Anul acesta, la calendele lui martie sau, mai degrabă, odată cu intrarea în decarul lui iunie, că ne vom dovedi bine pregătiți să celebrăm sau nu, după cel puțin patru sezoane de epidemie abderită curentă, cei 185 de ani de la nașterea lui Ion Creangă – cel mai năzdrăvan prozator din câți avem – pentru un început de tratament realist și dezinhibant, cu toții ar trebui să ne îndemnăm a citi, dacă nu neapărat povestea cu dichis a lui Moș Nichifor Coțcariul, atunci măcar, în aceeași cheie, pe cea a lui Dănilă Prepeleac cu Scaraoțchi, dar cred că ar fi la fel de indicată și Soacra cu trei nurori sau Ivan Turbincă și, de ce nu? – de vreme ce însuși Democrit observase la vremea sa succesul cărților apocrife! – Povestea lui Ionică cel Prost, poreclit și Irimiea. Mai cu seamă că aceasta din urmă, înnădită bine cu Povestea poveștilor, ne-a tot fost servită cu râvnă și, mai abitir, cu asupra de măsură, chiar de acele harnice edituri care le-au ținut frumușel sub oboroc vreo 45 de ani în vremea comunismului multilateral dezvoltat, și, iată-le acum ajunse la concurență, nici mai mult, nici mai puțin, cu Tropicele și Sexus-ul lui Henry Miller, ba chiar și cu celebra Viață sexuală a Catherinei Millet… Rămânând câteva momente în această zonă, e absolut cert că humuleșteanul, cu totul îndreptățit și meritat, de altminteri, a devenit, în vremea din urmă, atât pionierul, cât și exponentul major al literaturii erotice, sexiste și licențioase românești, un gen de scriere nu numai bine reprezentată și fervent citită pe plan mondial, dar și cu o bogată tradiție și vârfuri literare incontestabile, aiurea.
În deceniul 1867-1877, pe când Maiorescu, pe urmele tinerei noastre novele, practicată cu oarece elevație atunci de un Alecsandri, Odobescu și Bolintineanu, începe elaborarea teoriei sale asupra „romanului poporan” (finalizată prin 1882), el observă că aproape în concurență cu estetica superioară a lui I. L. Caragiale, care pune pe scenă, deopotrivă, câteva tipuri literare realiste din viața urbană sau suburbană a mahalalei, dezvoltându-le străluci…„cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile, cu expresiile lor”, alături de un Slavici, Gane, Negruzzi, Brătescu-Voinești, Duiliu Zamfirescu ș.a., Ion Creangă creează, din pur instinct, acel tip de personaj de curată extracție țărănească, cu o neîndoielnică valoare specifică pentru ethosul românesc. Galvanizat de curentul unei atare observații axiologice și revelatorii – cum își dezvolta criticul junimist tema – subiectul romanului contemporan ar trebui să fie viața specific națională, iar personajele lui principale, reprezentanții unei clase întregi, țărănimea, în ce are ea distinctiv și fundamental românesc. „Căci o figură din popor este pusă de la început sub stăpânirea împrejurărilor ca sub o fatalitate, ea poate fi pasivă fără a fi slabă, fiindcă înfățișează în sine toată puterea impersonală a tradiției de clasă și totodată exprimarea simțirilor și a pasiunilor ei poate fi mai clară, fiind mai primitiv firească și mai puțin meșteșugită prin nivelarea culturii înalte. De aceeași vedem că romanul poporan se poate înălța la o culme de emoțiune ce-l pune alăturea cu adânca mișcare a tragediei, la care nu ajung romanurile din societatea de cultură cosmopolită.” Ar trebui spus aici că Maiorescu găsea în epica scriitorilor amintiți o trăsătură care o apropia și o punea în contact „cu un întreg curent al gustului estetic în Europa, curent, nota criticul, pe care noi îl credem foarte sănătos și în urma căruia romanurile țărănești și descrierile tipice au ajuns să fie cel mai prețuite produceri ale literaturii de noveliști (vezi Titu Maiorescu, Literatura română și străinătatea, Critice, vol.II)”. Prețuitor, cum prea bine se cunoaște, al epicii realist-rustice și compasive („romanul câmpenesc”) a lui George Sand, mai ales, dar și a operei unui