Prin gaura asta, puțin ciobită, niciodată un cerc perfect, văd tot ce mi-aș dori vreodată. Și nu îmi doresc mult. Am deprins rapid obiceiul de a trage cu ochiul la certurile vecinilor de dincolo de peretele despărțitor, din rigips, care separă mai multe vieți, dar toate la fel de comune și fade. Pereții nu-și aveau rostul, pentru că oamenii se grăbeau să-și ridice ziduri înainte ca aceste clădiri cu infrastructură slabă să fie înălțate la porunca afaceristului care se ocupă cu încarcerarea oamenilor în multinaționale. Oamenii sunt în defensivă dintr-un instinct nativ, caută să-și mai adauge câte o crustă la carapacea de diamant care ne separă unii de alții, pe care o lustruim și de care ne îngrijim cu atenția de catifea cu care mângâiem obrajii unui nou-născut.
Vecinii mei se ceartă mereu. Acum, la ora 5 după-amiază, știu că se va isca o ceartă de rutină, pornită de la obiceiul unuia și irascibilitatea crescută a celuilalt, sau de la un obiect uitat într-un loc neinspirat, un mail rămas fără răspuns, în fine, orice lucru, pentru că orice subiect conține sămânța discordiei, care dă să încolțească într-o grădină a tumultului cotidian, unde puzderia de hârtii, rapoarte și conversații de complezență impregnează atmosfera de o animozitate inocentă.
Animozitatea își arată colții când și când, atunci când unii uită că alții încă nu și-au lăsat podurile mobile și încă au crusta tare, rezistentă la propunerile sociale ce o iau cu asalt și amenință să o crape.
Ea nu și-a lăsat podul azi, se voia pentru sine și niciun stimul n-ar fi fost suficient să o dezmintă din absorbția în propriul PC, unde stătea nerezolvată munca, dar El voia interacțiunea minimă de toate zilele, avea pretenții de colaborare într-o zi în care Ea voia doar tăcere, nestânjenită de „bunele intenții” de colegialitate ale unuia pe care ea oricum nu îl ținea în grații.
Urmăream derularea certurilor lor de rutină cu admirația cu care privești un milieu, văzându-i valurile și decupajele complicate, broderia migăloasă și îți închipui cu capacități imaginative terestre sudoarea de pe fruntea doamnei care broda și croșeta, își urzea mâinile cât era ziua de lungă.
Ea și El, asemeni doamnei care făurește mileuri, nu se abat de la obișnuință, de la regula de nestrămutat a unei marje de atins cu privire la certuri, săptămânal. Atenția cu care ei se dedicau unul altuia în actul intim al altercației domoale și faptul că amândoi se atrăgeau în cuvinte posace și căutături violente de ochi mă fermecau și îmi potențau dorința de a sta lipit de gaura aceea cât era ziua de lungă, spre lamentarea șefilor mei, care nu înțelegeau cum puteam fi singurul care nu își termina munca la timp și trebuia să stau peste program, pentru a-i prinde din urmă pe colegii care la ora aceea erau deja acasă la soțiile și copiii lor, disecând ziua deasupra unui bol de ciorbă fierbinte.
Eu, de când îi descoperisem pe Ei doi și certurile lor, care erau pentru mine un nectar viu clocotind ce îmi aluneca pe gâtlej până ajungea în stomac și-l făcea fericit, nu mai aveam nevoie de comoditatea și căldura unui cămin la care să mă întorc la finalul zilei, care, de altfel, mă înfiora tot timpul, știind că starea în care îl găseam era supusă hazardului. Cred că de aceea mi-am și modificat privirea pentru a-i privi doar pe ei și mi-am setat urechile să perceapă doar frecvența certurilor lor. Ei nu erau supuși hazardului, ei respectau o regulă înscrisă în bolta cerească a unei lumi dincolo de cea recognoscibilă, ca și cum soarta lor intersectată și tempoul certurilor erau predestinate de dinainte de nașterea conceptului de timp, de dinainte ca hazardul să se fi aplecat deasupra lumii cu colții săi oțeliți, reci, care nu se sinchiseau să muște, când gura înghițea înainte ca colții să înșface.
M-am lăsat prins în povestea lor stabilită în ceruri, orientat pe veci cu privirea în gaura din rigips care separa o lume condamnată să privească – a mea, de lumea făcută să țipe – a lor.
