Prizonier într-o livadă de meri de Giuseppe Masavo, Editura Limes, Florești-Cluj, 2021
„E anul în care ne mor bătrînii,/ Pînă şi masa aceasta de călcat ştie./ Numai ei, cei care o duc bine şi din maşini luxoase ne sfidează,/ Nu vor să ştie, sau se prefac că nu cunosc.// Ştie pînă şi masa aceasta de călcat,/ Sufletul ei, undeva prin preajmă, care mă atinge;/ Şi sufletul mamei, moartă,/ Care s-a legat de fiecare obiect pe care l-a atins.// E anul în care ne mor bătrînii. Ei spun că e normal./ E anul în care ne mor bătrînii. Ei spun că sînt prea mulţi./ Noi ieşim în balcoane şi cîntăm ca să nu ne simţim înstrăinaţi;/ Pînă şi masa aceasta, dacă apleci urechea, şi vrei să auzi, cîntă.// Papa a ieşit în piaţa pustie, în ploaie./ Dar n-a dat un ban de la el. Doar rugăciuni./ Ne mor în continuare bătrînii,/ Pînă şi cerul, văd, s-a lepădat de ei.” (E anul în care ne mor bătrînii). Giuseppe Masavo (n. 1954, în Piatra Neamț) publică din 2013 poezie, acesta fiind cel de-al nouălea volum, marea majoritate fiind publicate la Limes. Actualitatea sau, de multe ori, aparențele sub care realitatea se manifestă îl dezarmează pe poet, care apoi se repliază, caută, îndepărtează cum-necum lama cuțitului din dreptul inimii, până la o proximă lovitură: „știu totuși// să cos paiete la reverul neuronilor ca/ să mă simt excepțional (șansa/ de-a fi cîștigător măcar pentru cîteva clipe!): piața teatrului se strînge toată în mine din cauza răcorii serii// turnul inimii-și aprinde lumini festive” (finalul poemului ascult chopin).
Fundamente ale absurdului în teatrul lui Eugen Ionescu și al lui Matei Vișniec de Maria-Monalisa Pleșea, col. Aula Magna, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2022
Ce îi apropie și ce îi desparte pe cei doi mari dramaturgi ai teatrului absurdului? Maria-Monalisa Pleșea oferă răspunsuri în această lucrare, structurându-și ideile și materialul de lucru în raport cu „următoarea distincţie: un absurd continuu, decantat, nuanţat, la Eugen Ionescu şi un absurd discontinuu, vitalist, la Matei Vişniec. […] Ionescu, prin personajele sale, precum cele din Lecţia sau Cântăreaţa cheală, îşi fondează viziunea pe confruntarea cu neantul. Deşi respinge, de mai multe ori, apartenenţa la un curent literar sau la existenţialism, mulţi dintre eroii săi sunt surprinşi într-o luptă cu nonsensul. Din încercarea lor de a salva, de a resemantiza lumea, finalizată prin eşec, decurge absurdul plenar.
Vişniec, din contră, pare că acceptă lumea aşa cum este, una shakespeariană, lumea ca teatru. Sau, după cum remarcă Ioan Cristescu în prefața volumului: „Aici ar fi cazul să utilizăm formula fericită a lui Mircea Ghițulescu referitoare la viziunile lui Matei Vișniec și la lumea ca spectacol, pe care autoarea nu le ocolește.
Putem vorbi la Matei Vișniec de o dorință nestăvilită de înțelegere a lumii și, în acest sens, să fim de acord cu autoarea care identifică o dimensiune etică a operei sale, așa cum la Eugen Ionescu vorbim despre o sceptică dorință de recreare a lumii într-o dimensiune amară”.
