„On ne voit bien qu’avec le cœur. L’essentiel est invisible pour les yeux.”
(Antoine de Saint-Exupéry – Le Petit Prince)
Poezia înseamnă revelație. Ea este o epifanie, adică arătarea de-o clipă a Marelui Creator în actul terestru de plăsmuire și, totodată, de levitare în Logos, a omului dăruit. De aceea, Poetul este umbra lui Dumnezeu pe pământ.
De altfel, chiar așa se și numește primul poem al ineditului volum Plăcuțele din Medio Monte – un melanj foarte izbutit între poezie și grafică – semnat de Gabriel Chifu și Mircea Bochiș și apărut de curând, în condiții de tiparniță excepționale, la Editura NEUMA. Dumnezeul poeților – e titlul primei poezii a volumului. E o metaforă a forței divine ce dă poetului putința de a pluti, ca și cum ar merge, dar nu pe ape, ca Iisus, ci prin aer, deasupra unui oraș trist și bolnav, în care recunoaștem Bucureștiul. Fiindcă, conchide poetul: …avem și noi ăștia, poeții/ un Dumnezeu al nostru care nu ne lasă,/ care ne ține în viață și în plutire/ fără să simțim că de fapt/ ne-am prăbușit și o dâră de sânge/ ni se scurge din tâmplă.
Poemul acesta este sinonim cu predoslovia unei cărți sacre, o precuvântare, ca o declarație de intenție sau ca o profesiune de credință privind omnipotența Poetului (care amintește izbitor de Ceasul dedus… al lui Ion Barbu: Nadir latent! Poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi/ Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.) Dar la Gabriel Chifu vorbim de o putere volatilă, fără consistență în durabil; de aceea, poate că, prin grafica aflată într-o sincronie remarcabilă cu versurile, artistul plastic Mircea Bochiș transpune într-o relație oximoronică salvatoare inefabilul efemer cu potențarea în timp a acestuia, plecând de la ideea că aici avem de-a face cu un tratat de arheologie poetică. Imaginile sunt de un impact colosal. Cum ar veni, poemele, ce par a fi fost inscripționate pe cioburi de vase vechi, antice, sunt scoase deodată la lumină de măiestria artistului, care dezgroapă astfel vestigii ale vremelniciei preschimbate în peren. În felul acesta, Poetul este un depozitar trainic de stihuri, de imagini, de minuni, este un zăcământ inepuizabil de gânduri pe care le vede – vorba Micului Prinț – doar cu inima.
Arta poetică a lui Gabriel Chifu preaslăvește fluidul, un fel de panta rhei liric, glorifică difluența, cursivitatea, ocolind cu dibăcie pericolul diluării substanței sensibile. Acesta e un bucluc deseori întâlnit în poezie, când doar un singur cuvânt poate să subțieze amenințător, până la dispariție, efectul revelației. Cât despre apariția lui Dumnezeu în acel moment neplăcut, nici vorbă; epifania este suspendată, din El rămânând doar niște urme de deus absconditus.