Ea acționa prin vorbe de multe ori mișelește și îți lăsa impresia că este antagonistul frivol din spațiul dialogului surd, dar, când îl observai mai aproape pe El și îi vedeai apucăturile de miel impasibil, care se certa doar din tendința și încăpățânarea de a deveni oaie adultă, gata de tăiat, mila se transforma rapid în silă față de prefăcuta lui bărbăție și o susțineai pe Ea, chiar dacă rămânea antagonistă.
El își mijea ochii și încă rămânea stupefiat când Ea ridica tonul, dar totul făcea parte dintr-un teatru ieftin de miel sfrijit și palid, care se antrena în dialogul la volum înalt doar pentru a căuta un prestigiu de luptător, fără să știe că, din exterior, el purta pururi semnul învinsului. Era un învins în lupta cu viața, la job, acasă. În familie era considerat un om banal, dezinteresat de școlile copiilor sau de amanții nevestei, dar ei nu știau de ce, nu-l vedeau la job cum se înfierbânta în paloarea lui și cum îi cobora sângele în părțile intime când se ivea ocazia unei ciondăneli, a încă uneia și a încă uneia, cu Ea, ad infinitum.
El voia să ce certe cu Ea, o căuta în toate oportunitățile de scandal, ba chiar planta de dinainte dovezi împotriva lui, atunci când voia ca Ea să înceapă disputa. Era isteț când venea vorba să se inculpe, dar atunci când trebuia să se apere era un neisprăvit cu alură de lacheu, un orator ratat și trimis la colț de toate aproape reușitele în dezbateri, care au culminat totuși cu rușine în urma pierderii lamentabile, care nu era nici măcar dramatică, pentru că el nu are o poziție demnă de considerație, ci un alt număr irelevant la coada interminabilă a celor care vor să-și facă un nume pe seama cuvintelor juste, cântărite, spuse la momentele potrivite. Nu l-a învățat nimeni sau n-a avut urechi să asculte, că nu ordinea câștigă în viață, ci abaterea, excesul, riscul și emfaza. Nu trebuia să spui ce e corect, trebuia să ai curajul să spui ceea ce știi că va contraria și, deci, va face furori, va aduna mai mult reproșuri decât susțineri, dar, oricum, va îndrepta atenția unde trebuie.
Trebuie să vrei să joci rolul antagonistului, al clovnului, al rebelului neînțeles și, abia la ani distanță după ce îți vei fi câștigat o astfel de reputație, să te întorci să le dai peste nas vechilor oponenți, cu corectitudinea argumentelor tale și fidelitatea față de principiile juste, susținute majoritar, care te vor plasa mereu la loc sigur, dar toate astea DOAR după ce ți-ai câștigat reputația de instigator.
Dar pentru că El nu era prost până la capăt, s-a întors puțin din drum, suficient cât să își dea seama că cearta e ceva mult mai palpitant decât jocul solitar al dreptății. Niciodată, atunci când a jucat cu cele două zaruri, nu a putut să mute pionii în favoarea sa. Așa, intrigat de noua șansă descoperită, a abolit zarurile și a început să ia cu asalt tabla de joc, mutându-se pe sine dintr-o parte în alta, de la apărare la atac, în conflictul nearmat pe care-l avea cu Ea. Singura făclie rămasă intactă în inima lui secată era susținută de ardoarea cu care se duela verbal cu Ea. Într-un fel, Ea i-a salvat sufletul de la exilul imbecilității satirice a funcționarului de rând. El nu stătea doar la birou și mișca informația dintr-un loc în altul; El se și ridica de la birou, de mai multe ori pe zi, pentru a se certa cu Ea, până când ora 18.00 le ajungea din urmă vorbele grele și îi trimitea acasă, în singurătatea cu spectatori casnici, de unde se proiectau tot mereu în birou și de unde își imaginau dispute fanteziste pentru cele mai mărunte lucruri, pe care urmau să le aibă a doua zi.
La fel făcea și Ea. Prefera să își petreacă weekendul fără siestă, neputând dormi din cauza incitării pe care o provocau în ea scenele imaginate în care îl punea pe El en-garde cu câte un argument de prisos ce apăra o cauză neimportantă, care s-ar fi risipit odată ce ar fi intervenit oricine altcineva, în încercarea de a termina o dispută fundamentată pe plăcerea cerții.
