „vis de aur” din care m-am trezit, ca să nu mor. Eram cu soțul meu în mijlocul mării și l-am rugat să ne facem în larg locuința, iar el m-a întrebat dacă nu mă tem că ne vom cufunda în adâncuri. Atunci, m-am uitat mai atentă în jur și am văzut că apa era limpede, transparentă, mătăsoasă, și ne ținea la suprafață, fără să ne ude. Și în acea clipă mi-am dat seama că marea aceea era Dumnezeu, iar descoperirea m-a cutremurat. A fost peste puterile mele să îndur atâta frumusețe și am deschis ochii.
Deci L-ai visat pe Dumnezeu?
Am povestit în cartea mea de amintiri, Drumul spre Emaus, că într-o noapte din anii `90, am visat că mă aflam într-un templu în ruină, la malul mării. În jurul meu o mulțime de oameni, unii din străvechime, alții din prezent, discutau în contradictoriu despre existența Divinității. Cum tăceam, ascultând împletirea și răsfirarea opiniilor, am deslușit deodată lângă mine un câine, care veghea cu o încordare atât de intensă, încât am simțit că sub acea înfățișare mă privea Dumnezeu. Era acolo, dar nimeni nu părea să-L vadă. S-a întâmplat, la scurtă vreme după aceea, să plec pentru zece luni cu o bursă de cercetare Fulbright la Corvallis, la Departamentul de literatură engleză a Universității Statului Oregon. Acolo, am asistat timp de un semestru la un curs de religie și filozofie. Încă de la început, în clasă, a intrat un bătrân, însoțit de un câine roșcat, cu ochii ca mierea brună. La sfârșitul primei prelegeri, m-am apropiat de bătrân și i-am povestit visul meu de noapte. El a replicat cu un zâmbet: „El nu e Dumnezeu, e doar un câine anume dresat să fie ghid pentru orbi”. Totuși de câte ori câinele și bătrânul lipseau, cursul își pierdea consistența. Când se afla în încăpere cu noi, câinele părea că doarme, cu ochii deschiși, așteptând terminarea cuvintelor. La sfârșitul cursului de filozofie și religie s-a limpezit ideea că toate credințele sunt la fel de adevărate și de bune, iar Hick, asemeni lui Huston Smith, în Religiile omului, după ce s-a străduit să împace toate crezurile, a conchis că Iisus este o metaforă, o figură de stil. Despre Înviere nu se vorbește. Dacă totul este important, poate tocmai prin această egalizare, nimic nu mai este esențial. Soluția unui singur răspuns e „totalitară”, soluția pluralității e nivelatoare, una duce la dogmă, alta la scepticism, toleranța alunecă în indiferență. Dacă n-ar fi fost câinele lângă mine, aureolat de vis, n-aș fi ajuns nicăieri.
Visele îi învie pe cei morți?
Visele ne asigură că iubirea nu cunoaște moartea. Cei dragi ai noștri care au încetat fizic să existe, se mută înăuntrul nostru și ne veghează. Ne apar din când în când pe parcursul somnului, ca să ne asigure că nu ne-au părăsit, ci dimpotrivă ne-au devenit călăuze. Mi se poate replica imediat că activitatea onirică are funcții compensatorii și că dorul face în vis absentul să devină prezent. Nu neg această explicație, dar sunt încredințată că ceea ce ni se revelă uneori, când dormim, ține de o cunoaștere complementară celei raționale și logice. Romanticii au cercetat cu temeritate această zonă a clar-obscurului și au dat peste tezaure mentale și sufletești extraordinare.
Prelungesc viața?
Nu știu dacă prelungesc viața dar, în mod cert, aceste experiențe ne lărgesc orizontul imaginației, ne îmbunează realitatea, o fluidizează, o muzicalizează, o umplu de speranță. Iar cel care își face din vis o sursă de inspirație, de cunoaștere și de înțelepciune, se eliberează de prejudecăți și de închistare. Arta își croiește din materialul oniric propriile plăsmuiri care celebrează imposibilul.
Cum faci așa încât să nu uiți ce visezi?
La trezire, nu deschid imediat ochii, deoarece lumina ar voala și ar șterge imaginile întipărite pe retină. Stau și recompun firul visului, reamintindu-mi-l, iar după aceea, mai târziu, îl transcriu în caiet, ca să nu îl uit. Uneori experiențele trăite în timpul somnului sunt atât de puternice, încât le țin minte și fără să le notez.
Cum îți împarți visele? Cum faci/pui ordine în ele?