Turgheniev sau Dickens, criticul de la Junimea nu se sfia să-i considere pe Ianachi Slavici și Ion Creangă urmași demni ai modalității de a scrie a acestora! Sigur, nu discutăm aici despre valabilitatea teoriei despre roman a lui Maiorescu, ironizată suficient, mai târziu, de un Pompiliu Constantinescu sau chiar desființată de E. Lovinescu. Ceea ce ne reține atenția este aprecierea valorii prozei lui Creangă căruia criticul de la Junimea nu i-a dedicat un studiu special, ca în cazul lui Eminescu, dar pe care îl prețuia și îl situa foarte sus în tabla sa personală de valori. În orice caz, în Critice (ediția din 1878), el îl citează ca pe unul dintre prozatorii valabili ai momentului, așezându-l printre „scriitorii estetici și erudiți reflexivi”, alături de Eminescu, Caragiale, Duiliu Zamfirescu… Motiv pentru care, sunt încredințat, reproșul ulterior al lui G. Călinescu făcut lui Maiorescu, cum că i-ar fi minimalizat valoarea, încadrându-l între scriitorii poporani, e în afara chestiunii de fond. Pentru Maiorescu „orice individualitate de popor (cazul lui Creangă, n.n.) își are valoarea ei absolută și, îndată ce se exprimă în puternica ei formă a frumosului, întâmpină un răsunet de iubire în restul omenirii ca o parte integrantă a ei”. Ca literator poporan, sub nicio formă, Ion Creangă nu a fost în concepția maioresciană un scriitor primitiv și, cu atât mai puțin, grosolan, de luat în seamă adică numai pentru anecdotele sau corosivele sale debitate cu atâta risipă de vervă rabelaisiană în ședințele Cenaclului Junimea, pentru a-i trezi din somnolență pe„boierii cei subțiri”, școliți prin cele străinătățuri. De altminteri, dacă nu greșesc, niciodată Maiorescu nu a folosit în ceea ce-l privește pe humuleștean respectiva vocabulă. Cel care face efectiv uz de ea, din capul locului (1875), este Iacob Negruzzi, academicianul și parlamentarul care nu-și retrage și nu-și nuanțează câtuși de puțin aprecierea aparent ireverențioasă nici măcar după aproape 30 de ani de la moartea scriitorului, în 1919, când începe să-și publice în „Convorbiri literare” Amintirile de la Junimea. „Ce fericită achiziție pentru Societatea noastră – își va fi notat el în vreo hârțoagă, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, după câțiva ani de la debutul lui Creangă în Cenaclul «Junimea» – această figură țărănească și primitivă a lui Creangă. Tobă de anecdote, avea totdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele «corozive» specialitatea sa, spre marele haz al lui Pogor, al lui Lambrior, ba se poate zice – afară de Naum – al tuturor junimiștilor. Când râdea Creangă, ce hohot, plin, sonor, din toată inima, care făcea să se cutremure pereții”. În binecunoscutul studiu intitulat Junimea și junimismul (1978), referindu-se strict, undeva în cuprinsul lui, la această etichetare, transmutată la fel de ușor de conducătorul junimist (timp de 15 ani) al Convorbirilor literare și operei autorului Povestei lui Stan Pățitul, creație a unui „talent primitiv și necioplit”, în opinia sa, Z. Ornea precizează irefutabil „că pentru Negruzzi termenii «primitiv» și «necioplit» nu au aici caracter peiorativ, și nici unul diminuant”. După părerea exegetului, care are privilegiul de a cunoaște ca nimeni altul spiritul epocii, ei „voiau pur și simplu să sublinieze structura populară a autorului și a creației sale”. Ca să fiu sincer, observația lui Z. Ornea nu mi se mai pare câtuși de puțin, astăzi, shocking și nici măcar superfluă în contextul dat, după ce, întâmplător, am parcurs recent un adevărat excurs eseistic despre semnificația multiplă a cuvântului primitiv, o digresiune briantă în totulî ntreprinsă de Alexandru Busuioceanu, prin 1930, cu privire la respectiva categorie estetică în poezia de început alui Nichifor Crainic (vezi Al. Busuioceanu, Figuri și cărți, Ed.„Cartea Românească”, Atelierele Sfetea, f.a.).