Îi plăcea așa mult să îl domine retoric, încât deseori, stând la masă cu soțul ei paiață, fără copii, pentru că nu s-a încumetat să procreeze cu un om pe care nu-l privise niciodată în ochi, își scăpa broccoli-ul de la gura deschisă, de o anvergură medie, și el se prăbușea în farfuria albă, cu un „buf!” perceptibil doar de cel mai plictisit om de pe pământ. Nu avea astâmpăr, gura i se mișca involuntar în căutare de cuvinte aprige și argumente usturătoare pe care să le livreze în altercațiile cu El, când aveau să se revadă la prima oră luni.
Lunea era tot timpul cathartică pentru mine și pentru Ei. Când le auzeam cuvintele rostite mohorât, ca și cum erau represalii spălăcite, puteam vedea munca asiduă depusă de amândoi în cursul weekendului pentru a găsi motivațiile stupide cu care să se confrunte dis-de-dimineață și, atunci, ritmul inimii îmi creștea subit și trebuia să iau o pauză de la show-ul vizionat prin gaura din rigips, pentru a bea un pahar de apă minerală ca să mă calmez. După puțină vreme, îmi reluam locul și admirația revenea pe nesimțite și nu dispărea pentru tot restul zilei. Lunea era cea mai în forță, după care, marți și miercuri erau cumva certuri la îndemână, fără acea profunditate prefăcută pe care muream să o văd, ci mai degrabă din obligație și abia, uneori, din entuziasm nostalgic pentru plăcerea care luni atingea paroxismul și apoi se diminua treptat. Apoi, joi și vineri erau și ele de o voluptate aparte. El și Ea simțeau tensiunea din apropierea despărțirii de weekend și, de aceea, începea iar vâlvătaia certurilor aprinse, când atrăgeau chiar și spectatori din încăpere, nu doar dincolo de perete, care sorbeau din cafeaua de la aparat în timp ce, pe de o parte, îi judecau, pe de alta, îi batjocoreau.
Ei se mulțumeau să se certe de zor, fără să le pese de mustrarea colegilor sau a șefilor, și niciodată nu încercau mai mult. Nu s-a pus niciodată problema unei violențe fizice, în încercarea de a întări un argument care era oricum prost construit. Ei erau certăreții pașnici, pe care îi savuram din priviri, de dincolo de peretele din rigips găurit.
Într-o zi, am avut groaza să constat că spectacolul meu găurit era pe cale să se năruie și să dispară pe veci, atunci când pe Ea au amenințat-o că o dau afară dacă nu încetează cu certurile zilnice. Două zile nu a văzut-o nimeni la lucru, iar El a suferit profund. Superficialitatea certurilor lor era invers proporțională cu ardoarea cu care își doreau să se vadă, cu profunzimea unei legături încetățenite de ani de zile de confruntări zilnice, mai puțin în weekend și în concediu.
În cele două zile în care suferința Lui se adâncea, iar inima mea nu mai suporta lipsa trepidațiilor exacerbate de luni, când ochii mei se mișcau haotic în spațiul limitat al orbitei lor, căutând să-i vadă pe cei doi pretendenți la tronul certurilor banale. Exasperarea mea și a Lui au luat capăt în a treia zi, când Ea a intrat pe ușă, sigură și demnă, și s-a trântit pe scaunul din cubul ei, care pesemne s-a mutat cu cinci rânduri în fața cubului Lui. Carevasăzică, asta era măsura pe care o luaseră șefii. Așadar, nu erau numai sexiști, ci și naivi proști. Ei bine, nu conta. Important era că Ea revenise, însă m-am bucurat prea devreme, pentru că certurile lor, frecvența și elanul lor se înăbușiseră considerabil și acum abia dacă mai aveam privilegiul a două certuri pe săptămână, spuse mai mult în șoaptă și niciodată privindu-se în față, când se nimereau (ne)întâmplător la aparatul de cafea și se certau puțin, ca să se îngâne și să micșoreze impactul dureros al imposibilității de a se ciondăni din nou. Mai mult rău își făceau și și-au dat seama de asta, tăind din rădăcini relația lor ciudată, întemeiată pe conflicte șablonizate și argumente stupide, relație a cărei obârșie nu o cunoșteam, pentru că îi surprinsesem în ceartă într-un moment incert temporal. N-aș fi putut ghici dacă acea perioadă era puțin după început sau dacă preceda un apus subit.