Mircea Eliade. De la om la supraom și înapoi de Dolores Toma, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020
„De fapt, lumea «fantastică» în care, datorită lui Andronic, s-au aflat la miezul nopţii, era aceeaşi de toate zilele – cu singura deosebire că-şi descoperea acum o dimensiune în plus, inaccesibilă existenţei profane. Era ca şi cum lumea de toate zilele ar fi camuflat o dimensiune secretă pe care, cunoscând-o, omul îşi revelează totodată semnificaţia profundă a Cosmosului şi modul lui autentic de a fi; mod de perfectă, beatifică spontaneitate, care nu e nici iresponsabilitatea existenţei animalice, nici beatitudinea angelică” – acest fragment din Memoriile lui Mircea Eliade, referitor la Șarpele, ar fi un element-cheie în deslușirea viziunii asupra suprafirescului (căci supraomul din titlul volumului de față nu are tangențe cu semnificația pe care Nietzsche o acordă termenului).
Mergând mai departe pe firul nuanțărilor necesare, Dolores Toma precizează: „Nici, nici – şi, şi, firească şi supra, magică fără supranatural, dimensiunea aceasta a fost mai greu de sesizat în toată importanţa ei. Doar Constantin Noica a pus-o în evidenţă, observând «suprafirescul, care e altceva decât natura şi totuşi n-o dezminte». După părerea lui, încă din liceu, citind À la recherche de l’absolu a lui Balzac, Eliade a avut «revelaţia unei supranaturi, prin care, rămânând materialmente aceeaşi, omul şi natura sunt totodată transfiguraţi». Mi se pare deosebit de importantă şi precizarea că, «dincolo chiar de religios», sacrul trebuie înţeles ontologic, fiind conceput dintr-o sete de fiinţă şi de nemurire. […] Ce e jos rămâne tot jos, dar primeşte de sus mai multă fiinţă şi putere decât are îndeobşte, printr-o infuzie miraculoasă. Devine suprafiresc.”
După Introducere: împotriva omeniei, pentru suprafiresc, Dolores Toma urmărește ideea împotrivirii în raport cu firea strict omenească de-a lungul întregii opere a lui Mircea Eliade, prin următoarele capitole: „Un uriaş camuflat în elev de liceu” (Romanul adolescentului miop. Gaudeamus), „Căderea omului” (Isabel şi apele Diavolului), Biblioteca în flăcări (Lumina ce se stinge…), „Tot ce e viu şi omenesc” (Şantier), „Viaţa transfigurată” (Maitreyi), La întâmplare (Întoarcerea din Rai), Prăbuşiri în lut (Huliganii), Ea, supraumană (Viaţă nouă – Ştefania), „Un mare Om, cosmic şi viu” (Nuntă în Cer), Eu sunt Narada (Noaptea de Sânziene), De la larvă la macranthrop (Un om mare).
La finalul volumului, regăsim Anexe (fotografii și documente din Arhiva MNLR) și o amplă bibliografie.
Dante nu e de găsit de Niculina Oprea, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2021
Prezența apei în poezia Niculinei Oprea este des întâlnită încă din prima pagină, de la Pictură pe ape („poezia își murmură durerea/ odată cu zborul păsării deasupra valurilor albe”) până la poemul-efigie al acestui volum: „timpul acoperă totul cu tăcere/ chiar dacă nouă cercuri concentrice/ caută chipul poetului în apa/ dătătoare de viață –// Dante nu e de găsit”. Dar apa poate împrumuta și chipul furtunii: „nu, nu te aşeza în faţa furtunii/ în jurul trupului tău pelerina albă îţi va fi/ răsucită de vânt ca un vrej// nicio furtună nu lasă amintiri frumoase// de vei rămâne cu puţină vlagă/ în urma tăvălugului vei da peste cei/ chipuri acoperite de măşti/ oho! ei sunt atoateştiutorii// te vor trage de urechi până la sânge/ frații lor întru neodihnă/ vor gândi la smulgerea unghiuțelor tale/ frumos rotunjite”.