Deși s-a ferit să îl socotească sau pur și simplu nu a fost în stare să vadă în Creangă, asemeni lui Eminescu, cu care, de altminteri, îl situa în rând, un scriitor artist, pe de altă parte, în contrabalans, poate, Titu Maiorescu a păstrat cu marele povestitor, până la moartea humuleșteanului, o relație foarte specială, aș putea zice, chiar, privilegiată. Fără să exagerez cu nimic, aș merge până acolo, încât aș avansa ideea că, depășind barierele raționalismului și socotinței sale temperamentale binecunoscute, autorul viitorului proiect de revizuire a ortografiei (document ce stă la baza adoptării scrierii fonetice în limba română), basé sur une qualité de maître, recunoscută îndeobște, l-a transformat pe Creangă, poate cu bună știință, poate fără să vrea, într-o „legendă pilduitoare”. Sprijinit pe suportul unei atare situări valorizatoare care spune mai mult decât orice aserțiune axiologică bătută în cuie, în prefața la volumul I al Discursurilor parlamentare, Maiorescunu ezită să îl aducă și să îl ralieze automat, fără să clipească, pe Creangă la Junimea, încă din 1871, pe când hâtrul și iconoclastul Popa Smântână nu era pe atunci, în realitate, decât un fracționist. Ca totul să fie cât se poate de veridic, firesc și osmotic preluat ca adevăr gol-goluț, criticul plasează cu îndemânare într-o ședință de cenaclu a Junimii anului respectiv anecdota cu privire la respingerea taxei asupra burlăcăritului debitată, chipurile, cu acel prilej, de Creangă, ca reacție spontană, dar și consonând cu manifestarea grupului, fațăde invitația de a face politică, lansată cercului junimist, prin intermediul lui Titu Maiorescu, de către ministrul externelor de atunci, Gheorghe Costaforu. Potriveala, altminteri cu totul nevinovată, ar fi putut fi luată de bună, dacă astăzi, bazându-ne pe documente ce nu pot fi infirmate, n-am ști cu precizie că prozatorul și-a făcut debutul la Junimea de-abia în 1875, când nu a citit în cenaclul grupului junimist nimic altceva, pe cât se pare, decât Soacra cu trei nurori! Anecdota cu respingerea la o întrunire electorală a taxei pe burlăcărit, da, a fost spusă cu farmec și vervă de inegalabilul Ion Creangă, nu mă îndoiesc – episodul fiind de notorietate în epocă – însă la o dată, cu siguranță, ulterioară. Pentru a pune vârf comédiei altfel plină de farmec a poveștii inventate de Titu Maiorescu, singurul istoric literar, din câte știm noi, care i-a dat crezare, cuvânt cu cuvânt, rămâne Vladimir Streinu, altminteri un cercetător acribios din speța cea mai credibilă (vezi considerațiile sale pe acest subiect în micromonografia Ion Creangă, apărută postum la Editura Albatros, în 1971, pag. 41).
Revenind la relația specială dintre Maiorescu și Creangă, doar puțini dintre noi mai știu faptul că respectivii s-au cunoscut cam cu vreo zece ani mai înainte ca Ion Creangă să ajungă membru al Junimii. S-a întâmplat în 1864, când diaconul de la Biserica Patruzeci de sfinți din Iași s-a înscris în același târg moldav la „Școala preparandală” de învățători, un fel de institut pedagogic care la ora respectivă era condus chiar de Maiorescu, pe care, de altminteri, l-a avut și profesor de gramatică. Un dascăl, în orice caz, care înțelegea și preda obiectul numit mai sus cu totul altfel față de ce recomanda metoda Măcărescu pusă la greu în practică la „școala de popi” de la Fălticeni, „curat meșteșug de tâmpenie”, cum știm din Amintiri…, din ghearele căruia, „înecat în pronume conjunctive”, lui Davidică din Fărcașa i s-a tras și moartea….Ion Creangă descoperă în cadrul Institutului, sub bagheta pedagogică suplă a celui ce tocmai atunci ținea la Universitatea din Iași celebrele prelegeri de logică, avantajele metodei deprinderii concomitente a scris-cititului și nu-i trebuie prea mult timp să ia hotărârea de a o dezvolta și teoretic, mai târziu, într-un abecedar aplicativ pentru clasa întâi primară. Descătușat din chingile scolasticii pedante