Vreau să vă spun, totuși, că pentru mine a fost cel mai greu. Ei își mai puteau găsi, în decursul vieții, parteneri de dispută, poate nu la fel, poate mult mai puțin interesanți, dar eu cum aș fi putut izbuti să găsesc un alt cuplu într-atât de bizar ca al lor, care să-mi ofere doza de divertisment gratuit? Nu își puteau închipui ce boli grele m-au încercat la scurtă vreme după ce au oprit spectacolul, neștiind că eu eram spectatorul lor fidel, iar repercusiunile metehnelor erau insuportabile, pentru că îmi aminteau mereu de ceea ce am avut și am pierdut, deși totul, tot ce m-ar fi putut face fericit nu stătea decât la câțiva metri distanță, dincolo de un perete jalnic construit. Faptul că fericirea mi-a fost furată de sub nas, deși încă stătea acolo, putând să livreze din nou oricând, era un vis și un coșmar de nesuportat. Îmi tremurau picioarele sub masă, trimițându-mi semnalul să mă scol și să mă lipesc de perete, să mă uit prin gaura dătătoare de fericire. La început, în primele săptămâni, mă uitam pe gaură cu aceeași frecvență, în speranța că amenințarea cu concedierea Ei fusese doar o pălăvrăgeală ieftină, menită să le închidă gurile colegilor, iar Ea și El vor reveni în forță, renăscuți, căutând și mai înflăcărat să se combată, găsind și mai multe false ocazii de ceartă, dar nu. Certurile s-au rărit, entuziasmul lor s-a transformat într-o resemnare de câine bătut și nimic n-a mai fost la fel.
Abia târziu am descoperit, la luni distanță de evenimentul ce aproape că mi-a pus capac și m-a determinat să mă închid în subsolul casei, unde întunericul să îmi fie pânza pe care să pictez toate scenele auditive ale certurilor lor care nu au mai urmat, că, de fapt, spectacolul continua, dar cu ușile închise. Nu, mai bine spus, în alte locuri decât la birou, unde gaura mea din rigips nu mai servea la nimic, nu-i mai oferea privirii cearta după care tânjea.
Talentul lor actoricesc abia atunci a început să prindă formă și consistență, când au trebuit să-și prefacă resemnarea la lucru, compensând cu certuri monumentale odată ce ieșeau pe ușile multinaționalei, într-o lume ciungă și nedreaptă, dar care totuși îi lăsa să se certe în voie. Apreciezi mai mult ce ai după ce l-ai pierdut, dar ei n-au lăsat ca așa ceva să se întâmple, ci au consimțit, într-o conferință în doi urgentată de alarma concedierii, să își continue circul dincolo de ușile firmei și mai închiși ca niciodată față de mine, care nu aflasem de perseveranța lor decât atunci când eram gata să clachez. Într-un fel, am simțit că o pană de înger m-a ghiontit în direcția aceea într-o seară de final de iunie, când ieșeam de la lucru și i-am surprins pe El și pe Ea într-un parc de copii, Ea pe un căluț, El pe o rață, certându-se frenetic, mai înfocat decât îi auzisem vreodată, în lumina de crepuscul a unei veri promițătoare.
Deci acolo continua delirul înfrânat la locul de muncă, într-un parc nebănuit de nimeni, de copii uitat, față de care orice trecător rămânea indiferent. În seara aceea m-am pitit după un tufiș și i-am privit, cu ochii în lacrimi și urechile mai deschise ca oricând să asculte cum ei se certau pentru poziția nefirească în care El își ținea picioarele pe o rață din plastic, închipuită atroce, care mai mult sperie decât atrage copiii să se urce pe ea și să se legene aiurea.
Am bocit înfundat după tufiș și mi-am reprimat un urlet entuziast care venea din străfundul inimii, gândindu-mă că norocul nu m-a uitat, ci mi-a dat mai mult decât pot duce, și bune, și rele. Purtam pe chip o mutră de nebun extaziat și știam de atunci cum aveam să îmi petrec toate serile urmărindu-i.
