Opt ani de școală am tot învățat limba rusă, chipurile cântând, cuvânt în locul căruia mai potrivit ar fi fost alt gerunziu, și anume plângând. Sigur, copii fiind, nu prea plângeam noi, ci mai degrabă trăgeam chiulul la limba ocupanților, că doar știam de-acasă ce e în realitate pe-afară. Învățam, firește, cu ocazia asta și un fel de geografie a URSS, adică a acelei țări care îngloba tot ce mișca de dincolo de Prut și până pe la Oceanul Pacific. Chiar dacă învățăturile alea ne intrau pe o ureche și ne ieșeau pe cealaltă, câte ceva se mai rătăcea în drumul, de altfel scurt, pe care l-am schițat aici.
Știam care sunt așa zisele republici unionale, în realitate niște gubernii altfel botezate. Știam – cum să nu? – și că Ucraina nu era altceva decât Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, cu numele acelei foste țări, devenit adjectiv.
Personal, auzisem ceva și despre zonele de dincolo de Nistru, dar n-aș fi putut situa cu exactitate pe vreo hartă, dacă mi s-ar fi pus în față, de pildă orașul Herson. Odesa da, pe asta o știa toată lumea, așa cum știa și Kievul. Dar nici măcar Liovul, sau Lvovul, nu ne era prea familiar ca situare. Ce să mai spun de Nikolaevsk (de fapt Mikolaivsk), ce să mai spun de Mariupol, despre care chiar nu auzisem până în momentul când a devenit ținta atacului mârșav, tipic sovietic, al armatei lui Putin? Și s-a prăbușit peste noi o serie de nume, Kramatorsk, Bucha, Popasna, Avdiivka, Luhansk și celelalte, orașe mai mari sau mai mici pe care le pisează cu artileria și rachetele armata lui Putin.
Tragedia ne învață o nouă geografie, una pe care o aveam alături și habar nu aveam de ea, așa cum nu prea aveam habar sau mai precis cum nu ne păsa de alți vecini, ochii noștri de europeni fiind bracați pe ținte mai îndepărtate, precum Londra, Paris, Roma etc. Luăm cunoștință acum, de peste două luni, de când durează această teribilă nenorocire abătută asupra unei țări vecine cu a noastră, de geografia acelei țări prin tragedia oamenilor care fug din calea invaziei rusești, menite să-i elibereze, dacă ne luăm după declarațiile demențiale ale Kremlinului. Dar, deloc în paranteză fie spus, și noi, românii, am cam fost eliberați, au mai fost eliberați și alții, atunci când hoardele sovietice au năvălit, în drumul lor spre Berlin, în orașele și satele noastre. N-au fost pierderile umane atât de vizibile, nici tunurile n-au dărâmat atunci orașele noastre, pentru că devenisem – nu-i așa? – aliați, dar în timp, cu Sighetul, Aiudul, Râmnicul Sărat, Canalul, au căzut și la noi victime ca și cum s-ar fi năpustit și încoace bombele glorioasei Armate Roșii. Care nici nu-și mai făcea, pe-aici, isprăvile glorioase cu propria mână, având cozile de topor la îndemână.
Nu știu dacă atunci, în anii de după 1944, când Armata Roșie a pătruns în România, vecinii sau oamenii din alte zone ale Europei măcar, dacă nu și ale lumii întregi, au aflat ceva despre geografia noii barăci din proaspăt înființatul lagăr al păcii (parcă și așa îi zicea). Dar câte ceva tot vor mai fi aflat oamenii aceia, cei ocoliți de cizma rusească, și despre noi. Pentru că asta a fost mereu o suferință românească: anume că nimeni nu știe de existența noastră, că nimeni nu ne ia în seamă. Scriitorul Romain Gary povestește undeva că, atunci când părăsea Vilniusul pentru a ajunge în Franța, un mic și neînsemnat vecin, un domn Piekielny, un evreu anonim din orașul lituanian, l-ar fi rugat să le spună celor pe care-i va întâlni în noua lui viață, în țara de la Apus, că, undeva, la Vilnius a trăit cândva un om cu numele de mai sus. Un scriitor francez din zilele noastre, François-Henri Désérable, a scris chiar un roman intitulat Un anume domn Piekielny, pornind de la această poveste.
Acum, din cauza (era să scriu datorită, Doamne ferește!) așa zisei „operațiuni militare speciale”, aflăm despre orașele și satele ucrainene în care rușii comit crime de război care scandalizează o lume întreagă, dar nu mișcă nici un mușchi de pe fețele kremliniene.
Teribilă geografie e aceea pe care o înveți numai odată cu nenorocirile cele mai mari. Așa am aflat cândva, demult, despre Nagasaki, după Hiroșima, așa am aflat că, undeva, în sudul Poloniei era o localitate numită Oświęcim, unde naziștii și-au instalat îngrozitorul lagăr de exterminare numit în nemțește Auschwitz, așa am învățat geografia multor părți ale globului nostru, pete albe, cum se spune, pentru noi până când vreun genocid sau vreo teribilă foamete, sau vreun îngrozitor război, precum cel din Ucraina, nu izbucnise.
Acum, după această lecție – de geografie? de morală? – putem spune că mai bine n-ar ști nimeni nimic despre noi, decât să afle, așa, ce sate și ce orașe avem.