pe care o resimțise ca pe o tortură anihilantă ani în șir în școlile pe unde trecuse, la „preparandala Vasile Lupu”, Creangă e atras de la bun început, ca pilitura de fier de forța undelor magnetice, de calitatea profesorului său, care, la rându-i, îi prețuiește strădaniile la învățătură și îi încurajează preocupările pedagogice incipiente. Clasificat, la terminarea cursurilor, primul pe școală, Maiorescu îl va reține pe Creangă fără să stea prea mult pe gânduri, ca institutor la școala sa, după ce îl mai folosise chiar și în timpul cursurilor ca învățător suplinitor în instituția cu pricina. Muncind din greu, în continuare, adesea în condiții insalubre inimaginabile pentru a-și îmbunătăți atât noua metodă de predare, cât și capacitatea de abstractizare noțională, cu deferență, în următorii doi ani Creangă nu numai că nu renunță la proiectul legat de abecedar, dar încet și sigur face primii pași spre câștigarea de partea sa a lui Titu Maiorescu (licențiat în litere, filosofie, dar și în drept, rector în funcție la Universitatea din Iași, însărcinat direct de Alexandru Odobescu, ministrul instrucțiunii publice, cu reorganizarea învățământului), în vederea sprijinirii finale a proiectului său. Ca și față de Eminescu, pe care, după unii cercetători, îl cunoaște între anii 1870-1875, Creangă se lasă fermecat de personalitatea complexă și de pregătirea științifică remarcabilă a lui Maiorescu care, deși mai tânăr cu trei ani decât humuleșteanul, își privea cu empatică larghețe și înțelegere emulul, înzestrat acutus magis, quam eruditus, dar în inima căruia simțea pulsând sângele ramurii dezmoștenite a neamului.
După 1867, odată cu instalarea la putere a facțiunii liberale, în urma „Înțelegerii de la Concordia”, în relații foarte încurcate cu familia, împovărat de greutăți financiare și aruncat din școală în școală (într-un raport de inspecție din 1870, deși junimistul Anton Naum se arăta satisfăcut de „progresul copiilor” pregătiți de Creangă în școala de la Sărărie, el arăta totodată că „numai cu multe suferințe din partea d-lui institutore se poate susține această școliță”), relația lui Creangă cu Maiorescu ar părea că se răcește. După ce, în 1872, Creangă este scos din rândul preoților (printre alte necoformisme care i se reproșau, mergea la teatru, își răsese barba, își tăiase codița cinului și trăsese cu pușca după ciori deasupra Bisericii Golia!), la numai câteva luni este dat afară și din învățământ, fiindcă, glăsuia țidula de înștiințare, „nemaifiind preot, nu poate ca pierzând a sa demnitate de preot să mai figureze în corpul didactic”.
Norocul sau destinul lui Ion Creangă rămâne legat inexorabil tot de Titu Maiorescu. Ajuns, în 1874, în fruntea Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor, marele politician și om de cultură nu ezită să-și primească, în această calitate, fostul elev în audiență, să-i asculte doleanțele și să-l sfătuiască să ceară să fie reintegrat în învățământ. Argumentul cel mai puternic în baza căruia îi va face rechemarea la catedră, de la 1 septembrie același an, l-a constituit faptul că „chiar în acești doi ani din urmă de când nu mai face parte din corpul didactic – suna concluzia Consiliului General al Instrucțiunii Publice de pe lângă minister – (Ion Creangă) tot n- a încetat de a lucra pentru instrucțiune, ocupându-se cu publicațiuni de cărți didactice”. Într-adevăr, în 1871, Ion Creangă publica, împreună cu C. Grigorescu și V. Răceanu, o culegere de învățături morale, intitulată Învățătorul copiilor, carte de cetire în clasele primare, cu litere, slove și buchii, un opuscul întocmit în spiritul Metodei nouă de scriere și cetire din 1868 – Abecedarul lui, ca să spun așa, atâta vreme gândit și pregătit cu migală – carte realizată, în fond, sub imperiul metodei, la îndemnul și se pare sub supravegherea finală alui Titu Maiorescu, cel care o recomandă în continuare, de altminteri, și pentru tipărire.