În vremea în care nu cunoșteam splendida desfășurare de forțe, reprezentația pe care El și Ea o derulau în fiecare zi după lucru, am luat în considerare și aproape că am înaintat o cerere de demisie, deoarece pentru mine era insuportabilă așteptarea nesoluționată, incertitudinea de gheață care trecea prin gaura din rigips, care se ridica de deasupra celor cinci cuburi ce îi despărțeau pe El și Ea și care îmi fura singura șansă la fericire. Până la urmă, revoluția americană a făcut din urmărirea fericirii un drept inalienabil, iar eu n-aveam doleanțe care să depășească o rație modestă de tonalități înalte cu intenții insidioase, venind din partea a doi străini, cei mai familiari străini pe care i-am urmărit vreodată. De aceea, dacă locul de muncă nu-mi facilita împlinirea idealului de fericire, nu mai aveam de ce să mă sufoc în corsetul corporatist.
Nu mă mai puteam concentra la lucru, fierbeam demențial stând în șezut pe un scaun imobil și inconfortabil, care era expres făcut pentru a nu ne da consimțământul să ne lăbărțăm în el, să lenevim, să o luăm mai ușor și să uităm să asudăm pentru jobul acela de nimic. Erau zile când îmi venea să vomit gândindu-mă cât de aproape și totuși cât de lung uitate de timp și spațiu erau zilele cu certuri regulate, în care contorul arăta o porție satisfăcătoare de dispute, care îmi alinau sufletul zbuciumat de nimcnicia vieții, dincolo de confruntările lor. Ele erau tot ce aveam, iar, în lipsa lor, simțeam că am să mă sting, am să devin cenușă risipită în vânt, depusă pe scări de bloc și alei, pe care doamnele cu mături din nuiele se chinuie să o adune, dar pe care vântul amețitor o răspândește din nou, pe străzi, în unghere și chiar în parcurile de copii, asemeni celui în care i-am găsit eu în ziua aceea norocoasă de final de iunie, pe El și pe Ea.
Uneori mă cuprindea nostalgia găurii prin care îi priveam, faptul că ei erau atât de aproape de mine, dar totuși ne separau un zid și lumile noastre diferite, dar la fel de prăpădite, încât nici nu merita să le distingi. Dar nu plângeam după absența găurii, căci exista o tensiune încă și mai vibrantă în a sta în ascunzișul unui tufiș, pentru a mă îndestula cu asprimea cuvintelor dintr-o dispută de plăcere.
Niciodată n-am fost prins, dar, și în momentele în care au fost aproape să-mi descopere prezența din umbră, am clocotit de plăcere, porii mi s-au dilatat de la căldura ce o emanam, primind astfel grațierea divină atunci când, în loc să investigheze puțin mai mult, ei au dat în lături bănuielile cu privire la un voyeur pitit pentru a reveni la tărăboiul lor obișnuit.
Mi-am petrecut vremea alternând stările de excitație cu perioadele de acalmie timp de toți cei 19 ani în care am trudit (nu chiar) și m-am spetit (nu foarte mult) să îmi îndeplinesc sarcinile, să îmi fac norma, să contribui, în fine, la bunăstarea demersului capitalist. Nu-mi păsa dacă lucram pentru dușman sau pentru cauzele în care credeam, de fapt, am și uitat ce înseamnă să crezi, să ai un sistem de valori și principii convergente, tot ce-mi doream și unicul lucru de care îmi păsa, motivația mea de a trăi, dacă vreți, erau Ei, care au rămas, și pentru care am rămas și eu, la aceeași firmă mediocră, doar pentru a ne putea dedica mai departe jocului de culise sedimentat de anii de experiență comună. Nici măcar o dată nu mi-a trecut prin cap să îi abordez, să interferez cumva cu jocul suculent al conflictului care, de bună seamă, mă ținea în viață, și nu doar pe mine, ci pe toți aceia care erau gata să recunoască neajunsurile vieții și greutatea de a găsi plăcere într-o lume ce vinde fericirea și blamează suferința.
