Paul Valéry indica „fenomenele de răscruce” precum războaiele, cataclismele naturale, molimele care pot stimula spiritul pe un făgaș creator. O dovadă ar putea-o constitui și volumul de versuri al Angelei Furtună consacrat actualei pandemii de coronavirus, în concentrarea acesteia din provincia domiciliară a autoarei, Bucovina, propusă drept „Lombardia României”. E vorba mai întâi de un natural impuls reactiv la numitul flagel, de-o mobilizare a ființei printr-o suită de scrisori adresate lumii, dar și eului auctorial însuși, extinsă pe o amplă tramă emoțională în care se întâlnesc consternarea, durerea, contemplația, oripilarea, dubiul, consolarea, așteptarea în multiple asocieri și disocieri. Tonul e unul înalt, de o solemnitate înscriind atmosfera gravă precum și fermitatea conștiinței ce și-a propus a-și integra motivul în cauză printr-o abordare similisistematică: „așa cum a ajuns ea până la mine,/ apocaliptic și cataclismic/ în Lombardia României,/ pandemia a devenit o operă de artă de război/ prin toate constrângerile ce duc la libertăți interioare/ sufocante, su-fo-can-te-su-fo-can-te/ moștenire a unei estetici/ ce urcă din primul șamanism chinezesc”. Arta și realul fuzionează într-un tablou halucinant în măsură a sugera limitele dramatice ale fiecărui factor cu concursul celuilalt. În consecință „virușii mascați, ghiftuiți cu muzici și costume,/ se așează pe câmpiile noastre alveolare și/ le colonizează cu clovni ce pantomimează și/ ne hipnotizează, apoi ne preschimbă/ oxigenul în strigăt de odă și șuier de eunuci”. Avem a face cu o mobilitate extremă a referinței fictive, cu „o reprezentație de filigrane sonore,/ unic dialect în limba chineză și figurine de teatru de umbre/ la fel ca în Dansul Marelui Războinic/ sau Dansul Dawu chinezesc, relatat de Confucis”. Apare și o divinație, aceea că „supraviețuitorii pandemiei vor învia/ să fie întoteauna pregătiți pentru/ un nou curent teatral planetar:/ frumusețea completă și frumusețea abstractă împreună/ într-un eroism al elitelor de a reduce gloata/ la un public spectator imunizat”. Cutezanța e aici cea de-a include dramatismul existențial la limită imperativului estetic, îndepărtându-l de prozaica „statistică pură” cea refractară „personalizării”. Condiție constrictivă a limbajului poetic. Întrucât altminteri „nimeni nu va mai percepe urletul, suspinul, geamătul:/ devenim invizibili în propria existență,/ doar un grup martor, o cazuistică și/ suma victimelor colaterale raportată la statul major”. Intervine cumva un tendenționism? Postura emoțională până la patetic e în fapt continuu echilibrată de gratuitatea imaginii. Aidoma unei săgeți întinse pe arcul încordat, săgeată care nu mai pornește niciodată.
Dar perspectiva se deschide înspre mai ampla criză epocală, în cuprinsul căreia pandemia reprezintă doar un episod, e drept revelator, al negativului. Un prilej de-a o percepe în concentrarea-i nefastă, în mixtura fără scăpare de viață degradată și moarte compromisă, de elementară îmbulzeală umană și tehnică la zi, de automată căutare și erezie: „catacombe mustind de stări de panică/ îmbulzeală pe internetul hipnotic/ coadă la supraviețuirea prin domesticire/ și teleportare/ Cartea Populară a Morților se scrie singură,/ prin motoarele de căutare/ se naște o religie extinsă a concesiunii live/ și a sfintei împărtășanii în online – / deasupra tuturor, proorocul,/ eul gânditor, orb și orbitor,/ complet dedicat/ amintirilor ignorate,/ lăuntrice”. De o vigilență neluată în seamă și în reciprocitate neluând în seamă bezmetica ambianță, entitatea umană rămâne suspendată: „căci omul este obișnuit să lupte rațional/ numai cu entitățile cu care are/ contact vizual direct – / vino, deci, la fereastră,/ fă-mi un semn cu batista albă/ și cheamă înapoi acasă/ Omul/ pe care l-ai abandonat/ în vitrina de muzeu/ sau în masca de unică folosință”. Venind deopotrivă dinspre datele abrupte ale dezastrului și dinspre alarma eului, anomia primează.