Înainte de a ajunge la Junimea, la nivelul didacticii epocii reprezentată la vârf în Europa de atunci de un Pestalozzi, dar adesea practicată încă în România mică de dascăli de anvergura și cu metodele unui Măcărescu (nemaipunând la socoteală „glumele”, cu „calul bălan” și „Sfântul Nicolai”, de pildă, ale părintelui Ioan Humuleșteanu), se poate spune că Ion Creangă se remarcase deja ca un intelectual de ținută, fiind realmente și un pedagog cu carte. Prin intermediul unei scrisori care ni s-a păstrat de la el, adresată în 2 februarie 1882, de la Iași lui Ioan Slavici, de găsit în volumul III al celebrelor Studii și documente literare, publicate la Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1932, de I.E Torouțiu, serviți mai bine decât de orice comentariu pe această temă, ne dăm seama de faptul că prietenul lui „Bădița Mihai” (nu întâmplător, poetul îi căuta atât de asiduu compania) nu iubea numai fabulele folclorice și scornelile populare cu miez, dar și cartea-carte, pe care, ne lasă să subînțelegem, n-o închei după ce ai terminat de scris și ultima pagină, ci abia după ce ai tipărit-o, difuzat-o și retipărit-o în ediții succesive în folosul luminării neamului…O reproducem, în extenso, alături, cu notele excepționale ale lui I. E. Torouțiu, cu atât mai mult cu cât nu credem că-și mai aduce cineva aminte de ea. „Iubite Domnule Slavici, îi scria Ion Creangă autorului recent apărutului roman Moara cu noroc. Prin poșta de astăzi am trimis o scrisoare D-lui librariu Socec, poftindu-l să-mi răspundă dacă binevoiește primi în desfacere cărți didactice de ale noastre: «Metoda Nouă» (ediția a XVI-a: 1882 a manualului didactic „Metoda nouă de scriere și cetire, pentru uzul clasei I-a primară, de institutorii I. Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu”, apărută în prima ediție la 1868/n. lui I.E.T), «Învățătorul copiilor» (ediția a VI-a: 1880 a cărții didactice „Învățătorul copiilor, carte de cetire [în] clasele primare, cu litere, slove și buchi. Cuprinzându învățături morale și instructive. De învățătorii C. Grigorescu, I. Creangă și V. Răceanu și apărută în prima ediție la 1871/ n.lui I.E.T)”,. «Regulele limbei române» de Maiorescu (ediția a II-a: 1882 a cărții Regulile limbii române pentru începători, clasa a II-a primară, de Titu Maiorescu, retipărită cu învoiala autorului(s.n.) de I. Creangă apărută în prima edițiela 1879/ n. lui I.E.T.) etc., dându-i de la mie înainte, rabat de 35% pe bani gata și portul pe socoteala D-sale. Noi am ave plăcere să facem și această negustorie (deși nu-i vreo pricopseală) gândindu-ne la mulțimea ce s-ar pute trece; mai ales că chiar acum suntem la corectura coalei I, ediț. XVI (tirajul edițiilor didactice ale lui Creangă și colaboratorilor săi a fost mare. Metoda nouă, la ediția 23-a, ajunsese la 527.000 pe acea vreme/n. lui I.E.T.) și am pute trage cu înlesnire un număr și mai mare de exemplare. Vă rog, dar în puterea meșteșugului, dragă D-le Slavici, abăteți-vă în treacăt pe la Socec, intrați în vorbă cu el despre această afacere, stăruiți să ne răspundă ori da ori ba și totodată comunicați-mi și D-v rezultatul./ Vă salut cu dragă inimă!/ Salutări și serutări din parte-mi D-lor Eminescu (ce făcea parte din redacția ziarului „Timpul”/ n. lui I.E.T.), Nica, Gaster, etc., etc. // I. Creangă
Acum un an am vorbit cu Socec chiar eu (fiind ales, în 1880, membru în Consiliul Generalal Instrucțiunii – în urma stăruințelor ministrului V. Conta – I. Creangă vine la București, ca să-și facă datoria. Aici stă până la Septemvrie același an/ n. lui I.E.T.) și ne-a lăsat cu 40%. În sfârșit, ori așa ori așa; asta spre știința D-voastre. Marfa, ce-i drept, e prostuță; dar am văzut și mai proastă vânzându-se la dânsul, dacă are noroc…”// I.C.