Altfel, în afară de ridicarea vocii și aruncarea de cuvinte caustice, al căror destin este să formeze o serie asumată de ad hominem, ad verecundiam, ad populum și alte asemenea sofisme, nu știu ce ne mai rămâne. Am încercat uneori să scormonesc în sufletul meu păgân după plăceri mai puțin dezaprobate de codul social, dar n-am putut găsi nici măcar un hobby de care să mă agăț; singura variantă plauzibilă ar fi fost să îmi cumpăr un aparat de fotografiat și să încep să-i imortalizez în timpul acțiunii, revenind asupra pozelor ulterior, ca într-un ritual porno net superior nudității, doar că nu ar fi mers. Exaltarea mea nu provenea din imagine, imaginea avea carențe monumentale, îi lipsea sunetul. Pentru mine, doar un radio cu volum înalt, care să transmită certurile lor la ore fixe m-ar fi putut mișca în vreun fel din rolul de voyeur auditiv, dar și atunci exista o lipsă. Mi-am dat seama apoi că, pentru mine, imaginea se completa neîndoios și necesar cu sunetul, aveam nevoie de cele două, mereu împreună, pentru a-mi primi satisfacția.
Totul ar fi continuat pe aceeași rută, aș fi continuat să îi urmăresc și ei ar fi fost constanți în certurile lor, fără să mă prindă, dacă bătrânețea nu mi-ar fi șubrezit auzul și mi-ar fi diminuat substanțial vederea, până în punctul în care ochii vedeau doar ceață, iar urechile auzeau doar un zumzăit slab. Doctorul nu a înțeles cum deja, la patruzeci și șase de ani, aveam probleme de o asemenea gravitate, dar n-am putut să-i spun despre plăcerea mea reprobabilă, pentru că n-ar fi înțeles, nimeni n-ar fi avut capacitatea de a înțelege starea mea de surescitare trezită de prezența și gâlceava celor doi, toți ar fi clevetit împotriva unui ciudat, m-ar fi arătat cu degetul, m-ar fi blamat. Nu vor ști ei niciodată ce au pierdut, atunci când și-au tunat urechile să audă doar pozitivitate și voie bună, un simulacru al basmului ce nu avea să vină niciodată. Eu unul știam să-mi extrag plăcerea din răul ce avea mereu să existe, deci îmi asiguram, cumva, o doză nemuritoare de extaz, care nu era una social acceptabilă, dar care nici nu intra în conflict (prea mare, aș spune eu) cu principiile unei societăți ordonate. Voyerismul meu era mult mai disciplinat decât multe obiceiuri contemporane, atât că nu se trezise încă unul mai motivat ca mine să îl aducă în atenția publicului, să îl facă popular și, astfel, acceptat social. Ei, nu mai conta!
Toate pentru mine sunt acum un vis înfrânt. Urechile nu au mai distins împunsăturile acide din certurile Lui cu Ea de luni bune. Medicamentele prescrise de doctor nu și-au făcut niciodată efectul și, am tras eu concluzia, poate că așa e mai bine, pentru că euforia în care trăiam deja de ani de zile raportându-mă la Ei ajunsese de nesuportat. Nu mai știam ce să fac pentru a trece la următorul nivel de împlinire. Disputele se plafonaseră, chiar dacă ei nu se plictisiseră, sau cel puțin nu destul încât să le pună capăt, iar pentru mine asta, să știu că nu mai e nimic după, că am atins stagiul ultim al fericirii umane, mă face să vreau să trec dincolo, să văd cum arată fericirea unui zeu, câte urlete de bărbați, câte scâncete de femei pot forma împreună corul magistral din ceruri, cel care nu încetează din a fremăta, a lansa săgeți, a înfiera. Aveam nevoie să văd și să aud dincolo, trebuia să îmi depășesc condiția de om marginal, așa că nu am mai așteptat natura, mi-am făcut-o cu mâna mea.
Nu a fost așa rău, dar nici aici, de unde vă scriu, nu e așa bine pe cât am crezut. Aparent cerurile nu aprobă comportamentul unui voyeur inocent, astfel încât nu mi s-a dat decât o cameră izolată fonic, unde nici măcar penița stiloului pe foaie nu scoate sunet, și vreau să mă credeți când vă spun că respirația, singura pe care o mai aud atunci când mă concentrez destul, nu poate fi nicicum trucată, disimulată ca să pară o ceartă în doi.