Interesant e faptul că limbajul liric însuși reflectă deplasările fără capăt, scientizarea absorbantă, babilonia sufocantă. Se adaptează reflex mediului spre a-și exprima mai convingător disocierea: „ușa rămâne închisă/ fereastra rămâne ermetic închisă/ inima rămâne etanș și defintiv închisă/ abis între trecut și viitor – / e vremea informațiilor despre angoase/ ce domesticesc răzvrătirile biblice,/ e vremea evadărilor dintr-un prezent ce dinamitează/ experiențele eului tău reflexiv/ și te transformă în scutul de anticorpi/ al speciei”. Pentru a fi mai fidelă întru comunicare, poeta însăși se înveșmântă în noul costum de epocă al cercetătorului ori al medicului curant. Utilizează terminologia acestora, pune diagnostice, propune remedii neuitând a introduce semnalele psihanalitice ale introspecției. De la sine înțeles neomițând misterul: „în unele zile din carantină,/ poate de la hipoxie, poate de la lipsa de stimuli/ sau poate de la obezitatea in statu nascendi/ dobândită pe divanul de înstrăinare,/ traversam secvențele de depersonalizare/ prin care mintea mea se debarasa de mine/ -ai poftă de viitor? / -ai răbdare să înțelegi de ce lumina/ vine din același loc cu întunericul? (…) ai nevoie de mai multă neliniște năvod/ pentru a atrage pacea de partea ta și/ convoiul de apatii ce duce la nirvana?/ -ai chef să răzbuni prin supraviețuire/ morțile fără sens dictate din laborator?// cărăușii demonici nu se pot bate/ cu pumnul în piept,/ drumul lor se oprește acolo unde/ pulsează o inimă/ viață de poet/ caligrafia cicatricilor/ pe cuvinte cu terminații nervoase”. Astfel cum aborigenii japonezi au adoptat înveșmântarea europeană, întâlnim un caz de autor care, fără a-și pierde identitatea lăuntrică, recurge la o mutație exterioară. Apar însă pasaje suficiente în care ținuta tehnică la patru ace face loc rostirii sumbre, de pildă oferind, nu fără un cinism sapiențial, următorul conspect al istoriei: „ care istorie?/ poate serotonina creierului tău/ să devină eudaimonia speciei umane? (…) istoria/ altfel spus nenorocul de a agonisi/ fapte de arme/ și două stiluri de bătălie/ justificând nevoia de a ucide:/ a te lupta ca un laș/ sau a te lupta vitejește/ pentru a cuceri/ dreptul de a minți/ pentru urmași/ sau dreptul de a le transmite/ un adevăr de neînțeles”. Morală a unei fabule absconse?
Nimic nu pare limitat în acest exercițiu apocaliptic în care posibilul trage spre monstruozitate, în care durata personală dispare în avalanșa timpului colectiv: „după ce privești mult în oglindă/ mintea ta imaginează chipuri de/ monștri și de fantome – efectul troxner/ sau apocalipsa imaginarului când își atacă autorul/ după care îi fură timpul biografic/ și îl lasă pradă timpului istoric”. Excepție făcând doar semnul divinului: „singura formă de viață/ neatinsă de omnisciența emfatică/ este bucuria pură/ a revelației”. Tot mai dificil de contactat, oferindu-se fie doar pe o cale senzorială: „în sfârșit, ai găsit în cămară/ borcanul cu dulceață de cireșe amare și cu/ semințe de mâhnire rumenită în epifanie:/ gustul naturii, Dumnezeul/ simțurilor recuperate prin suferință”. Prin paginile Angelei Furtună străbate nu o dată suflul marii poezii. Surpriza marasmului asumat/respins cedează în ultimele rânduri ale cărții într-o smerită exigență mistică: „ne judecă oare vreodată Dumnezeu după/ felul cum apărăm/ minunea din noi?”.
Angela Furtună, Scrisori din Lombardia României, Editura Integral, 2021