Să amintim că în lucrarea Institutorul Creangă (1925), a profesorului universitar cernăuțean Alexandru Leca Morariu, viitorul refugiat în Regat, în urma ocupării Bucovinei de Nord, din iunie 1940, de către ruși, semnalează cititorului că Ion Creangă avea în bibliografia sa de lucrări pedagogice și o Geografie a județului Iași, întocmită „pentru clasa a II-a primară urbană și pentru clasa a III-a primară rurală, de ambele sexe”, împreună cu V. Răceanu și Gh. Ienăchescu. În notele la scrisoarea reprodusă de noi mai în față, Ilie E. Torouțiu amintește și el acest manual de geografie, menționând ediția a doua din 1882. Același istoric literar vorbește și despre o Hartă a județului Iași având ca autori pe V. Răceanu și I. Creangă, lucrare repertoriată și de Lucian Predescu în cea mai bună exegeză care s-a scris despre marele clasic între cele două războaie mondiale, respectiv, Viața și opera lui Ioan Creangă (1935). În cea de a III-a ei ediție, tipărită sub supravegherea lui Lucian Predescu, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras S.A. – f.a. (cel mai probabil 1944), autorul completează inventarul cărților didactice scrise de Ion Creangă cu Povățuitorul la cetire prin scriere după sistema fonetică; Planul Orașului Iași; Regulile limbei române și Metoda specială a aritmeticei (rămasă în manuscris).
Când ajunge, în 1875, la Junimea, de mână cu Mihail Eminescu (pe care îl considera cu o intuiție profetică de Sibilă drept cel mai mare poet al românilor), Creangă e drept nu-și scrisese încă seducătoarea peste veacuri capodoperă care rămâne Amintiri din copilărie – operă unică pe tărâmul literaturii universale – însă, cum sper deja să fi arătat mai sus, nici nu umbla hăbăuca chiurluit și bechiu, ca să mă folosesc de o expresie din glosarul alcătuit de G.T. Kirileanu ediției Ion Creangă, Opere complete, 1909. Azi se știe cu siguranță că, încurajat de succesul unor povești culese în Învățătorul copiilor, cu sprijinul lui Scipione Bădescu, încă din 1872, Creangă își făcuse debutul revuistic în coloanele Noul(ui) curier român. Plecând de aici, s-au găsit destui cercetători de-a lungul vremii care au vorbit de un Creangă „junimist” înainte a ajunge la Junimea, ceea ce, cu alte cuvinte, ar vrea să spună – și e un adevăr valabil – că nu mediul boieresc din casele Pogor și Maiorescu în care se țineau întrunirile grupului l-a format în mod fundamental pe prozator, ci doar că genialitatea, flerul și instinctul lui artistic au găsit aici mediul propice de afirmare sistematică. Mai mult decât lustrul aristocratic și cărturăresc pe care-l va fi resimțit acolo și care-i va fi disciplinat mai curând ardoarea de a reuși, jovialitatea înnăscută, râsul sănătos și lipsa de complexe au avut darul de a revitaliza, nu o dată, atmosfera prea scrobită și închistată în care se complăceaua desea „colegii” lui împovărați de nenumărate ranguri, funcții ori decorații, mulți dintre ei, pur și simplu devitalizați de ani buni într-o atitudine stereotipă.
În afară de Eminescu și Maiorescu, pe care-i știa mai de mult, în atmosfera binevoitoare de la Junimea, Creangă se împrietenește repede, după câteva lecturi ale unor texte care i se rețin automat și vor vedea lumina tiparului în paginile Convorbirilor literare, cu Lambrior, Pogor și Iacob Negruzzi (cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi, întemeietorul nuvelei istorice românești). În această atmosferă propice, notorietatea sau faima lui, dacă vrem, orice s-ar spune, vine însă după banchetele Junimii din 1876, 1877, când, sans gêne, povestitorul a citit într-o strălucitoare atmosferă funambulescă Povestea lui Ionică cel prost și apoi Povestea poveștilor, care-l transformă în ochii caracudei (conduse de N. Gane, primarul în exercițiu al Iașilor și viitor academician!), a lipovenilor și a celor nouă, responsabili cu întreținerea bunei dispoziții în cenaclu – unde, se știe, primà anecdota – într-un adevărat maestru al unor asemenea creații gâlgâind de spirit și debordantă fantezie. Exhibând în modul cel mai firesc suportul unei sumedenii de cuvinte cu mai multe sensuri, împletite meșteșugit cu enigme viclene și ziceri vechi populare, cu jocuri acrimonioase și întorsături gramaticești ingenioase, povestirile lui Creangă atestă o troie lingvistică și o genialitate a spiritului popular întrupat cu meșteșug în ele, care fac din realizator, fără nicio exagerare, un creator din spița unică a unor Rabelais, Cervantes sau Ilya Muromeț.