Dacă ar fi să încerc o clasificare, aș vizualiza-o ca pe o scară cu mai multe trepte: pe cea mai de jos ar fi vălmășagurile de imagini din care nu se poate desprinde niciun sens, nicio coerență. Pe treapta următoare ar fi situate fragmente inteligibile de acțiuni, reacții, asemănătoare unor litere care se îmbină în cuvinte, în porțiuni de propoziții. Pe a treia treaptă, se încheagă mai bine înțelesurile. Ajungând aici, poți primi răspunsuri la preocupările diurne, te poți întâlni cu oameni pe care nu i-ai văzut demult și le poți spune ce nu ai apucat ori ți-a rămas pe suflet să le mărturisești, ai prilejul să dregi în vis ceea ce ai greșit ori vătămat, treaz fiind. Pe a patra treaptă, se apropie de tine cei de dincolo și îți deschid calea acelei iubiri de apoi care nu cunoaște barierele și obstacolele timpului și ale distanței. Pe o a cincea treaptă, te pomenești înconjurat de ființe necunoscute care îți devin rude, familie, prieteni, tu însuți ai o altă identitate decât cea lăsată în urmă, înainte de adormire. Totdeauna, la trezire, te simți sfâșiat, dându-ți seama că n-ai să-i mai revezi niciodată. A șasea treaptă e cea a îngerilor vestitori care îți revelă într-un chip explicit ori enigmatic ceea ce te așteaptă în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. În sfârșit, o a șaptea treaptă, dar nu și cea mai de sus, este cea a dorului de Dumnezeu. El mi-a apărut fie ca o umbră albă, în visul de care ți-am pomenit, fie ca o mare de lumină, fie ca un asfințit etern.
Oare un om care visează mult e un mare visător?
Cred că toți visăm de-a lungul anilor, dar uităm ce ni se arată în somn ori nu dăm importanță acestei părți nevăzute a vieții noastre. Eu mi-am cultivat facultatea de a îndrepta realitatea prin vis și prin imaginația care face din artă un mai bun modus vivendi.
Vorbești mult în vise sau asculți mai degrabă?
Nu prea vorbesc, mai mult ascult. Iar dacă se întâmplă să spun ceva, de obicei sunt redusă la tăcere fie de propria mea neputință, fie de cei din jur. Am mai curând atitudinea novicelui care are de învățat de la ceilalți. Există o logică a visului, alta decât cea a gândirii diurne. Ceea ce pare important în stare de veghe devine irelevant în vis și invers. De pildă, am mai povestit odată cum, într-o noapte, mi s-a arătat tata care rupea distrat foile scrise din caietul meu, ca să-mi arate cât erau de neînsemnate, iar apoi spărgea mai multe vase prețioase, umplând de cioburi podeaua. Mă uitam la el cu inima strânsă, părându-mi rău de fiecare dintre acele mărunțișuri, până când mi-am oprit privirea pe zâmbetul lui și atunci, de abia, mi-am dat seama de minunea faptului că eram împreună.
Ai vise care se repetă?
Tot mă întorc în somn în curtea și în casa bunicii materne unde am copilărit. Curtea e plină de crengi uscate, căzute din cei trei castani imenși. Încep să o mătur, încercând să dau la o parte timpul care o acoperă și nu reușesc. Alteori, sunt înăuntru, gâlgâind de bucuria că m-am mutat acolo pentru totdeauna și că în sfârșit va fi totul ca mai înainte. Totuși, știu că în jurul casei și grădinii noastre totul e dărâmat, că nu mai avem nici o legătură cu exteriorul, dar în interior e atâta liniște și armonie… Părinții și bunicile mele dorm în camerele alăturate, iar la geam, în penumbră, se leagănă frunzele trandafirilor agățători. Nimic nu s-a pierdut în vis.
Sau, altfel formulat: ce recurențe sunt în visele tale?
Aș spune că leit-motivul viselor mele e întoarcerea acasă. O întoarcere într-un timp care nu coboară pe verticala curgerii ireversibile a nisipului din clepsidră, ci suie pe spirala amintirii. Rătăcirea drumului este, ca în basme, cel mai cumplit coșmar. De aceea, oricât de superb ar fi peisajul, oricât de primitoare ambianța, dacă nu știi de unde vii și încotro te îndrepți, fiecare pas te adâncește în infern. Dar uneori am parte de călăuze și ies la lumină.
Cum – și unde desigur – se văd visele tale în ceea ce scrii?
Multe dintre trăirile mele onirice se strecoară în poezie. Pe de altă parte, nuvelele și poveștile pe care le-am scris până acum mi-au venit în timpul visării cu ochii deschiși. Eu nu am făcut decât să pun în cuvinte imaginile, întâmplările și unduirile sentimentelor. Tot ce am compus în acest registru este „o invitație la vis”, la visul care corectează cotidianul, dezmărginindu-l.
Viața e un vis?
Viața e și vis, și tot ceea ce îi dăruim pentru a o face mai bună și mai frumoasă pentru noi înșine și pentru cei din preajma noastră.
Ai visat cel mai frumos vis? Sau încă nu?
Cel mai frumos vis este însăși viața, cu nimbul ei de imaginație și libertate. Depinde de noi să îl transformăm până la capăt într-o comoară pentru Cel care ni l-a dăruit.