Cel mai pregnant se decupează însă imaginea recurentă a Mării Marmara și a Palatului Dolmabahce, căci poeta Niculina Oprea are numeroase traduceri din lirica turcă – zece volume ale unor autori contemporani –, fiind membru de onoare al PEN Club Central Turcia și, implicit, o prezență aproape nelipsită la festivaluri de profil din Istanbul: „[…] când spun rahat, când spun huzur/ poeţilor turci li se umple de bucurie/ butoiaşul inimii// bucuria se revarsă asemenea zorilor de zi// dansul dervişilor te prinde/ te învârteşti te învârteşti/ odată cu ei simţi cerul cum îţi mângâie/ pletele în timp ce infinitul/ face tumbe aproape de glezne// rahat, huzur în liniştea înserării// valurile Mării Marmara alintă/ zidurile Palatului Dolmabahce –// nu am văzut valuri uriaşe pe Marmara/ doar pescăruşi săgetând văzduhul/ în pragul nuntirii// huzur în Piaţa Taksim/ cu degete boante bătrânul meşter/ prinde la saz o coardă răzvrătită// sunetul instrumentului alungă/ somnul dintre bătăile inimii// huzur huzur pentru meşter alături/ de străinul care duce în bagaje/ deocheatul voal negru al indiferenţei/ în limba lui huzur şi rahat înseamnă/ cu totul altceva” (din poemul Huzur). Pentru lămurirea misterului, saz este un instrument folosit de rapsozii turci în interpretarea muzicii populare.
Ilustrația grafică a copertei I reprezintă o lucrare a artistei plastice Suzana Fântânariu.
Dumnezeu ține întreg universul pe degetul său mic de Daniel Bănulescu, col. Antologia unui Autor, Editura Știința, Chișinău, 2021
Daniel Bănulescu a găsit! Ce a găsit? Tonul, formula, scăparea. Vârtutea. De aceea nu se teme (sau lasă impresia). Așa se face că – poet, romancier și dramaturg fiind – optează pentru titluri ample ale volumelor de poezie, chiar de câte 7-8 cuvinte, eventual cititorul urmând să regăsească și în titlu numele autorului. Ceea ce, între altele, înseamnă asumare, cu asupra de măsură. Ca autor și ca om. De unde vine această putere lăuntrică? Dintr-o dualitate înfrântă, din existența suprapusă a Celui/celui care ricanează (mai ales în fața femeilor cu „fețișoare”, „colțișori” și alte elemente din „bărulețul trupului” lor) și a Celui/celui care vrea, cu tot dinadinsul, să se țină de degetul cel mic al lui Dumnezeu. Este o punte de abur, cu două sensuri de trecere, la care Daniel Bănulescu revine cu obstinație: „Eu mă desfrânez/ Dar cu ultimele puteri caut totuși să mă târăsc spre Dumnezeul meu”, „Din ghemul oamenilor acelora,/ Ucigași și șiroind de viclenie/ Mă despresor”, „Am fost scos, în câteva prea serioase rânduri,/ Din mormintele în care începusem să putrezesc”.
Indiferent de anul scrierii sau publicării poemelor, rugăciunea – crede poetul – este singura cale de scăpare din mundan și, până la urmă, din moarte: „Fac parte din cei 20-30 de inşi care conduc lumea/ Timizi neştiuţi disperaţi/ […] Rugându-se neîncetat/ Ca Dumnezeu să-i treacă între numărul acelora/ Pentru care Dumnezeu iartă o cetate// Mi-am tras în rugăciunea mea şi mâinile şi picioarele/ Am ieşit din lume ca şi cum m-aş fi smuls dintr-un viol/ În care eu îmi revărsam bărbăţia/ Şi tot eu ţineam fata/ În care doar trecând în acea clipă pe stradă/ Deveneam pentru a treia oară neîntrerupt vinovat/ Mi-am sprijinit fruntea/ De geamul răcoros al rugăciunilor mele” (din Prologul Baladei lui Daniel Bănulescu, 1997). Rugăciunile și faptele bune, ca să fim în perfectă consonanță cu un prozo-poem intitulat Cea mai frumoasă poveste a lumii, ce încheie antologia.
În colecția Antologia unui autor, lansată în 2007, volumul de față, cu o ținută grafică aparte, a făcut cu brio trecerea spre 12 apariții editoriale.