La Gabriel Chifu, sublimul se coagulează în adâncime. Chiar dacă poetul „scrie pe apă”, sensurile esențiale pe care le „vede cu inima” sunt aidoma unor glomerule coloidale, ce se lasă încet în jos, înspre adâncuri, pentru a alcătui acolo un pat germinativ pentru viitoare ebuliții. Tot acolo, se află sipetul în care este ascuns miezul lumii. Esența esențelor. Raza năucitoare a luminii nevăzute. Spune poetul: Viața e o scriere pe apă,/ totul trece, totul dispare./ Făpturi, întâmplări, locuri,/ bătăile inimii/ durere, reverii, lupte/ strălucirea lunii pe obrazul tău,/ toate se pierd, se șterg,/ ajung într-o colosală mașină de tocat abstractă/ care le mistuie,/ care le preschimbă în praf stelar,/ în nimic.// Trebuie, trebuie să poată fi salvate cumva/ toate acestea,/ trebuie să existe un seif/ unde ele se depun, se imprimă, se păstrează.// Creierul lui Dumnezeu/ e seiful,/ iar poemul acesta e parte din el (Scriere pe apă)
Relația poetului cu Demiurgul – ascuns, ca și la Odysseas Elytis, în barbianul „mântuit azur”, „Oh God, how much blue you spend so we can not see You!”, zice Grecul – se păstrează intactă. Numai că el recurge la o inversiune astuțioasă, astfel că el, Poetul cel solitar, exilat în sine, este, de fapt, Demiurgul: scrutându-se,/ lumea îi aruncă spre slăvi/ pe însingurați.// înecați în azur,/ ei privesc ceea ce nu se vede,/ ei traduc ceea ce nu înțeleg. (Înecați în azur). Altminteri, sintagma din titlu e o găselniță de o indicibilă expresivitate. Alteori, divina consubstanțialitate poartă pecetea specioasă a unui psalm cu o desfășurare aproape narativă, însă de o sfâșietoare acuitate (experiență stilistică pe care o repetă de câteva ori pe parcursul volumului). De altfel, psalmul, provenit din termenul veterogrec ψαλμός (psalmos), ce definește o compoziție muzicală interpretată la acel instrument bizar numit psalterion, în plan literar rămâne una dintre cele mai dramatice și mai emoționante formule de exprimare lirică. Poartă titlul Iar universul atunci, da, altă noimă are. Un psalm și sună astfel: În tine/ cu totul năzuiesc să mă mut./ Ca-n apa din Budva cea clară/ în marea minții tale să intru-ntr-o seară,/ să înot enigmatic, iluminat și tăcut/ până ce uit de mine,/ și mă șterg din poveste,/ și tot ce-aveam deodată este/ ca și cum nicicând n-aș fi avut.// Iar universul atunci, da, altă noimă are,/ alt cer, și alte stele, și alt soare./ Compus e doar din noi,/ din mine și din tine, din noi doi,/ dar într-un fel anume:/ eu fără nume,/ eu rătăcind în tine/ și moartea nu mai vine. Impresionantă litanie în acest dialog mut între Poet și Divinitate, ce are ca recurs la sublim un fabulos transfer de substanță divină și, mai ales prin aluzia din final, imortală!
Volumul nu pare deloc eteroclit, cu toate că deslușim câteva nervuri fundamentale în construcția lirică a lui Gabriel Chifu: neliniștea, relația cu Divinitatea, frica de moarte, anxietatea, spaima (acel Angst de proveniență kierkegaardiană), delicate pasteluri (toate mi se par remarcabile, aș reține însă Oră de toamnă, Noapte de toamnă cu ploaie și vânt, Oraș în decembrie. O viziune), apoi, credo-uri privind arta poetică ori considerații filosofice de mare adâncime, frânturi de fapt divers în cheie onirică sau, nu în ultimul rând, tema zborului, a plutirii. Ca ultim exemplu, aș cita O adiere m-a luat și m-a dus: Aici, unde totul se tulbură și piere,/ a venit de undeva o adiere.// Enigmatică, m-a luat și m-a dus/ undeva sus, foarte sus. Până acolo calea e lungă,/ vulturul n-are putere s-ajungă.// Nici frig acolo nu e sau vreo boală,/ cămara suferinței e goală./ Până acolo nu știu cum,/ chiar moartea se rătăcește pe drum.// Doar raza acolo domnește./ Suprafiresc și firește/ peste mine-n troiene se-adună,/ glorioasă povestea să-și spună.
Plăcuțele din Medio Monte: cuvânt și imagine, pe care le-aș răsturna și aș spune că sunt „plăcutele din Medio Monte”(!), înseamnă o experiență vizuală pleziristă și suculentă din punct de vedere semantic. Mixtura de „cuvânt și imagine” reprezintă nu doar o provocare editorială de înaltă ținută, dar și o construcție fabulatorie organică, ce aparține paradigmei ut pictura poesis.
Gabriel Chifu & Mircea Bochiș – Plăcuțele din Medio Monte: cuvânt și imagine,
Editura NEUMA, Apahida, 2022