Citit și prețuit, cum îndeobște se știe, grație Amintirilor din copilărie, publicate doar parțial în timpul vieții (primele două părți în 1881; partea a treia în 1882), destul de bolnav, Creangă se bucura spre sfârșitul vieții nu numai de o binemeritată reputație de mare și original scriitor, dar și de una pe care nu a împărțit-o niciodată cu nimeni, aceea de perfect cunoscător și totodată inițiator în cele mai tainice secrete ale limbii românești. Nu vreau să aduc în sprijinul aserțiunii noastre decât un singur exemplu, recurgând încă o dată la o scrisoare din 1887 a prozatorului, adresatălui Nicolae Gane, epistolă de găsit, ca și precedenta, în fondul de aur al Studiilor și documentelor din arhiva I.E Torouțiu, vol. III.
„Stimate Domnule Gane, i se adresa Ion Creangă, la 28 Noiembrie 1887 vechiului său prieten, devenit în acel an pentru a treia oară primar al târgului de pe malurile Bahluiului. La scrisoarea dumneavoastră, am cinstea a răspunde: Tăunul este un fel de muscă lungăreață la trup, de culoare surie-gălbie, care, «mai cu samă, bună oară, firește, mai departe,vorba burlăcăritului» (atenție!, n.n./S.I.G), pișcă vitele (mai ales caii de sex feminin) la partea delicată…puțin bulbucată…, cu bortă la mijloc și nici cu cât aiurea…
Unii țerani, drăcoși, prind câte un tăun, îi vâră câte un paiu în cur, apoi îi dă drumul cu paiul, încât fuge nebun de durere. Și de aici a remas vorba că «fuge ca tăunul cu paiul în c…». Prin urmare zicătoarea se ia cu înțeles de iuțeală. (Nota lui I.E. Torouțiu: „Nu întâmplător N. Gane se adresează lui Creangă pentru a da lămurirea unor cuvinte populare. Se pare că povestitorului nostru îi mersese vestea că e meșter în tălmăcirea lor (s.n./S.I.G.). Astfel, folkloristul bucovinean Simeon Florea Marian (s. lui I.E. Torouțiu) scrie lui Iacob C. Negruzzi, la 2 Ian. 1881: «Acuma am o rugăminte. Eu m-am adresat D-lui I. Creangă în privința Ornitologiei pop. Române, dar până azi n-am primit nici un răspuns. Dacă ați putea vorbi cu D-lui și l-ați ruga în numele meu ca să-mi trimită măcar câteva datine, credințe, legende etc., etc. Despre paseri și deocamdată despre cele următoare, mi-ați face un servițiu foarte mare și eu v-ași fi totdeauna recunoscătoriu pentru aceasta» etc. (Cfr. I.E. Torouțiu și Gh. Cardaș, Studii și documente literare, I, pp. 277-278).
Alt fel suntem sănătoși; numai caracuda, urgisită de soartă, aleargă și ea după nevoile ei, mai ca tăunul cu paiul în cur.
Cu bine și cu sănătate să dea D-zeu să ne vedem”.
I.Creangă
Lăudând calitatea documentului invocat, am putea, desigur, deschide o fereastră nouă și vorbi, cu folos, mult și bine, despre un Creangă aproape complet necunoscut încă; cel din corespondență. Subiectul e foarte tentant, dar, cum la Biblioteca Academiei la ora de față îți trebuie programare cu câteva săptămâni înainte, nemaivorbind că accesul e limitat, la cel mult, 5-6 persoane zilnic, dintre care, obligatoriu, 2-3 studenți sau elevi, rămânem, deocamdată, ca să mă exprim rebarbativ, în blocstarturi. N-aș încheia, fără să adaog, totuși, ipso facto, la această răspântie aniversară Ion Creangă, amănuntul mai mult decât semnificativ că împătimitul editor și documentarist I. E. Torouțiu (1888-1953), excepțional cunoscător al literaturii bucovinene, numit de Perpessicius „un Hurmuzachi al istoriei literare”, nu numai că a publicat, între 1931-1946, la Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, un numărde 13 (treisprezece) volume masive de Studii și documente literare, dar a și donat, încă din timpul vieții, imensa lui arhivă și biblioteca inestimabilă Academiei Române. Care Academie, însă, din 1948, avusese grijă să-lextragă din rândurile ei! Ce e mai grav (vai!) e că nici astăzi, după mai bine de 70 de ani de la actul transmiterii, nici publicațiile și nici scrisorile (circa 11.000), ca să nu mai vorbim de cartea în limba germană aferente fondului I.E. Torouțiu nu sunt în totalitate pregătite pentru a fi cercetate.